Catehismul

La ţară, la bunici, în "camera bună"era veşnic pe masă, alături de Biblie, încă o carte: Ceaslovul.

Am răsfoit-o şi m-am lămurit repede: nu prezenta niciun interes. Dar am observat imediat că există o legătură între dispariţiile repetate ale bunicăi pe parcursul zilei şi acea carte... Dacă o căutam, bunica se afla îngenuncheată în camera bună cu cartea sub icoane. Mi-a spus că citeşte "ceasurile".

Aşa a început catehizarea mea: am vrut să ştiu ce sunt "ceasurile". Mama mare m-a învăţat să-mi fac cruce cu trei degete foarte strâns unite. Probabil fiindcă eram prea serioasă, tata mare s-a amuzat. Ce-ar fi să mă înveţe rugăciunea domnească? Seara, pe când aşteptam ca mama mare să răstoarne mămăliga, m-a pus să repet vers cu vers "Tatăl nostru". Zâmbea satisfăcut şi ducea ţoiul cu tărie la buze.

Mama mare s-a ambiţionat, cum era firesc, şi-a decis să mă înveţe "Crezul". M-a luat lângă ea pe când plivea via: "Cred într-unul Dumnezeu" zi, Diana! "Tatăl Atotţiitorul..." Ce-i aia atotţiitorul? Protestam eu. Greu, foarte greu m-a învăţat "Crezul"!

Duminica următoare, la biserică m-am simţit oarecum... autentificată. Ştiam două rugăciuni! Chiar şi aşa, ciudăţeniile nu aveau să se sfârşească. La biserică era un loc de unde cumpărai singur lumânări, fără să ţi le vândă nimeni! Puneai bani într-un sertar şi luai marfa. Odată m-a trimis mama mare şi pe mine să cumpăr. Am şovăit; mi se părea o operaţie ilegală: puteam să pun în sertăraş bani mai puţini sau... să nu pun deloc, fiindcă nimeni nu supraveghea locul acela.

Am fost fascinată că mi se acordă încredere şi am ales să fiu corectă.

Ce trist era că la sfârşitul vacanţelor mă întorceam la oraş, unde nimeni nu citea ceasurile! Ştiu că i-am speriat pe ai mei la o plimbare, când am trecut pe lângă catedrală, iar eu mi-am croit câteva cruci mari, sănătoase.

Acasă mi-au explicat că nu era bine. A trecut un timp până să pricep că nu se puteau amesteca jurământul de pionier cu "Crezul".

A murit bunica, a dispărut Ceaslovul. Aveam o singură icoană, ascunsă în dormitor, unde nu intrau străini. Totul părea acoperit de cenuşă, clopotele catedralei sunau pentru nimeni.

Abia după 1990 am cumpărat acest Catehism Ortodox. Apoi alte şi alte cărţi de la pangarul episcopiei.

Cuvintele bunicii n-au fost în zadar.

Carte din studenţie...

La sugestia profesorului de filosofie, domnul Andrei Marga, am citit această carte de eseuri.
Miguel de Unamuno tânjeşte să fie convins că există viaţa viitoare, nemurirea sufletului. Niciun argument de tip raţional nu-l mulţumeşte şi aici sunt de acord cu el.
Dar nu pot fi de acord când se nelinişteşte în legătură cu felul vieţii de dincolo şi concluzionează dezamăgitor că, în fond, oamenii ar dori eternizarea vieţii acesteia, pământene, iar nu viaţa în Rai.
Se teme că se va plictisi în locul acela! Numai credinţa ne lipseşte. Ce ar vrea, din moment ce ni s-a spus că ne aşteaptă "cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit"? Să te mai îndoieşti când şi când de existenţa lui Dumnezeu e omeneşte, se mai întâmplă, dar să crezi că El Este şi să te îndoieşti de desăvârşirea Lui... e cam grav.

Acestea erau disputele de la cursul de filosofie. Ne duelam colegii între noi cu toată pasiunea vârstei...

Fără cuvinte...

Acesta este un Abecedar din 1952...

Doctor Jivago

Am citit "Doctor Jivago" într-o zi şi-o noapte, eram în vacanţă. Deşi n-am putut să las cartea din mână, la sfârşit nu m-am simţit mulţumită. Să fi fost ambiguitatea morală, sentimentală a eroului principal? Trecusem de vârsta la care aspiri spre personaje exemplare... Şi totuşi aş fi vrut ca Iuri Andreevici să fi luptat mai mult cu sine însuşi. Încă un rus care nu s-a putut împotrivi destinului, fatalitatea rusă... Sau poate Iuri, Tonia, Lara, Pavel erau purtaţi de valul de haos din societate.

Cred că ideea romanului este aceea că oricâte sluţiri aduce omul acestei lumi, prin faptele sale rele, lumea rămâne tot frumoasă şi această frumuseţe nu poate fi biruită, fiindcă este creaţia lui Dumnezeu. În romanul lui Boris Pasternak suferinţa şi fericirea se amalgamează într-o esenţă superioară, a sublimului, a frumuseţii de dincolo de Bine şi Rău. Ce element volatil!

E Frumuseţea de care vorbea şi Dostoievski.

Soljeniţîn

Auzisem de "Pavilionul Canceroşilor", dar am citit mai întâi "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici". M-a impresionat prin asemănarea cu "Scrisorile..." lui Dostoievski. De fapt, ambii trăiseră ceea ce scriau.

Ivan Denisovici "a evadat" prin muncă. Aşa a reuşit să-şi păstreze integritatea mintală. Reţeta din "Jurnalul fericirii" este alta, mai spiritualizată. Şi câtă diferenţă de atitudine faţă de Henri Charriere în "Papillon"! Se poate spune că situaţiile nu sunt similare şi este adevărat, dar pentru mine a fost niţel dezamăgitoare şi "Evadarea tăcută" a Lenei Constante...

"Pavilionul Canceroşilor" îmi evoca de fiecare dată un insectar în care victimele sunt prinse de vii cu ace...

Am furat o carte...

Nu e nimic nobil în a fura o carte... Ca să clarific lucrurile! Dar să vă spun cum a fost:

Vă amintiţi de anii de şcoală şi liceu când ne luam la întrecere între detaşamentele pioniereşti şi celulele uteciste în grandioasa campanie a celor trei "R"? Recuperare, Reciclare, Refolosire... parcă ăştia erau... Trebuia să adunăm fier vechi, cârpe, hârtie... Tone întregi, dacă se putea. Se escalada o adevărată cursă a înarmărilor, ca să zic aşa, fiindcă toţi ne străduiam să fim pe primul loc în dorinţa de-a ajuta Ţara... :)

Eram în clasa a zecea; pe holul de la "H.C.C", liceul meu, se ridicase un munte de maculatură. Îmi adusesem şi eu obolul aruncând ceva din colecţia de ziare Neuer Weg a lui bunicu... Într-o dimineaţă, şefa U.T.C.-ului pe liceu a intrat la noi în clasă şi-a întrebat cine vrea s-o ajute să încarce hârtia în camionul ce venise s-o preia. "EU! EU! EU!" au răspuns zeci de mâini ridicate, întrucât aveam prima oră mate... Dar m-a ales pe mine.

Tot încărcând la saci cu ziare, reviste, caiete vechi, jurnale şi oracole, am dat peste două volume legate frumos cu şnuruleţ. Erau de la Cartea Rusă. "Pe Donul liniştit". Mult trebuie c-a dorit să câştige întrecerea cel/cea care le aruncase acolo! Le-am sustras cu o dexteritate care m-a înspăimântat şi pe mine şi mi le-am însuşit, zădărnicind efortul devotatului meu coleg pentru bunăstarea Ţării...

"Pe Donul liniştit" este o măreaţă frescă a iadului Revoluţiei Ruse. Merită citită!

Vă place Tolstoi?

Tot scria Tetris despre copiii de azi... Îmi amintesc cum insista bunicul să citesc "Război şi pace". N-am spus "nu" imediat, doar după ce am văzut dimensiunea volumelor... Aveam unsprezece ani.

Mult mai târziu i-am împlinit dorinţa. Dar romanul nu m-a fascinat. Nici "Anna Karenina" nu m-a emoţionat foarte tare. Nu mă puteam identifica în niciun fel cu eroina. Abia "Învierea" mi-a trezit interesul. Dar cu concluziile cărţii, cu ideile pe care le transmitea, n-am putut fi de acord. Sunt conştientă că Tolstoi este un mare scriitor. De ce nu-mi place?