Cărţi dragi

Şoapta astrelor - atât de frig

2012-02-09T00:59:00.000-08:00

„Mi-a izvorât o lacrimă din ochi, mi s-a rostogolit pe obraz şi-a căzut la pământ, deja îngheţată, cu un pocnet metalic. Jenski s-a aplecat şi a ridicat-o. Urma lăsată de ea îmi înţepa obrazul, dar lacrima scânteia în palma comandantului ca un cadou.

- Şoapta astrelor, a spus el.

- Ce anume?

- Un poet ca tine ar trebui s-o ştie. I se spune „şoapta astrelor”. Ascultă, a spus, ridicând un deget pentru a face linişte.

Încă mai auzeam clinchetul şi am lungit gâtul să văd despre ce era vorba. Jenski a râs.

- Nu, aici. Uite.

Şi-a deschis gura în formă de O şi-a expirat încet. Făcând asta, am văzut norul respiraţiei căzând într-o ploaie la pământ. Acela era sunetul pe care-l auzisem: respiraţia noastră ce cădea.

- E o expresie a iacuţilor. Înseamnă o perioadă atât de friguroasă, încât respiraţia îngheţată îţi cade la pământ înainte să se poată risipi. Iacuţii spun că n-ai voie niciodată să dezvălui secrete în aer liber în timpul şoaptei astrelor, fiindcă înseşi cuvintele îngheaţă iar în timpul dezgheţului de primăvară oricine trece pe lângă locul acela le va putea auzi. Primăvara, aerul se umple de bârfe vechi, ordine neexecutate, vocile copiilor ce au devenit adolescenţi şi frânturi din discuţii de mult încheiate. Vocea ta, tovarăşe poet, discuţia noastră, va rămâne aici mai mult decât tine.

În momentul acela am crezut că vrea să mă omoare. (...)

M-a chemat spre copacul doborât. Acesta zăcea în mijlocul unui morman de gheaţă, zăpadă, aşchii de lemn şi pământ siberian negru.

A luat puţin tutun rozaliu din cutie, a răsturnat restul pe jos şi m-a condus către mijlocul petei de pământ.

- Respiră.

Respiraţia mi-a căzut în mici bucăţi de grindină pe pământul deja îngheţat.

- Perfect. Acum, ce poezie ţi-ai dori să citeşti?

- Poftim?

- Ce poezie? Care e preferata ta? Ţine, ţine, poate că nu-ţi mai aduci aminte. Poate că nu-ţi aminteşti acum nici o iotă. Aruncă o privire!

S-a aşezat pe trunchiul copacului la picioarele mele şi şi-a aprins o ţigară.

- Asta, am spus.

Se numea „Lamentaţia vânzătoarei de fructe”. O compusesem în Kurgja în prima vară de după căsătorie, după ce făcusem dragoste cu soţia mea şi în vreme ce o vânzătoare de coacăze cânta în piaţa din faţa clădirii.

Mi-a făcut semn să încep. În timp ce citeam, s-a lăsat în mâini şi-n genunchi şi, cu un cuţit de vânătoare, a luat pământul pe care îmi cădea răsuflarea şi l-a pus în cutie.

Când am terminat, a sigilat cutia şi s-a închinat.

- Asta e tot. Acum de fiecare dată când voi vrea să-mi aduc aminte de ilustrul poet aflat sub supravegherea mea, nu va trebui decât să deschid cutia pe-o vreme mai călduroasă.”

"Biblioteca geografului" - Jon Fasman

Jan Kozak - "Adam si Eva"

2012-02-04T20:41:00.000-08:00

Eva era a doua sotie a lui Adam. El era pomicultor. Merele din livada aceea, merele pe care barbatul i le oferea Evei, "a rebours" fata de ceea ce cunoastem despre intamplarea din Gradina Raiului, mi-au ramas in amintire de parca as fi oferit si eu fructul femeii iubite.
In 1985, cand am inceput sa citesc romanul, nu ma deranja faptul ca era o livada a unei intreprinderi de stat, m-a deranjat doar in 1990, la reluarea lecturii, cand socialismul era deja spulberat de
turbulentele Istoriei .
Eram fermecat de acest cuplu, de felul in care se iubeau, chiar si supararile dintre ei erau pline de taina si fior.
*
Meandrele vietii au provocat un ocol de cinci ani intre momentul cand am inceput sa citesc romanul, si anul in care am incheiat lectura.
Intre inceputul si sfarsitul cartii, am asezat, in timp, mai mult de cinci sute de alte carti citite.
Caci in vara in care citeam romanul, avid sa ma impartasesc din taina inmiresmata a iubirii dintre Adam si Eva, care-i amintea , in ciuda "REALISMULUI SOCIALIST", chiar pe stramosii omenirii din Eden, am fost luat din rosturile vietii personale, si dus la o distanta de cateva sute de kilometri, pentru ratiunile existentei unui corp suprauman, Armata, incat la revenire, dupa o vara petrecuta aiurea, am uitat de Adam si Eva si am trecut sa citesc lucrarea "Despre razboi" de Claussewitz.
*
Iata ce spune Jan Kozak, autorul romanului, despre " Adam si Eva" :
"Credeti-ma, povestea despre Adam si Eva nu i s-a intamplat vestitului pomicultor Alois Konas din Rudnice. Acum, Adam sunt eu, dupa cum Eva sunt tot eu. Si daca totusi, vreunul dintre cititori se recunoaste in aceste personaje, ce sa fac?, va fi si el Adam, Eva, sau amandoi ... "

* * *

Talmud

2012-01-23T00:20:00.000-08:00

Când am citit prima oară un crâmpei din povestea ce va urma, eram încă în casa imensă a bunicilor, casa cu acoperişul ţuguiat până la cer.

Biblioteca bunicului îmi părea un labirint: avea cărţi în mai multe limbi, unele cu ilustraţii nemaivăzute, altele scrise cu slove ca nişte arcuri, ca nişte cârlige. Aş fi dorit să le citesc pe toate, dar nu îndrăzneam să le cer. Norocul meu era că dormeam în bibliotecă şi noaptea nimeni nu mai intra în camera mea, aşa că puteam deschide dulapurile cu volume, puteam cerceta, răscoli, silabisi, mă puteam minuna. Printre filele cărţilor descopeream frunze presate, foi îngălbenite cu desene ciudate, fotografii sepia cu oameni necunoscuţi... Acum, amintindu-mi, îmi pare ceva la fel de misterios ca manuscrisul Voynich. Poate şi Cartea de Nisip să se fi aflat pe acolo, pe rafturile bunicului, poate am ţinut-o în mână şi am citit despre cum voi scrie peste ani şi ani întâmplarea de azi...

Într-una din acele nopţi petrecute pe covor, cu veioza pusă lângă mine, am citit un fragment misterios despre nişte călători pe Tărâmul Celălalt.

N-am putut termina povestea şi, când am căutat-o din nou, nu am mai dat de ea. Mi-a rămas în memorie şi am tot încercat de-a lungul timpului să o mai găsesc, însă fără să ştiu autorul sau titlul era o căutare imposibilă.

Am terminat de câteva zile o carte care a călătorit ea însăşi până să ajungă la mine. Ce resort s-o fi declanşat, ce buclă a timpului s-a închis, nu ştiu. Însă la ultimele pagini ale cărţii am descoperit povestea începută pe când eram o copilă şi citeam pe furate.

Îi mulţumesc inimii care mi-a destinat-o, mâinii care a pus-o în mâna mea.

Iată povestea scrisă de Christaller-Scubert (pentru revista „Lumea creştină” nr. 1, 1923), după un fragment din Talmud, Chagiga 14:

„Învăţătorii în Paradis

Patru Învăţători se ocupau cu Kabbala şi au pătruns, pe calea ei, în paradis: Rabbi Akiba, Elisa ben Abuja, Simon ben Soma şi Simon ben Asai.

Intrară şi se apropiară de neînţelesul şi înfricoşătorul sălaş al lui Dumnezeu.

Când ieşiră de acolo era deja seară şi ei se depărtau cu paşi mari şi grei de văpaia amurgului, mergând într-o tăcere apăsătoare. Ceilalţi învăţători, care le ieşiră înainte, se speriară de tulburarea ce se citea pe faţa lor.

Când Ben Asai ajunse acasă, se aruncă pe pat şi, nemaiputând să-şi stăpânească tremurul trupului, îşi întoarse faţa palidă către perete. Gura lui refuză mâncarea şi băutura, faţa i se trase, iar ochii-i stinşi încremeniră cuprinşi de moarte.

Ben Soma plecă de la prietenul său mort şi, privind în jur, văzu că lumea şi-a pierdut noima, că nici un lucru nu se mai afla într-o legătură firească cu celelalte. Toate contururile pluteau frânte şi dansau înaintea lui, dizolvând contururile formei sale de om. Timpul şi spaţiul dispărură şi toate se prăbuşiră într-o înfricoşătoare simultaneitate şi atotprezenţă în faţa ochilor săi. Atunci se aruncă la pământ şi închise ochii, dar nu putu să-şi înfrâneze privirile şi strigă tare şi se izbi cu capul de pietre pentru a face să iasă imaginile ce pătrundeau în el. Iar când ceilalţi învăţători, grăbind pasul la auzul strigătelor lui, au ajuns la el, îl găsiră cuprins de chinurile nebuniei.

Atunci, Elisa ben Abuja spuse:

Am deprins măsura prin lipsa de măsură pe care am văzut-o şi lumea s-a schimbat în ochii noştri. Învăţătura şi legea cărora ne-am închinat viaţa nu sunt altceva decât un crâmpei de absurd desprins din marele Sens, un crâmpei de trecut rupt din Eternitate, un fleac smuls din Infinit? Întreaga povară şi apăsare sub care trăim şi renunţarea pe care ne-am asumat-o nu măsoară nici cât un fir de păr şi nu cântăreşte nici cât jumătate dintr-o treaptă ce duce spre divin. Oare de ce trudim zadarnic sub o povară fără rost?

În aceeaşi clipă, Elisa se despărţi de ceilalţi învăţători şi se aruncă în braţele păcatelor lumeşti şi ale deznădejdii din cauza lipsei de credinţă. Atunci învăţătorii se îngroziră şi-l priviră pe Rabbi Akiba, întrebându-se dacă-l vor pierde şi pe el într-un chip tot atât de groaznic.

Iar el îşi ascunse tulburat faţa în palme.

Când, după o vreme, îşi veni în fire şi îşi ridică faţa din palme, văzu dezolarea şi spaima tăcută din jurul său şi spuse:

Vai nouă! Cât de morţi suntem noi faţă de cei vii! Cât de mărginiţi în comparaţie cu înţelepciunea cea veşnică! Dar Mâna lui Dumnezeu stă asupra noastră şi ne-a dat această formă. Ne este dat să ne smerim din cauza alcătuirii noastre şi să acţionăm prin ea. Căci nu suntem călăuziţi de cunoaşterea, ci de voinţa şi de acţiunea noastră.

Şi Rabbi Akiba se ridică şi merse în casa învăţătorilor ca să îi înveţe pe alţii despre eternul întruchipat în bietele forme pământeşti.

Şi deveni marele Învăţător al vremii sale.”

"Pădurea norvegiană"

2012-01-18T23:56:00.000-08:00

"- Ia ascultă, Watanabe! Mă iubeşti?
- Bineînţeles, am răspuns eu.
- Pot să te rog două lucruri?
- Poţi să-ţi pui trei dorinţe.
Naoko zâmbi şi dădu din cap.
- Nu, două sunt suficiente. Una la mână... Aş vrea să ştii cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că ai venit până aici să mă vezi. Sunt foarte fericită... chiar dacă nu arăt. Te rog să mă crezi că e adevărat.
- Am să vin să te mai văd, am zis eu. Care-i cealaltă dorinţă?
- Aş vrea să mă ţii minte, să nu uiţi că am existat, să-ţi aminteşti mereu de mine, de faptul că am mers, aşa, alături de tine."

Profetiile omului-molie

2012-01-13T00:35:00.000-08:00

Inainte de toate, am vazut acest film straniu, cu Richard Gere in rolul principal, apoi am citit si romanul
" Profetiile omului-molie" de John A. Keele,
si numai in cele din urma, am aflat din
"Enciclopedia paranormalului" de Rupert Matthews,
ca aceasta poveste de necrezut are la baza ceva real, si anume, un blestem al unei capetenii indiene.
*
Keigh - tugh - gua ( "tulpina de porumb") a alaturat tribul sau Shawnee, americanilor in lupta lor pentru independenta impotriva britanicilor, dar a fost tradat, si fiul sau o fost ucis de americani.
Iata blestemul rostit de capetenia indiana,
si va rog sa remarcati aria larga de cuprindere a blestemului:

" Am venit in aceasta fortareata ca prieten al vostru, iar voi mi-ati ucis fiul in fata mea. Pentru aceasta, fie ca blestemul Marelui Spirit sa se abata asupra acestui pamant. Fie ca natura sa il nimiceasca. Fie ca sperantele sale sa fie naruite"
*
Este un blestem coplesitor. Ca urmare a blestemului capeteniei indiene, in Point Pleasant - West Virginia,
au avut loc, in timp, mai multe dezastre.
*
Tragedia de la Silver Bridge, pe fluviul Ohio, infatisata in roman este reala, si tot reale sunt si fenomenele infricosatoare relatate de numerosi martori, care au precedat evenimentul : aparitia de lumini neobisnuite pe cer, straniile interventii ale omului-molie, coincidente naucitoare, spectre ale mortilor intervenind in evenimente. Tragedia s-a soldat cu 46 de morti, dar nu a fost singura care s-a abatut asupra pamantului blestemat : In 1880 un incendiu a devastat cvartale intregi din centrul orasului Point Pleasant, iar in 1907, un dezastru minier din zona s-a soldat cu 310 morti.
*
Daca nu aveti cartea, va indemn sa vizionati cel putin filmul
"PROFETIILE OMULUI - MOLIE".

"Umar şi Izabelle"

2012-01-11T04:52:00.000-08:00

Ultima ta postare pe Biblioteca Babel, îmi aminteşte de acest roman fără pretenţii, Sandu.
L-am citit într-o vară toridă la Bălceşti unde mă aflam "abandonată" în vacanţă. Nu erau multe cărţi acolo - deşi tata mare citea mereu - pentru că le avea împrumutate pe cele mai multe.
După ce treceau primele zile de libertate şi îmi umpleam inima de pădure, râu, dealuri şi sălbăticie, îţi poţi imagina de ce foame de citit eram cuprinsă.
Aş fi citit orice, de la ziarul România Liberă pe care mama mare îl folosea pe post de faţă de masă, până la Biblia şi Ceaslovul din "camera bună".
"Umar şi Izabelle" a fost un deliciu în situaţia respectivă, deşi tema cărţii este despre
"lupta poporului frate senegalez pentru scuturarea jugului colonialist".
Am sorbit-o cu nesaţ la umbra merilor pe Maidan, sub teiul de la Ţigani, m-am ascuns cu ea sub braţ în viroaga pârâului când arşiţa amiezei copleşea împrejurimile.
Nu mai ştiu exact ce se petrece în carte, dar de atunci am rămas cu un dor de a vedea Africa.

Atalanta, intre Artemis si Afrodita

2012-01-07T22:57:00.001-08:00

Iasus si-a dorit un fiu, dar Clymene, sotia sa , i-a daruit-o pe Atalanta. Neimpacat, tatal si-a abandonat copila pe o stanca, dar zeita Artemis, protectoarea campiilor si a animalelor, zeita a vanatorii si a vindecarilor miraculoase a pus-o sub protectia unei ursoaice, care a crescut-0 in inima padurii. Crescand, Atalanta a invatat sa vaneze si a jurat sa ramana pururea fecioara. Era ravnita pentru frumusetea ei neasemuita, si recunoscuta pentru iuteala neegalata a picioarelor, dovedinta in intreceri. Fiind sigura ca nimeni nu o va intrece, Atalanta, asaltata de pretendenti, a promis ca isi va incalca legamanul de a ramane pururea fecioara si va accepta sa se casatoreasca cu cel care o va intrece in iuteala. Dar pentru a-i descuraja pe pretendenti, ii omora cu sulita pe toti cei care nu reuseau sa o intreaca.
*
La nunta Herei cu Zeus, Gaea i-a daruit miresei merele de aur, pe care Hesperidele, fiice ale lui Zeus, i le pazeau in Gradina aflata in extremitatea vestica a lumii, pe Malul Oceanului.
*
Milanion si-a pus in gand sa si-o faca sotie pe Atalanta cu orice pret.
*
Afrodita, zeita dragostei si a frumusetii, dornica sa faca loc iubirii in lume, l-a ajutat pe Milanion sa o intreaca pe Atananta in iuteala. Zeita i-a daruit lui Milanion trei din merele de aur din Gradina Hesperidelor. In timpul cursei, acesta a lasat sa cada , unul cate unul, merele de aur, si neputandu-si stapani curiozitatea, Atalanta le-a cules, incetinindu-si cursa si pierzand in fata lui Milanion, s-a casatorit cu acesta.
*
A fost o casatorie fericita cu final nefericit, deoarece, cu ocazia unei vanatori, cuprinsi de un elan de dragoste, Atalanta si Milanion s-au iubit intr-un sanctuar al lui Zeus, care indignat de profanarea sactuarului sau, i-a pedespsit, transformandu-i pe amandoi in lei.
*
Ma gandesc la Artemis (Selene) sora geamana a lui Apollo (Helios) si la iubirile sale.
Doi vanatori vestiti au indraznit sa se indragosteasca de zeita : Acteon, care a indragit-o, vazand-o la scalda in rau, alaturi de nimfele sale, si a fost transformat din mania ei intr-un cerb care a fost sfasiat de propriii caini, si Orion, gigantul care dupa redobandirea vederii in urma calatoriei spre soare-rasare, a zarit-o pe zeita, s-a indragostit de ea, si a sfarsit ucis, drept pedeapsa pentru indrazneala sa, de Apollo, fratele ei.
*
Endymion nu cauta dragostea. Era un pastor de o rara frumusete, care isi dorea sa ramana pururi tanar, si pentru a-si indeplini visul, l-a rugat pe Zeus sa-l lase sa doarma mereu, si astfel sa nu imbatraneasca. Zeus i-a implinit voia. Vazandu-l de sus, de pe bolta cum doarme si nu imbatraneste, Selena ( Artemis) s-a coborat la el, vizitandu-l noapte de noapte.
Din unirea lor, s-au nascut cicincizeci de fete, daca nu chiar cinci sute.

Pe strada Mintuleasa

2012-01-02T01:14:00.000-08:00

Strazile Mintuleasa, Popa Soare si Pache Protopopescu se afla pe pamanturile boierului Calomfir, cautatorul pe sub pamant, si pe harta mitica a imaginatiei lui Eliade, formeaza un triunghi magic ce contine un portal de trecere spre alta lume.
*
Am citit "Pe strada Mintuleasca" de Mircea Eliade in 1969, la doi ani dupa ce a fost scrisa. Tocmai se daduse liber la publicarea autorului in Romania care il cenzurase de decenii, datorita nebuniei vremii.
*
Recitind aceasta minunatie, constat ca nu este doar o povestire, cum imi aminteam ci un mic roman initiatic, care aduce aminte de coborarea lui Ulise in Hades, in incercarea de a-si cunoaste viitorul, sau de Orfeu, care a coborat in Infern pentru a o readuce pe iubita sa Euridice la viata.
*
Un grup de elevi ai scolii de pe strada Mintuleasa pornesc in expeditie, cercetati de directorul scolii, Zaharia Farama, prin mahalale, in cautarea unor pivnite inundate, care dupa micul tatar Abdul, ar contine semne ce calauzesc spre un portal ce se deschide in alta lume. Expeditia lor se soldeaza cu descoperirea portalului, si trecerea lui Iozi, fiul rabinului de pa Calea Mosilor, prin portal.
*
Aviatorul Darvari si eruditul Lisandru
( vezi Diana, cum recompun ei, alaturandu-si numele, ceva ce aminteste de altul dintre toate numele?),
inititati in taina despre portal, cautau in copilarie semne edificatoare pentru descoperirea portii spre alta realitate.
Ei incerca sa descifreze chiar si in cele mai banale semne, precum petele de umezeala de pe un perete de beci inundat, indicii pentru descoperirea tainei. Unul dintre ei, dispare fara urme, intr-un zbor dincolo de Odessa, iar altul, trage cu sageti spre cer, si sagetile nu se mai intorc spre pamant.
*
Asemenea semne , sunt rabufniri ale sacrului in lumea profana, si se pot manifesta prin cele mai obisnuite fenomene ale vietii, pe care le pot descifra numai initiatii.
*
Afundarea in adancul pamantului pentru descoperirea portalului, aminteste de initierea in misterele antice si de pogorarea in Infern, de calatoria sufletului care a parasit lumea si ratacirea lui prin bezna si cazne, spre lumina in care ajung doar oamenii buni si sfinti.

* * * * * * *

Viitorul este prezentul

2011-12-30T21:06:00.000-08:00

William Peter Blatty
*
EXORCISTUL :

" Cred ca am un dar, insa nu este ocult. De fapt este perfect natural.
Eu cred ca noi toti stam cu cate un picior pe fiecare mal.
TIMPUL este cel de care suntem constienti.
Dar din cand in cand, cate o greseala a naturii, cum sunt eu, receptioneaza o strafulgerare de la celalalt picior;
iar acesta, este, cred, in ETERNITATE.
Ei bine, eternitatea nu are notiunea de timp.
IN ETERNITATE, VIITORUL ESTE PREZENTUL.

Asa incat, atunci cand imi simt celalalt picior, reusesc sa vad viitorul. Cine stie, poate ca nu. Poate ca totul este coincidenta."
*

Este 31 decembrie 2011. Azi, fiecare dintre noi are un picior pe pamant si celalalt, ridicat pentru a pasi in anul nou, 2012. Va doresc un an nou fericit si bucurii eterne!

Vise despre racoarea tarmurilor

2011-12-27T08:09:00.000-08:00

Nu demult, Diana a spus ca a pus mana pe romanul "Racoarea tarmurilor" de nobeliatul pentru literatura Eyvind Johnson, prozator suedez, si temandu-ma sa nu lase cartea jos, sub presiunea problemelor gospodaresti mai presante in vremea sarbatorilor, vin cu aceasta postare, in care, prezint in ilustratie, doua romane ale prestigiosului autor : "Racoarea tarmurilor", care este o interpretare contemporana a epopeii homerice "Odiseea", de o savoare delicioasa, si "Vise despre trandafiri si flacari", carte pe care Diana a citit-o dar nu o mai are, si despre care a postat pe blogul "Diana Alzner", eu fiind norocosul care a raspuns intrebarii sale despre numele uitat de ea, al unui personaj pe care l-a indragit ( era prin ianuarie 2010, poate februarie).
Este un roman postmodern ( aparut in 1949, pe cand termenul "postmodern" nu era inca uzual) despre Inchizitie, rezonant in actualitate, scris cu o ironie de bun gust. Iar personajul Dianei se numeste Daniel Drouin. Pui tu, Diana, link la vechea ta postare la care fac referire?

The Life of Our Lord - Charles Dickens

2011-12-23T21:17:00.000-08:00

"Daca nu stiti cine a fost Iisus si ce a facut trebuie sa va spun ca s-a nascut acum foarte multa vreme, aproape doua mii de ani, intr-un loc care se numea Bethleem. Tatal si mama Lui locuiau intr-un oras numit Nazaret, dar treburile i-au pus sa calatoreasca spre Beethleem. Tatal sau se numea Iosif, iar mama lui Maria. Orasul Bethleem fiind intesat de oameni care si acestia venisera acolo cu treburi, Iosif si Maria n-au putut sa fie gazduiti la niciun han si nici in vreo casa de oameni. Au gasit culcus doar intr-un staul, adica doar intr-un grajd de vite,

SI ACOLO S-A NASCUT IISUS HRISTOS.

Nu a avut nici leagan acolo, nici pat, asa ca Maria si-a asezat pruncul in ceea ce se numeste o iesle, adica locul din care mananca paie si fan caii, si acolo a adormit pruncul sfant. In timp ce dormea, niste pastori care isi pazeau oile la pasunat au vazut un Inger trimis de la Dumnezeu, luminos si frumos cum nu mai vazusera vreodata, si care se apropie de ei de-a curmezisul izlazului. La inceput le-a fost teama de el si au cazut la pamant si si-au ascuns fetele. Dar ingerul le-a spus :
- Astazi in orasul Bethleem din apropiere s-a nascut un copil care va creste mare si va ajunge atat de bun incat Dumnezeu il va iubi ca pe fiul sau si copilul ii va invata pe oameni sa se iubeasca intre ei si sa nu se certe si sa nu raneasca ori sa jigneasca pe nimeni.

Si numele lui va fi Iisus Hristos

iar oamenii ii vor aseza numele in rugaciunile lor, pentru ca ei vor sti ca Dumnezeu iubeste acest nume si vor sti ca si ei trebuie sa-l indrageasca. Apoi ingerul le spuse pastorilor sa se duca la staulul acela si sa-l priveasca pe pruncul din iesle, ceea ce ei facura. Si ingenuncheara langa El asa adormit cum era si rostira
vorbe frumoase :

- Dumnezeu sa binecuvanteze acest prunc ! "

* * *

"Colind de Crăciun"

2011-12-22T01:00:00.000-08:00

Părintele Nicu Steinhardt a insistat mult timp să citesc această carte. De câte ori deschideam "Jurnalul Fericirii" îmi amintea de ea!

Dar ai fost tu cel care mi-a aşezat-o în palme şi o citesc cu plăcere.

Crăciun fericit, Sandu!

Sărbători cu pace şi linişte tuturor!

Livada cu Mierle şi Missouri leneşă.

"Doctor Faustus"

2011-12-20T08:18:00.000-08:00

"Allegro apassionato" aş numi acest roman dacă ar fi să aleg un termen ce ţine de muzică.
Thomas Mann izbuteşte nu doar să formuleze idei, idei cu totul noi la vremea la care erau aşternute în scris, ci să exprime "tensiunea ideilor", aşa cum i-ar fi plăcut lui Nichita Stănescu.
Am reţinut multe citate, nu ştiu la care să mă opresc, îl aleg pe cel dintâi din caietul de lectură:
"Muzica e ambiguitatea ridicată la rangul de sistem".

Babel cu motan lenes

2011-12-17T21:44:00.000-08:00

Dupa Orion, care mi-a prilejuit un plonjon in
macrocosm,
iata-ma revenit cu picioarele pe pamant, in mica mea lume,
Biblioteca Babel.
Aceasta imagine este o reflectare a bibliotecii in
Livada cu Mierle,
pe delicatul blog despre carti al Dianei.
*
Se apropie sarbatorile.
Craciun fericit, Diana,
intregii familii, si tuturor cititorilor nostri!

Orion

2011-12-16T23:44:00.001-08:00

Inainte de a fi o constelatie, Orion a fost un gigant care se indeletnicea cu vanatoarea. Ce poate fi mai presus pentru un vanator, decat sa-i fie dat in viata sa se infatiseze insasi zeitei Artemis? I-a fost data lui Orion aceasta bucurie, care a avut drept consecinta, trasformarea gigantului intr-o formatiune de astri. Drumul iubirilor sale avea sa duca de la Merope, fiica regelui Oinopion, pe care a sedus-o, atunci cand a fost chemat sa-i starpeasca regelui salbaticiunile din regat, pana la Artemis si apoi, pe bolta cerului.
*
Iubirile lui Orion nu i-au adus fericirea. Pentru seducerea Meropei, Oinopion i-a luat vederea, pe care sfatul prietenului sau Hephaistos, fiul lui Zeus si al Herei, el insusi, zeu al focului, i-a redat-o. Dupa ce a fost orbit de tatal Meropei, Orion s-a refugiat la Hephaistos. Acesta l-a indemnat sa-si ia drept calauza un copil si sa calatoreasca spre Soare-Rasare. Pe acest drum Orion si-a recapatat vederea.
*
Recapatarea vederii, l-a facut pe Orion, ca intalnind-o, sa se indragosteasca de Artemis, zeita vanatorii, fapt care i-a dus moartea.
*
Se zice ca zeita insasi i-ar fi luat viata, pentru indrazneala de a se fi indragostit de ea, dar adevarul este ca Apollo, fratele zeitei, si zeu al luminii, este cel care, omorandu-l, l-a transformat pe Orion intr-o constelatie.
Ceea ce nu inseamna ca Artemis nu este o zeita cruda. Cum altfel ar putea sa fie zeita vanatorii?

Cartea Psalmilor - Sefer Tehilim

2011-12-09T23:55:00.000-08:00

Psalmii, in numar de 151, dintre care, cel din urma este necanonic,
sunt cantari inspirate ale inchinatorilor la Dumnezeu, scrisi in vremurile veterotestamentare, pusi pe note si destinati inchinarii publice la Domnul in Templul din Ierusalim. Psalmii aduc laude lui Dumnezeu si contin rugaciuni insotite de implorari dupa ajutor si indurare divina, ei exprima credinta in Domnul si increderea in mila sa. Unii psalmi contin evocari istorice despre bunatatea iubitoare a lui Dumnezeu, altii exprima profetii, si contin nenumarate invataturi ziditoare pentru credinta, intr-un limbaj ales, impresionant, realizand un festin spiritual fara asemuire.
*
In Biblia Ebraica, Cartea Psalmilor are titlul Sefer Tehilim, ceea ce se talcuieste "Cartea Laudelor". Cuvantul "psalmi", provine din Septuaginta greaca, unde termenul "psalmoi", desemneaza cantarile intonate cu acompaniament muzical.
*
Voi posta, pe viitor, despre autorii Psalmilor si vremea cand au fost scrisi.

Moş Nicolae aduce cărţi

2011-12-05T04:12:00.000-08:00

sursa imaginilor

Într-un an, cu mult, mult timp în urmă, Moş Nicolae mi-a dus această cărticică: „Luna-Betiluna şi Dora-Minodora”.

Acum mă gândesc că a fost într-un fel o imprudenţă din partea mamei; ar fi trebuit să fie avertizată despre faptul că literatura mă acaparase sub vraja ei încă din vara în care am decis să rămân să locuiesc în pădure după lectura volumului „Cipi, acest pitic uriaş”.

Ei bine, după ce am citit despre Dora-Minodora şi Luna-Betiluna, cele două păpuşi ce îngrijeau o grădină, am fost cuprinsă de dorinţa firească de a avea aceleaşi îndeletniciri, cu toate că era în plină iarnă.

Ghivecele cu flori de pe veranda casei au suferit diverse şi ciudate operaţiuni, dintre care, mai ales unele mai radicale, au adus partea feminină a familiei – mama şi bunica – în pragul leşinului.

Desigur că l-am reclamat vinovat pe Moşul. De ce îmi adusese o carte atât de minunată încât să fiu cuprinsă brusc de un val de hărnicie şi creativitate în domeniul horticol?

"Alegerea Sophiei"

2011-12-03T11:00:00.000-08:00

Am citit stând lângă foc, ascultând cântecul ceainicului (pe care l-aş fi vrut samovar).

Pe tot parcursul acestei lecturi mi-a stăruit în minte un pasaj din „Calomnii mitologice” a lui O. Paler:

„Dar ce valoare are o pasiune dacă nu e excesivă, deci fără măsură? Lecţia lui Don Quijote e cât se poate de limpede. Nu se poate iubi, cu adevărat, decât nebuneşte.

A te bate cu morile de vânt făcând calcule, gândindu-te la riscul că poţi să pari ridicol, transformă sublimul în stupiditate.”

Sophie a iubit nebuneşte. Pusă în faţa unei imposibile alegeri a ales...just, deşi a fost o alegere instinctivă.

Iar apoi, pe la sfârşitul cărţii, dau de acest pasaj despre doctorul Jemand von Niemand:

„Şi atunci nu era cel mai simplu lucru să-şi reînvie credinţa în Domnul şi, totodată să-şi afirme omeneasca sa capacitate pentru rău, comiţând cel mai intolerabil păcat din câte era capabil să conceapă? Pentru bunătate mai era timp. Mai întâi un mare păcat. Unul a cărui măreţie să conste în subtila lui generozitate: o opţiune. La urma urmei, stătea în puterea lui să-i condamne pe ambii copii. Iată singura explicaţie pe care am reuşit s-o dau crudei comportări a doctorului Jemand von Niemand faţă de Sophie, când, de ziua păcălelilor, apăruse în faţa lui cu cei doi copilaşi...”

Este un raţionament de tip dostoievskian care îl înrudeşte pe acest von Niemand cu Nikolai Stavroghin: o luăm prin iad ca să ajungem la lumină. Doar că niciunul din cele două personaje nu a mai ajuns.

Inventia lui Morel - Adolfo Bioy Casares

2011-11-30T19:36:00.000-08:00

"Inventia lui Morel" de Casares, este un roman fantastic, in care irealitatea imaginata este sadita intr-un sol real, palpabil. Niste oameni interactioneaza pe o insula, unde ajunge un intrus, autoexilat de teama unei justitii omenesti ce aminteste de "Procesul" lui Kafka, si acesta constata ca se afla intr-un teritoriu al nelinistii, in care desfasurarea intamplarilor reale, pe care le observa de la distanta, se insera pe o dimensiune neobisnuita, care scapa intelegerii. Observatorul vede o lume dezarticulata, guvernata de legi de neinteles, in care fondul si forma nu se afla in armonie, in care vizibilul nu se face vazut, iar nevazutul nu este nevazut, o lume a realitatii fantastice, o lume de fantasme reale, lumea in care nu se poate muri, dar nici nu se poate trai ... De unde sa stie refugiatul ca lumea pe care o contempla, izvoraste din aparatul inventat de Morel, cum sa inteleaga el faptul ca inventia lui Morel a permis absorbirea unei felii de viata, pe care o poate conseva si reda ad infinitum ?
*
Cate carti mai am sa-ti propun spre lectura, Diana, de-ai sti ...

Eagle/SRSFF la Gaudeamus 2011

2011-11-23T02:41:00.000-08:00

Gaudeamus 2011 va fi un targ de carte unde paradoxal rolul hartiei se va vedea mult diminuat, predand cu adevarat stafeta catre virtual si în Romania. Si aceasta nu doar pentru ca padurile s-au rarit si materia prima costa, ci mai mult datorita adoptiei largi a echipamentelor electronice adaptate pentru lectura – tablete, telefoane inteligente, laptopuri.

Se observa de ceva vreme sectiuni in crestere dedicate cartii electronice la Libraria Elefant.Ro si similar la edituri printre care mentionam Editura Eagle sau Editura Nemira. Initiativele de acum mai bine de 3 ani dau roade si au acum publicul lor dedicat. Prin urmare, lansarile din acest an respecta trendul, adoptand o componenta mixta.

Putem anunta astfel rezultatele colaborarii intre SRSFF , Editura Eagle si Libraria Elefant.ro concretizata in lansarea pe durata targului Gaudeamus 2011 a patru volume din care primele doua pe hartie şi celelalte doua in format electronic:

1. Venus – povestiri erotice science fiction – prima antologie de erotic science fiction din Romania este volumul in care SRSFF (Societatea Romana de Science-Fiction si Fantasy) reuneste cele mai bune texte primite, scrise pe o tema data pentru anul 2011.

Urmeaza trei din nominalizarile la Concursul de roman „Seniorii Imaginatiei” editia 2011, organizat de SRSFF impreuna cu Editura Eagle:

2. Calatorie in Capricia – de Mircea Oprita

3. Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor barbati foarte cumsecade – de Liviu Radu

4. Insula pescarusilor – Mircea Liviu Goga

Nu ramane decit sa va invitam fie la standul Librariei Nautilus ca de obicei, sau la standul Elefant.ro. Va asteptam cu drag si va uram spor la lectura !

Pomul Vieţii

2011-11-19T00:57:00.000-08:00

La vremuri de ispită, îndoială şi durere Mama-mare adăuga rugăciunilor obişnuite ale zilei citirea Psaltirii.

Expozitia de trandafiri

2011-11-18T09:35:00.000-08:00

La Winnipeg, unde nu ne vom intoarce niciodata

2011-11-11T23:52:00.000-08:00

Aveam, inca din anii de liceu, lucrarea "O istorie a literaturii romane", in trei volume, de Ovid S. Crohmalniceanu, dar cartea nu mai era la moda, iar autorul nu se mai bucura de o reputatie care sa-l recomande in lipsa prescriptiilor absolute ale curiculei scolare, asa ca ma inspiram, pentru nevoile curente, din istoiria literaturii de Rotaru, iar mai tarziu, cand Iosif Constantin Dragan ne-a restituit "Istoria literaturii romane" de Calinescu, am luat lucrarea, ca unic reper, pana in 2008, cand am adus in Babel "Istoria critica a literaturii romane" de Nicolae Manolescu, care-mi va tine de cald pana la sfarsitul vietii.
*
In 1980 a aparut un volum de povestiri fantastice de Ovid S. Crohmalniceanu, autor despre care imi puteam imagina orice ... , ca s-a repatriat in Israel, ca a luat premiul Nobel pentru arta culinara, ca s-a logodit cu o martiana, dar nu si faptul ca va publica "Istorii insolite", iar peste alti sase ani, si "Alte istorii insolite". Si chiar daca mi-as fi imaginat aceste lucruri, tot nu as fi crezut ca un scriitor roman va avea de spus un cuvant in plus la cele patru legi ale roboticii, dupa "Eu robotul " si restul ciclului robotilor de Asimov.
*
Povestirea "La Winnipeg, unde nu ne vom intoare niciodata", imi vine bine, mai ales pentru titlul ei, caruia doresc sa-i opun pe loc mitul eternei reintoarceri, dar daca tot m-am oprit la o povestire fantastica, si inca pe blogul Dianei, ea insasi autoare de povestiri fantastice si membra a SRSF&F, poposesc, macar cat de un picnic la marginea drumului si in povestirea despre androizi a lui Crohmalniceanu. Trebuie sa incep cu prima lege a roboticii: 1) Robotul nu are voie sa pricinuiasca nici un rau omului, nici sa permita, prin neinterventie, sa i se intample vreun rau unei fiinte umane. A doua lege era deja abolita de doua secole la vremea despre care ne povesteste Crohmalniceanu, iar legea a treia, este cea care ii permite androidului sa-si apere existenta, dar numai fara a contrazice legea 1). A parta lege nu are rol aici, de fapt, si Asimov s-a referit la ea mai tarziu. Iata si contributia lui Crohmalniceanu, la aceste legi, in scurtul meu picnic :
"Cetateni pe deplin liberi, androizii au aceleasi drepturi si indatoriri ca oamenii, cu obligatia suplimentara a supunerii, atunci cand devin apti pentru procreatie, operatiilor genetice preconizate de regulamentele in vigoare. Androizii pot exercita orice profesie, primesc aceeasi remuneratie ca oamenii pentru serviciile prestate, isi pot intemeia o familie, au drept la avere pesonala, au drept de a alege si de a fi alesi in functii publice. Li se interzice strict schimbarea identitatii, fiind pasibili de pedeapsa cu moartea pentru acest delict."
*
Pornind de la aceste idei, povestirea lui Crohmalniceanu aduce in scena oameni si androizi care dezbat problema raporturilor dintre oameni si roboti, probleme cu care, cu certitudine ca umanitatea va ajunge sa se confrunte, daca nu suntem cumva de pe acum dincolo de frontiere.
*
Ceea ce subliniaza unul dintre comentatori, este faptul ca androizii, care se nasc asemenea oamenilor, sunt anteprogramati pentru inclinatia spre profesiile cerute de economie, ceea ce contrazice libertatea lor de alegere aparent garantata, si constituie premiza unor contradictii generatoare de conflicte intre oameni si androizi.
*
Nici nu mi-as fi adus aminte ca Ovid S. Crohmalniceanu a trait si a scris, daca nu-mi puneam intrebarea care ar fi fost sansa mea de a influenta destinul Dianei, ca scriitoare de S. F., in imprejurarea in care distanta dintre "Livada cu mierle" si "Babel" nu ar fi de una jumatate din mia de kilometri. Gandind aceasta postare, am inteles ca ceea ce inseamna raporturile intre oameni si androizi, este de natura sa ne determine sa ne intrebam si cu privire la raporturile dintre noi, oamenii, care aici, in virtual, parem , uneori, simple jucarii. Cum sa facem sa ne fie mai bine tuturor?
*

"Bucuria vieţii"

2011-11-08T04:13:00.000-08:00

O recomand celor descurajaţi.

Şi, cum vremurile pe care le trăim asigură o rată mare a descurajaţilor, este evident că această carte ar trebui citită. Şi recitită.

Eu am învăţat din ea că nu e destul să ai talent pentru ca să fii recunoscut, nu e suficient să iubeşti pentru ca să fii iubit, nu ajunge să dăruieşti pentru ca să fii dăruit.

Am aflat că trebuie să-ţi urmezi drumul chiar dacă întârzii, chiar dacă te poticneşti, chiar dacă eşti doborât. Mai ales dacă eşti doborât.

Am descoperit că prietenia este un lucru rar, mai rar şi decât dragostea.

Am învăţat că trebuie să ai răbdare cu tine însuţi şi să-ţi acorzi întotdeauna încă o şansă, apoi să lupţi pentru şansa ta.

Iar când totul pare pierdut... nu apăsa pe trăgaci, aşteaptă. Aşteaptă.

Vincent n-a aşteptat.

"Recolta"

Vincent van Gogh spunea că doreşte să picteze "un peisaj unde nu este nimic altceva decât infinit şi eternitate".

Despre "Bucuria vieţii" şi aici.

"Fraţii Jderi"

2011-11-03T04:03:00.000-07:00

Am căutat această carte pentru postarea de pe blogul celălalt. Am citit-o demult, dar era o altă ediţie, iar eu nu eram acasă.

Aseară când am pus mâna pe ea şi am deschis-o am găsit înscripţia de pe prima pagină şi mii de fiori mărunţi mi-au străbătut inima: tata fusese cândva adolescent (de necrezut), învăţase şi luase premiul I.

Îmi închipui cât de fericit a adus acasă cărţile primite şi i le-a arătat tatălui său, tata-mare, ştiu că n-a fost lăudat, deşi bătrânul era grozav de mândru în sinea lui, doar că pe atunci relaţiile de familie erau mai... discrete şi poate mai profunde, cu siguranţă mai aspre şi mai tonice.

Unde e tata acum? Unde e toată generaţia anului 1949? Câţi mai trăiesc, câţi s-au dus?

"Maşina Timpului"

2011-10-29T09:51:00.000-07:00

Mi se întâmplă frecvent să mi se facă dor de o carte.

De câteva zile mi-e dor de „Maşina Timpului”, deşi mi-a lăsat un gust amar, amar şi concluzia cu care am încheiat-o după fiecare lectură a fost „toate ca o haină se vor învechi şi ca pe un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba” – adică legea entropiei va învinge.

Ecranizarea din 2002 este un film comercial, dar agreabil, iar muzica lui Klaus Badelt a reuşit, cred eu, să prindă ceva din spiritul cărţii marelui H. G. Wells.

Rămâne stăruitoare întrebarea: dacă ai putea călători în timp, unde (când) te-ai duce?

Sfarsitul Eternitatii

2011-10-22T06:10:00.001-07:00

Titlul cartii, paradoxal, incitant, nu spune in fapt, nimic, caci ceea ce este etern, nu are sfarsit, exista perpetuu. Dar tocmai de aceea este un titlu incitant. Am incercat sa inteleg postarea Dianei Alzner , luand in mana acest roman de Asimov, din care abia de-mi amintesc cate ceva, dupa vreo 15 ani de la lectura. Aflu astfel din carte, ca omul tine in causul palmei sale, milioane, miliarde de lumi, adica, infinitul, si fiecare din aceste lumi, sunt cai ce ofera sanse de a cauta si gasi fericirea.
***

Andrew Harlan, a fost ales, la varsta de 15 ani, in urma unei testari indelungate de care n-avea habar, sa studieze si sa cunoasca starea fundamentala a omenirii, cu varietatea ei infinita de feluri de fericire. Adus din Temporal, dincoace de cortina Eternitatii, rupt de familie si de lume, Harlan petrece timp de zece ani in scoala, ca novice, dupa care devine observator, specialist si in cele din urma, Etern.
***

Ai avut parte, Diana, de o initiere aparte in viata, care ma face sa-mi doresc sa-ti fiu invatacel, pe cat se mai poate. De aceea, ma gandesc ca ai ales aceasta carte, ca titlu de postare despre soarta blogurilor in virtual, dupa separarea de autori, mai degraba simbolic. Caci, in fapt, blogurile pot fi eliminate cu un singur click, iar ceea ce conteaza, este trairea, sentimentul si atasamentul, care raman inscrise in cartea lumilor, fara putinta sa fie sterse, in ciuda caracterului vremelnic al desfasurarilor temporale. Suntem temporali, dar avem sansa nemaipomenita de a avea vieti semnificative, unice si importante pentru masina care inregistreaza visul mortii eterne, care-i viata lumii intregi, cum zicea badita Mihai, inspirat de Schopenhauer.
***
Cat de departe am ajuns cu comunicarea noastra? Cat mai avem de parcurs, Diana, pentru a iesi din noviciat? Chiar este sfarsitul eternitatii?

Pe scurt, despre domnii Dickens si Pickwick

2011-10-16T05:14:00.000-07:00

Publicarea romanului "Documentele postume ale Clubului Pickwick" de Dickens, s-a facut in douazeci de fascicole lunare, incepand din 31 martie 1836, dar revista s-a vandut numai in patru sute de exemplare, la inceput, si daca dezastrul ce se profila, nu ar fi fost inlaturat de autor, prin introducerea, de la a cincia fascicula, a personajului Sam Weller, tonifiant pana la incredibil, eu nu as fi avut sansa sa citesc de doua ori in viata acest roman atat de diferit de celelalte scrise de acest autor indragit. Personajul Sam a ridicat tirajul la 50. 000 de exemplare, si "Documentele (...)" au castigat un loc in istoria literaturii. Acest Sam Weller este un fel de Til Buhoglinda englez, fiind iubit de cititorii din toate timpurile. "Documentele (...)" nu ating registrele grave ale tonalitatii autorului din alte romane, dar redau o fresca a Angliei primelor decenii ale veacului nouasprezece, cu moravurile judiciare, metehnele alegerilor parlamentare, cu betia generalizata si murdaria la propriu, de neconceput in Anglia de azi, cu afacerile necurate ale vremii, falsa eruditie si concurenta acerba chiar si in absenta competitiei. Nascut in 1812, Dickens a scris cartea la 24 de ani, iar eroul sau, domnul Pickwick, este unul dintre marii mei prieteni din carti, asemenea lui William din Basckerville, din "Numele trandafirului", de Eco.
*
Sa intram, ca de obicei, in text :
*

"Am comunicat personal si in scris , cu Clubul, spuse dl. Pickwick, i-am aratat intentia mea. In decursul lungii noastre absente, au avut loc in sanul sau mai multe neintelegeri. Retragerea mea, adaugata altor felurite imprejurari, a dus la dizolvarea lui. Clubul Pickwick a incetat de a mai exista. Nu voi regreta niciodata, rosti dl. Pickwick cu glas scazut, ca am consacrat aproape doi ani studierii diferitelor varietati ale caracterului speciei omenesti, desi preocuparea de ceea ce e nou parea multora o treaba usuratica. Aproape toata viata mea fiind consacrata afacerilor pozitive si imbogatirii, am vazut deschizandu-se dinainte-mi numeroase probleme despre care nu aveam nici o idee si care, nadajduiesc, mi-au largit inteligenta si mi-au desavarsit spiritul"

*
Numai cine se va incumeta sa citeasca cartea va vedea ce a fost in stare sa faca acest om, care iesise intr-o lume mizerabila, despre care nu avea cunostinta, caci a inteles sa-si deschida inima spre omenie si intelepciune, dar nu s-a inclinat in fata atotputerniciei masluitorilor legii, rectitudinea sa fiind exemplara, iar sacrificiul, rasplatit prin izbanda. Este o carte despre prietenie si omenie, intr-o lume complicata, pe placul inimii mele. O recomand cu drag cititorilor Dianei.

* * *

Radu Tudoran, restul pana la douazeci si unu

2011-10-15T22:38:00.000-07:00

Mentionez, dintre cartile lui Radu Tudoran
din Biblioteca Babel si Livada cu Mierle,
romanele din ciclul
"Sfarsit de mileniu":
*
Casa domnului Alcibiade
Retragerea fara torte
Iesirea la mare
Victoria neinaripata
Privighetoarea de ziua
O suta unu lovituri de tun
Sub 0 grade

* * *

"O lume întreagă"

2011-10-15T02:25:00.000-07:00

Lumea e a noastră.

"Balanţa"

2011-10-12T00:09:00.000-07:00

- De ce ai mai cumpărat-o? O citisem...

Acestea au fost cuvintele cu care l-am întâmpinat pe Andrei când mi-a adus acasă „Balanţa” lui Ion Băieşu.

Da, o citisem cu mult timp în urmă dar, de îndată ce am atins-o, mi-a venit în minte un citat din Salinger:

„There are still a few men who love desperately.”

Aceasta a fost concluzia primei lecturi. Că sunt oameni care iubesc ca să se apere de lume.

Atunci mă izbise asemănarea acestui cuplu, Mitică – Nela, cu cel format din Eva şi Secătura din „Fiul risipitor”: aceeaşi lipsă de griji pentru ziua de mâine, acelaşi nonconformism, aceeaşi inadaptabilitate.

Sunt oameni liberi.

Refuzul Nelei şi al doctorului de a se supune, de a intra în sistem este răsplătit prin multă suferinţă, dar şi prin şocul descoperirii finale – iubesc.

"Model de copilărie"

2011-10-10T09:33:00.000-07:00

Am citit-o când încă mai repartizam oamenii în două sertare absolut distincte - pe unul din ele scria "Buni", pe celălalt "Răi".
Nelly m-a ajutat să deosebesc nuanţele.
Tot atunci am realizat că trecutul este cumva la dispoziţia noastră, îl putem modifica modificând felul în care îl percepem sau adâncimea la care coborâm în tentativa de a-l înţelege.

In ajun

2011-10-06T09:16:00.000-07:00

"Bucurie pentru toata casa"

Lord of the Flies

2011-09-30T00:41:00.000-07:00

William Golding, nobeliat pentru Literatura in 1983, la un an dupa columbianul Gabriel Garcia Marquez, a publicat romanul "Imparatul mustelor' la 44 de ani, in anul 1954. Romanul a aparut in limba romana in 1969, in Colectia Meridiane, si este tradus in circa cincizeci de limbi, in tiraj de zeci de milioane de exemplare. Ecranizarea a sporit notorietatea cartii. Biblioteca Babel mai adaposteste si romanele "Martin cel avid", TRILOGIA MARII cu "Ritualurile trecerii", "Infruntarea" si "Incendiu la bord", ca si "Turnul". Am citit "Imparatul mustelor" in anii de liceu, in atmosfera de emulatie a strazii Corvinilor, cu fratii si prietenii, si am recomandat-o mereu de-a lungul vietii, astfel ca in 1983, am avut cu cine sa ma bucur de recunoasterea autorului.
* * *

Niste copii esueaza in conditii neclare pe o insula, se pare ca ar fi avut loc un conflict atomic, nu exista printre ei nici un adult, iar ei incearca sa-si organizeze viata dupa normele cunoscute ale civilizatiei. In conditiile de izolare si dezordine spatio-temporala, o parte dintre ei, degenereaza la nivel de instincte primare, si reactualizeaza , ca norma de fiintare, "legea junglei". Fiara, care zace dintotdeauna in om, dar poate sa ramana inhibata in conditiile vietii in civilizatie, iese la iveala pe insula, si face ravagii.
* * *

La varsta de 56 de ani, Golding a renuntat la catedra sa de profesor, ceea ce am facut si eu, la randul meu, si s-a dedicat scrisului, ceea ce imi doream sa fac si eu, si nu am facut. In anul 1988 a fost innobilat iar in 1993 a incetat din viata.
* * *

Sa intram un pic in carte :

"Ghicisera ca era O INSULA : tot catarandu-se printre stancile strajuite de mare, si prin aerul cristalin al inaltimilor, intelesera instinctiv ca marea ii inconjura."
(...)
Jack incepu si el sa strige, si strigatele lui Ralph nu se mai faceau auzite. Jack se apropie de trib si baietii devenira o masa compacta de amenintari, cu sulitele ridicate. In mijlocul lor se ghicea intentia unui atac. Ralph ii infrunta, pregatindu-si sulita. Piggy ii statea alaturi, tinand in mana talismanul - scoica fragila, de o splendoare stralucitoare. Uraganul de zgomote ii lovi ca o incantatie a urii"

"Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh"

2011-09-26T03:04:00.000-07:00

„Învăţăm din istorie că omul nu învaţă niciodată nimic din istorie”.

Paradoxul lui G.B. Shaw îmi aminteşte cum am început să citesc „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh” spre sfârşitul vacanţei de vară din 1984.

Tata era încântat ca va avea cu cine să discute cartea. Eu luasem alături un carneţel şi notam în el citate şi impresii, încercând să înţeleg tragedia lui Gabriel Bagradian, chiar dacă trăiam într-o lume diferită.

Oare am reuşit? În general, putem înţelege ceva asistând din afară?

Cam pe când mă aflam la mijlocul celui de al doilea volum a început şcoala şi după-amiezele mele s-au scurtat dintr-o dată.

În caietul de lectură am scris: „inexplicabilul din noi şi mai presus de noi” – ca pe semnul unei forţe imuabile care ne conduce şi pe care o descoperisem în cartea lui Werfel.

Există această forţă din afara noastră?

Sau e doar o scuză?

Învăţăm ceva din istorie?

Voi căuta „Cartea şoaptelor” de Varujan Vosganian să citesc, să caut un posibil răspuns, măcar parţial.

Vesti din Babel

2011-09-22T20:31:00.000-07:00

Acum nu scriu despre carti, doar le infatisez, cu multa dragoste pentru cititorii blogului Dianei, "Carti Dragi".
Este o imagine din Biblioteca Babel.
Sper ca este si un indemn la lectura, caci biblioteca este plina de minuni.

"Povestiri Orientale" - "Cea din urmă dragoste a prinţului Ghenghi"

2011-09-19T10:59:00.000-07:00

„Toţi suntem mai multe lucruri deodată, crâmpeie, umbre, năluci, suferim şi simţim plăcere, suntem părtaşi la poveste, uităm, trădăm, sacrificăm fără milă sau ne lăsăm cu blândeţe sacrificaţi. Se întâmplă să ajungem să-i vrăjim pe alţii cu ceea ce creăm. Se întâmplă să-i recunoaştem pe cei care ne iubesc cel mai mult şi să visăm la cei care ne-au dat uitării. Suntem personaje de poveste, ducem greutatea poveştii altcuiva şi o continuăm fără să ştim.”

Acesta este citatul care a rămas notat în caietul meu de lectură în dreptul cărţii „Povestiri Orientale” de Marguerite Yourcenar.

Însă în memoria mea adie amintirea unui prinţ retras la vârsta deplinei maturităţi în singurătatea unui pavilion unde este servit cu dragoste şi devotament de cea care-l iubeşte dintotdeauna şi nu-l poate părăsi, dar de care el, orbit de bătrâneţe, de prea multe şi năvalnice iubiri, nu-şi mai aduce aminte.

Cât îmi doream să recunosc şi să fiu recunoscută! Şi niciodată să nu rămân visând la cel care m-ar fi uitat... Cât aş fi vrut să trăiesc povestea cea fără sfârşit!

Am recitit această povestire, „Cea din urmă dragoste a prinţului Ghenghi”, vara trecută şi încă mă mir de inima necruţătoare şi largă a acestui bărbat.

Ca şi în urmă cu mulţi ani, pe când citeam „Labirintul lumii”, am fost fermecată de stilul autoarei, de precizia şi eficienţa cu care pătrunde în zonele cele mai ascunse ale sufletului.

Cine are curaj să se avânte pe marea agitată purtat de o simplă barcă, să citească „Izbăvirea lui Wang-Fo”.

Livada cu mierle

2011-09-11T03:46:00.000-07:00

"Una din ultimele mele seri in livada cu mierle este pe sfarsite. Ziua de toamna a fost insorita si linistita, s-a scurs pe neasteptate. A fost inca un cadou al zilelor care preced iarna. La sase si jumate este intuneric si frig, iar eu scriu acoperit cu o patura. Ma opresc cate odata, ca sa visez la primavara. Gandul meu sare peste iarna cu o agilitate de necrezut, ma vad cum scriu aici, intr-o zi de aprilie "

* * *Nici nu-ti poti inchipui, Diana, cat de mult mi-a placut acest roman bulgaresc de numai 144 de pagini,pe care l-am cumparat in 18 august 1988, pe cand imi faceam cursul de specializare, in Cluj-Napoca, unde ai studiat si tu Literele. Cum as fi putut sa-mi imaginez, altfel decat fiind Magicianul (altul, nu cel al lui Fowles) ca intr-un alt august, de peste exact 23 de ani, tu iti vei numi biblioteca cu titlul acestui roman?
*
"Livada cu mierle" de Dimitar Korudjiev

"Mai presus de toate"

2011-09-01T11:20:00.000-07:00

Cărţile mele migrează prin bibliotecă rar de tot. Acum însă a venit un astfel de moment. E ciudat cum fiecare carte citită îmi trimite o emoţie când o iau în mână.

Azi m-am oprit cu mirare privind şi răsfoind cartea lui Eric Knight „Mai presus de toate”.

M-am întrebat deodată ce este „mai presus de toate” pentru mine? Ce este „mai presus de toate” pentru tine?

Ştim oare?

Ştia Clive Briggs? Ştia Prue Cathaway?

De ce oamenii trebuie să treacă prin iad – cum a trecut Clive prin iadul de la Dunkerque – pentru ca să poată afla ce este în adâncul propriei inimi?

Jorge Luis Borges

2011-08-24T02:36:00.000-07:00

" Scrierea metodica ma distrage de la conditia prezenta a oamenilor. Certitudinea ca totul este scris ne anuleaza sau ne schimba in fantasme. Eu cunosc locuri unde tinerii se prosterneaza in fata cartilor si le saruta cu evlavie paginile, dar nu stiu sa descifreze nici o litera. Bolile, discordiile eretice, ratacirile care inevitabil degenereaza in banditism, au decimat populatia. Cred ca am amintit de sinuciderile care se inmultesc an de an. Si poate ca ma inseala batranetea si frica, dar banuiesc ca speta umana - unica - e pe cale de disparitie si ca BIBLIOTECA o sa dureze mai departe : iluminata, solitara, infinita, inutila, incoruptibila, secreta."

*

Intr-o astfel de zi de 24 august, s-a nascut BORGES.
Am redat de ziua lui, acest fragment din povestirea
"BIBLIOTECA BABEL",
care este si numele bibliotecii mele, care se vede in ilustratii.

Din fereastra lui Satov se arunca revolvere

2011-08-20T23:28:00.000-07:00

Nikolai Stavroghin a ucis in duel un om, iar pe altul l-a ranit grav. Nu stim de ce, dar stim ca a fost degradat la soldat si surghiunit departe de Capitala, intr-o unitate militara unde s-a reabilitat, a fost decorat, a avansat subofiter si apoi ofiter, incat putea sa ajunga si el general, ca si tatal sau. Dar el a demisionat din armata si si-a vazut de viata lui. Cum, asta este o alta poveste.

Ceea ce stim, este faptul cel de-al treilea duel, cel cu Gaganov, fiul celui "dus de nas", la propriu, de Stavroghin, la patru ani dupa incident, a fost independent de vointa lui, si a refuzat sa faca varsare de sange, desi avea ocazia sa o faca pe parcursul luptei, ceea ce sugereaza ca vinovatia lui in duelurile anterioare poate fi pusa la indoiala.

"Sa fie Sandu atat de marginit ? " se va fi intrebat Diana, atunci cand - vorbindu-mi despre Sonia, personaj cu care ea rezoneaza prin inclinatia catre sacrificiu, si care, de altfel, este si subiect al lucrarii sale de licenta ( intr-un cadru mai amplu) - s-a trezit ca incep de la definitii : a prostitutiei, in cazul Soniei Marmeladova, a crimei, in cazul lui Rodion Raskolnikov. Ce-i drept, am luat-o cam de departe. Atunci, fara sa ne spunem nimic, independent unul de altul, am asezat in rafturi "Demonii", renuntand la lectura in comun, datorita neintelegerii de moment. Acum insa, fluxul s-a deblocat, si ne aflam, fiecare dintre noi, undeva intre pagina trei si patru sute, din cele peste noua sute ale romanului.

Satov aderase la grup din entuziasm tineresc dar si-a schimbat punctul de vedere despre scopurile acestuia, dupa perioada in care a muncit in America. Pe banii lui Stavroghin a revenit in Europa, caci nu a trait o experienta fasta nici in lumea noua. Si-a exprimat deschis intentia de a se retrage din Organizatie, dar ei l-au considerat spion si au decis sa-l elimine. Stavroghin nici nu a aderat la grup, doar l-a ajutat pe Piotr Verhovenski, pe care l-a cunoscut in Elvetia, la reorganizarea lui. A inteles si el ca acesti indivizi isi exagereaza importanta, si pe nepusa masa, s-a pomenit si el printre suspectii de spionaj, condamnat la eliminare fizica.

Suntem in noaptea de dinaintea duelului dintre Gaganov si Stavroghin. Nikolai tocmai l-a rugat pe Kirillov sa-i serveasca ca martor la duel. I-a servit, cu patru ani in urma, alaturi de Piotr Verhovenski, si ca martor la casatoria morganatica cu Maria Timofeevna, femeia saraca cu duhul, si de toti batjocorita, pe care el a luat-o de nevasta, dintr-o pornire obscura. De la Kirillov, a intrat la Satov, care locuia in aceeasi casa, si-l astepta pe Nikolai, de o saptamana, sa vina sa-l omoare, dupa ce l-a palmuit in public. Dar acesta a venit, inaintea zilei duelului, nu sa-l omoare pe Satov. ci sa-l averitizeze ca este in pericol de moarte din partea Organizatiei.

*
Iata o parte din dialogul dintre Nikolai Stavroghin si Satov:

- Exlica-mi in primul rand : nu m-ai lovit in legatura cu sotia dumitale, nu-i asa?

- Stii prea bine ca nu pentru asta, isi cobori privirea Satov.
- Si nici pentru ca ai dat crezare acelor barfeli stupide in privinta Dariei Pavlovna?
- Nu bineinteles! Prostii!
-Asadar ai inteles ca Maria Timofeenvna este sotia mea legitima, si pentru asa m-ai lovit, asa este?
- Am ghicit si nu-mi venea sa cred. Te-am lovit pentru ca ai decazut ... pentru minciuni . Nu m-am apropiat ca sa te pedepsesc; in momentul cand ma apropiam nu stiam ca te voi lovi ...
Te-am lovit pentru ceea ce ai insemnat atata timp si atat de mult in viata mea ( .... )
Dar macar stii - striga Satov - pentru ce ai facut toate acestea si de ce accepti acum aceasta pedeapsa?
- Da, aproape stiu pentru ce m-am casatorit cu Maria si de ce accept aceasta pedeapsa, CUM TE-AI EXPRIMAT, raspunse Stavroghin.

- Nici eu nu stiu de ce raul e odios, iar binele e sublim, dar stiu de ce sentimentul acestei deosebiri se sterge si dispare la domni ca Stavroghin, nu se lasa Satov. Vrei sa-ti spun de ce te-ai casatorit cu Maria Timofeevna intr-un fel atat de inept si ticalos ? Tocmai pentru ca aici absurdul si infamia mergeau pana la genialitate! Nu este in firea dumitale sa ratacesti pe marginea abisului, CI TE ARUNCI HOTARAT CU CAPUL IN EL. Te-ai casatorit din pasiune pentru supliciu, din pasiune pentru remuscari, din voluptate morala. Cuprins de un paroxism nervos ... Sfidarea bunului simt era prea ademenitoare si nu ai rezistat !

Cărţi vechi

2011-08-18T10:20:00.000-07:00

M-am bucurat când am văzut că ai această ediţie din „Demonii”, Sandu.

E prima carte a lui Dostoievski pe care s-au oprit ochii mei.

Eram la mijlocul unui an urât, 1981. Se apropia vacanţa de vară. Dimineaţa mergeam la şcoală cu tata şi după ce coboram din autobuz mai aveam de străbătut câteva străzi. În satul unde tata era profesor, iar eu – elevă exista chiar şi o librărie! O dugheană întunecoasă. Intram cu încântare în locul acela. Îmi plăcea să-mi cumpăr tot felul de caiete şi carneţele. Tata căuta cărţi. Într-o zi a cumpărat o carte foarte groasă.

Era „Demonii”.

Apoi l-am văzut zile întregi stând pe banca de sub măr, la măsuţă, citind din carte şi notând câte un citat în jurnalul său. Mergeam la el şi aşteptam să-mi vorbească. Îmi spărgea sâmburi de caisă şi-mi dădea să mănânc miezul.

„Cum e cartea?” întrebam.

„Cu demoni.” spunea trist. „Şi demonii aceia sunt şi acum în lume” adăuga mai mult pentru el.

Mi s-a întipărit în memorie gustul amar al sâmburilor de caise şi amărăciunea din glasul său.

„Demonii” e o carte amară, s-a verificat recent.

Lângă ea am pus „Crimă şi pedeapsă”, prima carte de Dostoievski pe care am citit-o. Am găsit în ea sublinierile mamei. O cititoare pasionată. Cred că cele cu creionul sunt sublinierile ei, tata nota citate în caiet. Cu stiloul am subliniat eu.

M-am întâlnit cu ea în carte.

Demonii

2011-08-14T22:52:00.000-07:00

Il recitesc pe Dostoievski, inspirat de publicarea cartilor sale in "Biblioteca Adevarul " in 12 volume, in seria de autor. Am recitit, de curand, "Fratii Karamazov", roman pe care Diana il asemuieste, ca grad de complexitate, Evangheliei dupa Luca, si "Crima si pedeapsa", disparand un timp din virtual. Am inceput acum "Idiotul" despre care, tot Diana zice ca este abstract, asemenea Evangheliei dupa Ioan . In primavara, Diana isi amintea cum l-a indragit, la Dostoievski, intai pe Rodion Raskolnikov, si ulterior, pe printul Miskin. De la o vreme, imi vorbeste despre Nikolai Stavroghin, ce fusese desemnat cu titlul de print in materialele pregatitoare , dar nu apare cu acest titlu in "Demonii", roman ce se roteste in jurul acestui personaj fascinant, precum sistemul solar in jurul gaurii negre din centrul galaxiei. Mentorul sau, caci tatal, generalul, si-a parasit familia de timpuriu , i-a inoculat lui Nikolai, de tanar "ETERNA TRISTETE SACRA". Acest fapt va fi contribuit la sinuciderea neasteptata a personajului, care isi pregatise o insula pentru retragerea definitiva din iluzie, pe taramul certitudinii, in Elvetia, unde-si cumparase si casa si invitase si pe Dasa, sa-i fie "sora de caritate". Unii vad in Stavroghin un vanzator al lui Hristos, un tradator al revolutiei si al Tarii, un impostor. "Oare nu cumva minti, fratioare?", pare a se intreba Stavroghin insusi, in timp ce inceraca sa-i convinga pe altii de "adevarurile" sale. De ce alege Diana un "demon" ca personaj preferat din Dostoievski? De ce ma atrage si pe mine acest personaj ? Voi reciti romanul cu aceste intrebari in minte.

Din roman in roman, catre noi

2011-08-02T04:19:00.000-07:00

Una dintre cartile care nu ma lasa sa trec, si ma striga pe nume cand ma vede, este romanul "Scara de nori si de piatra" de Johan Daisne, aparuta in 1942, in timp ce Belgia era sub ocupatie germana. De asta data, vazand pe cer o scara de nori, pe care am pozat-o si v-o prezint, iata, aici, am strigat eu cartea, in vederea acestei postari. Am citit-o in 1989, dar cineva drag mi-a reamintit-o vara trecuta, asa ca amintirea ei este incarcata de adieri inmiresmate pentru mine. In roman, un asistent de la Litere, pe nume Evert ter Wilgh, scrie, indemnat de seful de catedra, o poveste despre o iubire ideala, cum a imaginat odinioara Platon. Asta, in timp ca traieste, el insusi, o poveste de dragoste cu nemtoaica Jeanne, adusa de caile razboiului la Gent. Este o dragoste situata in afara HOTARELOR IMPUSE DE VIATA, PE CARE NICI MOARTEA NU O POATE LIMITA. Ma gandesc la profilul geologic sugerat de titlu, si la realitatea nesatisfacatoare in care traiesc personajele din roman, personajele din romanul din roman, si, in cele din urma, noi insine. Din nefericire, nu exista compensatii la realitatea cruda : starea de vraja, starea de visare, nu fac decat sa sporeasca tristetea, in momentele de reverire la realitate. Realitatea este o perpetua curgere, o autodizolvare fara sfarsit, care lasa in urma forme goale de sens si de trairi. Deasupra noastra, se afla lumea valorilor absolute, nesupusa disolutiei. Acolo traiesc Ra si Gun, personajele lui Evert. "Scara de nori si de piatra" este cartea nazuintei spre iubirea totala intre barbat si femeie. Exista oare, un singur om, unul singur, care sa nu fi nutrit un vis de iubire, care sa mute muntii din loc? Eu credeam ca da, dar Biblioteca Babel nu mi-a ingaduit sa pastrez o asemenea credinta.

"Familia Calaff"

2011-07-30T07:18:00.000-07:00

Cărţi uitate, scriitori uitaţi... Am dat peste o carte dragă, „Familia Calaff” de Iulia Soare. A fost un roman pe care l-am citit cu pasiune în gimnaziu, pe care l-am asociat pe atunci cu „Casa Buddenbrook” de Thomas Mann şi „Castelul pălărierului” de Cronin.

Acum, datorită Google, am descoperit că Iulia Soare este un pseudonim pentru Lilly Sonnenfeld (5 iulie 1920, Galaţi – 23 iulie 1971, Bucureşti), prozatoare şi traducătoare, a tradus printre altele „Pivniţele Vaticanului”.

Am aflat că are un volum de povestiri, „O plimbare la Băneasa” şi două de nuvele, „Vârsta de bronz”, „Duminică frumoasă de primăvară”, pe care aş dori să le citesc, deşi poate că lectura lor nu ar mai avea farmecul din copilărie.

Îmi amintesc un citat din John Fowles:

„Într-un fel misterios pădurile nu mi-au părut niciodată statice. În termeni fizici, eu mă mişc prin ele, şi totuşi, în termeni metafizici, ele par să se mişte prin mine.”

Mă întreb: noi circulăm prin Bibliotecă, sau cărţile circulă prin noi?

Ridica-te si umbla

2011-07-15T00:10:00.000-07:00

Poti sti cu cine ai de lucru cand te abordeaza cineva?
*
Tuza Tivadar a urcat in tramvaiul 77 , descheiat la pantaloni si fara bilet, si a fost acuzat de comportament obscen fata de o femeie. Mirosea teribil cand era cercetat de un capitan la politie. Inculpatul a negat acuzele, declarand ca un cercetator la Statia de Imbunatatiri funciare Godollo, cum este el, se afla mai presus de orice suspiciune. Apoi, s-a declansat un aflux neobisnuit de persoane la postul unde era cercetat Tuza. Un reporter de gazeta sportiva a recunoscut in el un campion la aruncarea greutatii, dar inculpatul a negat ca ar si Acela. O delegatie de academicieni germani opriti cu Microbuzul Dianei, la politie, a salutat in Tuza binefacatorul omenirii care a descoperit serul anticanceros, dar Tuza a spus ca nu el este Acela. Infine, un alt reporter, a identificat in Tuza, o mica stiutoare care castiga concurs dupa concurs. Ceea ce s-a intamplat la sosirea marelui rabin al New Yorkului, se va vedea din textul povestirii. Eu Diana, n-as fi spus ca nu sunt Acela, daca eram intrebat. Tii minte cand ti-am povestit ca am avut onoarea sa-l cunosc, personal, in 1995 pe Baruch Oberlander? Era Marele Rabin al metropolei New York, desigur, altul decat cel din povestirea lui Orkeny Istvan :
*
" In mica incapere intra, cu alaiul stralucitor, Dr. Charles Theodore William Lipschultz, rabinul-sef al comunitatii evreiesti din New York.
- Nu stiu daca am nimerit bine sau nu, rosti inaltul prelat. Aici e camera de garda a politiei din Apa Sambetii? Am auzit ca a venit Mesia si ca poate fi gasit aici.
In acea clipa, intr-un colt al camerei de garda dadu in floare un boschet de trandafiri ( Tii minte postarea ta , "Vor inflori trandafirii"?).
Toti privira fascinati la flacarile petalelor, doar TuzaTivadar gemu o data scurt, si se prabusi.
Capitanul ii evacua pe oameni din camera de garda, si in scurt timp, cercetatorul Tuza isi reveni si facu marturisiri complete. Recunoscu victoriile sale olimpice, castigarea concursurilor pe teme de stiinta, descoperirea serului anticanceros si nu nega nici faptul ca el este Mesia. Recunoscu si fapul ca ii place sa calatoreasca fara bilet cu tramvaiul si daca se urca vreo femeie cu fund mare, isi vara mana sub el. E unica placere din viata lui, declara Tuza. Fu condamnat la o amenda de doua sute de forinti. Spre a se putea intoarce acasa, capitanul ii dadu din propriul buzunar bani de tramvai. Ajuns in pragul usii, Tuza ii zambi larg, si isi desfacu bratele, ca pentru binecuvantare.
- Ridica-te si umbla ! , rosti cu caldura, APOI SE INALTA LA CERURI.

Expozitia de trandafiri

2011-07-10T01:38:00.000-07:00

Nu e tocmai Orkeny, dar sper sa fie primit ...

"Ora de germana" de Siegfried Lenz

2011-07-09T23:18:00.000-07:00

Las pe altadata o postare despre Haruki Murakami, de dragul principiului inseparabilitatii cuantice, si voi continua postarea Dianei despre "Modelul" cu a mea, de companion toracopag, despre alt roman al lui Lenz, "Ora de germana".
*
Siggi Jespen, fiu de politai rural din vremea hitlerismului, este o victima a regimului de teroare, evoluand negativ, prin stari de angoasa, catre comportamentul delictual. Fobia personajului se dezvolta in maladie psihica, care face din el un deviant si un delincvent, incat ajunge sa fie internat intr-o colonie de reeducare din Insula Elba. "Ora de germana", este un gen de roman de formare, dar in sens invers ( "A rebours", cum ar zice Huysmans), de fapt, un anti-Bildungsroman. Inca imi persista in memorie, venind direct dinspre retina, senzatia de miscare pe care mi-a produs-o acest roman cvasicinematografic, care mi-a influentat tehnica de a-mi extrage material pentru naratiuni, din desfasurari vizuale, pe care mintea mea reuseste sa le produca cu harnicie.
*
Detinutul Jespen are de scris la ora de germana o compunere intitulata
"BUCURIILE DATORIEI".
(Tii minte "Bucuria umple casa", ce vremuri de aur ...)
In plina fronda infantila, si cinic, cum se potriveste conditiei sale de delincvent, Siggi nu reuseste sa scrie, in clasa, nici un singur rand pe aceasta tema. Astfel, ora se reia zile in sir, iar rezultatul, este seria de caiete ce formeaza aceasta carte.
*
Scris in 1968, romanul "Ora de germana" este un rechizitoriu impotriva terorii hitleriste. Mai citeste cineva asa ceva? Rau face cel ce nu o face. Deoarece cartea vorbeste despre vina si responsabilitate, si noi traim, suntem vinovati si nu avem dreptul sa fim si iresponsabili. In roman, rasuna cu claritate intrebarile:
"CE ESTE DATORIA?"
"CUM SA INTELEGEM SA NE INDEPLINIM DATORIA?"
*
Aici il las pe Siegfied Lenz, si vin la vulpea lui Saint-Exupery, la momentul in care aceasta ii spune Micului Print ca suntam responsabili fata de cei pe care i-am imblanzit. Iti aduci aminte ca am mai vorbit impreuna despre vulpe, Diana?

"Modelul"

2011-07-06T00:08:00.000-07:00

Toţi avem opinii, dar nu toţi avem privilegiul de a ni le putea exprima liber. Eu, un punct anonim în marea lumii, mă bucur de acest drept.

(Dostoievski ar fi zis „o muscă”, în loc de „un punct”)

Dar oamenii politici fac declaraţii personale cu riscul imaginii, nu-i aşa? Sau, chiar mai rău...

Opinia domnului Mugur Isărescu despre bacalaureat şi modele de ales în viaţă exprimată aici, mi-a adus aminte de o carte pe care – coincidenţă! – am citit-o la terminarea liceului.

„Modelul” de Siegfried Lenz a apelat la un artificiu literar nepretenţios pentru a depăna câteva poveşti de viaţă impresionante. Sub pretextul întocmirii unei cărţi de citire pentru elevi, un grup de intelectuali propune istoria unor persoane cu un comportament exemplar într-un anume moment. Felul cum aceste povestiri se împletesc în povestea cadru face plăcerea lecturii.

Când am închis cartea părerea mea era clară: nu doream să imit pe nimeni. Încă din clasa a doua învăţasem că imitaţia este periculoasă chiar şi când e bine intenţionată: doamna învăţătoare ne dăduse să citim despre un băieţel curajos care într-o bună zi, în drum spre şcoală a observat că linia ferată era ruptă! A alergat într-un suflet la nenea acarul ca să-i dea de veste reuşind să prevină un grav accident, salvând vieţi omeneşti etc.

Cum drumul meu spre şcoală se intersecta în câteva locuri cu o linie ferată, adeseori întârziam la prima oră întrucât îmi făcusem o datorie de onoare din a verifica temeinic o porţiune a drumului de fier...

Nu, nu cred că lipsa de modele este cauza eşecului. Poate asta e doar cireaşa de pe tort. Modul în care este construită societatea este mult mai vinovat.

"Acea fată frumoasă"

2011-07-01T01:31:00.000-07:00

De această carte nu mă leagă amintirea propriei mele lecturi. Cred că am citit-o cândva prin liceu, mai mult din cauză că l-am văzut pe tata, cu mulţi ani înainte, stând pe banca de sub mărul văratic, cu volumul deschis pe măsuţă. Avea alături cana de cafea plină cu nechezol (cei de-o vârstă cu mine ştiu despre ce este vorba) şi un caiet în care copia câte un citat.

Era o zi de la începutul verii, (în copilăria mea verile ţineau ani întregi, netulburate), iar tata, întors de la şcoală, chiar înainte de masa de prânz, citea o pagină-două.

Din bucătărie se auzea un tel harnic – mama făcea bezea de zmeură la desert – iar eu am ieşit în grădină să adun un buchet de pătrunjel pentru supă. M-am oprit lângă bancă să primesc zâmbetul tatei şi am văzut coperta cărţii. Nu ştiam să citesc. Am reţinut-o după imaginea acelei fete frumoase. Şi după expresia visătoare a cititorului. L-am întrebat ce fel de carte este. Mi-a spus că este o carte care îl plimbă prin toată Europa.

(Aşa ne plimbam pe atunci: citind. Se pare că şi azi ne întoarcem la metoda aceea...)

Atunci am hotărât pe loc în sinea mea că voi citi cartea de îndată ce voi termina clasa întâi. Foarte mulţumită de mine am plecat spre răzorul de pătrunjel, în timp ce dintr-un radio de undeva se revărsa melodia Corinei Chiriac „Opriţi timpul!”

De l-ar fi oprit cineva!...

"Cimitirul de piane"

2011-06-27T03:00:00.000-07:00

Până la urmă am citit-o!

M-a convins Peixoto însuşi când a spus că „realitatea nu e întotdeauna realistă”.

„Dacă aşa gândeşte, are să-mi placă” am concluzionat. Şi mi-a plăcut.

Când citesc o carte în mintea mea se derulează un film pe care îl urmăresc stând comod şi privind ecranul. La „Cimitirul de piane” am devenit eu însămi personaj în film. Cam asta ar fi diferenţa, cred...

E o scriitură care se adresează tuturor simţurilor, nu doar că o vezi, o şi guşti, o simţi, o miroşi.

Hm... m-a pus pe gânduri...

"Insula din ziua de ieri"

2011-06-03T03:30:00.000-07:00

Recitesc această carte. Am cumpărat-o ieri de la un anticariat, singurul ce mai supravieţuieşte în Rm. Vâlcea.

Am văzut-o şi m-a încercat nostalgia lecturii celei dintâi. Pe atunci mă aşteptam la ceva în genul primelor două cărţi ale lui Eco şi am fost puţin nedumerită de aventura postmodernă a textului în detrimentul aventurii personajelor.

Acum sunt fermecată de jocul scriitorului, ceea ce înseamnă că, pe lângă multele lucruri pe care ni le răpeşte, trecerea timpului ne şi dăruieşte ceva.

Desigur, plăcerea unor lecturi din adolescenţă şi tinereţe nu poate fi regăsită şi împărtăşesc această tristeţe a unui scriitor, mărturisită aici.

Iată-mă deci învăţând de la Roberto că, dacă vom găsi vehiculul potrivit, fie că e nava Daphne, fie madlena lui Proust, vom fi în măsură să recuperăm ceea ce părea pierdut.

Fizicienii spun că se poate călători în timp, dar numai în viitor. Trecutul este intangibil, sigilat, definitiv, deşi pe acela ne dorim de cele mai multe ori să-l schimbăm.

Călătoriile în trecut sunt călătorii spre noi înşine.

Ne putem întoarce în trecutul propriei fiinţe? Putem să descoperim pe mările interioare insula din ziua de ieri?

Tunelul de sub lume

2011-05-27T02:01:00.000-07:00

Am recitit cele 40 de pagini ale nuvelei "Tunelul de sub lume" de Frederik Pohl , aparuta in antologia "Povestiri ciberrobotice", la 25 de ani de la prima lectura, cu acelasi interes. Nuvela mi-a placut atat de mult, incat am intitulat o lucrare a mea, aproape identic ; "Tunel sub lume". Nuvela lui Pohl a fost facuta cunoscuta publicului larg de postul de televiziune BBC, in 1966, cand a fost prezentat un serial in 24 de episoade, realizate din ecranizarea celor mai reprezentative nuvele SF ale timpului, una dintre ele fiind aceasta. Se stie ca audienta unui film este de zece mii de ori mai mare decat cea a unei carti. La fel s-a intamplat si cu Jurnalul unei englezoaice, care a devenit cunoscut mai ales dupa ecranizarea lui, in care, fermecatorul Father Martin, cititor in inima femeilor, a cucerit publicul, fiind la fel de interesant ca si William din Baskerville, care descifra, din cele mai banale urme, adevarul. Tema nuvelei lui Pohl este reclama, intr-o lume robotizata. Utilizand mijloacele specifice distopiei, autorul ataca invazia aparatului publicitar agresiv al societatii de consum.
******
"Dumneata esti mort. Explozia din vis a fost reala, a explodat uzina in care ne aflam acum. Cei douazeci si unu de mii de locuitori ai orasului au murit. Iar dumneata si toti ceilalti morti erati exact ce-si dorea Dorchin, un oras intreg, o bucata perfecta din America. Este la fel de usor sa transferi schemele logice de la un creier muribund ca si de la unul viu. Ba chiar mai usor, mortii nu se pot opune. A costat ceva bani ... Orasul a fost reconstituit din temelii, cu toata populatia lui, la scara mica, pe tablia unei mese.
Locuitorilor li s-a oferit sansa sa traiasca cate un vis de o zi, mereu altul, la nesfarsit. Ziua de 15 iunie, se repeta mereu . In realitate, ei nu au trait in aceasta zi: au pierit cu totii in 14 iunie. In zori, le este daruit un vis, care este luat noaptea inapoi, cand s-au obtinut toate datele asupra felului in care reactioneaza oamenii la testarile reclamelor pentru firma. Echipele de intretinere, le sterg din memorie aceste vise, pentru a face loc celor ce vor urma."

Cocosul rosu zboara spre cer

2011-05-20T01:48:00.001-07:00

Am vorbit despre Cornelia Mica, cea saraca cu duhul, dar cu suflet de inger, si mi-a venit in minte Mara nebuna din "Cocosul rosu zboara spre cer". Am mai discutat si despre gainile de rasa pe care le-am tinut candva, si despre cocosii care canta la incetarea eclipselor de soare, de parca ar fi o noua dimineata. A cantat si cocosul de pe insula si a devenit oportuna postarea despre cartea lui Miodrag Bulatovic pe blogul Dianei. Romanul a fost publicat in 1959, tine de realismul magic si aminteste de picturile lui Bosch, Goya sau Chagall.
*
Romanele lui Bulatovic reprezinta adevarate drame ale lumii de sub lume, fiind o odisee a suferintelor neamului omenesc. Autorul are ca obiectiv al creatiei descoperirea sursei raului din lume. El foloseste ca mijloc de expresie grotescul, asemenea pictorilor din vechime.
*
Sa intram in carte : "Papadia si inceputul"

"Desculta, mai mult goala si numai zgarieturi, cu parul ravasit, Mara nebuna statea intinsa in livada.Simtea ca soarele se incinge tot mai tare in rotirea lui bezmetica. Dogoarea amiezii ii ajungea la tample si-i tulbura mintea. Nu se mai gandea la nimic. Statea intina si rontaia niste maciese intre dinti, privind la un nor de pe cer. Isi trecea palmele peste sanii tineri si fragezi si ii framanta, incredintata ca numai asa o sa i se aline durerile din rarunchi. Mainile ii alunecau de-a lungul trupului, il striveau, il chinuiau de parca nu ar fi fost al ei. Dar mainile nu puteau sa-i ia durerea. (...)
Tot mai sufla, fara sa-si mai stearga lacrimile, si se gandea ce frumos ar fi sa se acopere tot cerul si tot pamantul cu puf de papadie si flori mirositoare. Atunci, toate durerile s-ar duce, gandea ea, si toate ar fi mai bune pe lume ...
Nu mai putea sa vada valea care incepe chiar acolo, sub ea. nu vede, nici nu va vedea vreodata, cum se desprind trei fulgi de papadie si cad, in rotocoale albe la pamant : cel dintai, la marginea drumului, unde va poposi cineva in curand, si-si va intinde picioarele obosite. Al doilea fulg, asemenea unui pescarus, se lasa in mijlocul cimitirului turcesc, unde cativa au sa-si piarda cele ce nu se mai gasesc si nici nu se inapoiaza vreodata. Grea o sa fie pierderea aceasta. Al treilea, si cel mai mare, cade piezis si se infige in maracinis, langa casa stalucitor de alba, in toiul unei vesele adunari: aici are sa-si vire necuratul imbarligata-i coada. Alti fulgi de papadie cad lin pe drumul ce se furiseaza intre coline. Pe-aici va trece unul garbovit, cu ochii mari si negri, cu ochii cei mai amarati din lume."

Lumea pe care ti-o doreste inima

2011-05-13T21:22:00.001-07:00

Sa mergem cu dl. Wayne la Magazinul Lumilor. Nu va asteptati la cine stie ce. Este o baraca mica, facuta din scanduri, caramizi sparte, bucati de tabla si alte deseuri. Trebuie sa va avertizez : lumea civilizata nu mai exista, un razboi pustiitor i-a pus capat. Dl. Tomkins a inventat insa un dispozitiv care iti permite sa plonjezi intr-o lume virtuala, si daca ai cu ce sa platesti, niste bucati de sfoara, vreun material bun de ceva, sau niste cutii de conserva, fie si goale, poti beneficia de bucuria de a te conecta la aparat. Acesta iti elibereaza mintea. Libera de trup, mintea ta poate alege oricare dintre lumile de care pamantul s-a lepadat in fiecare dintre secundele existentei sale. Poti alege, dupa pofta inimii o lume "unde poti ucide, te poti tavali in sange, unde poti sa-l intreci pe Sade sau pe Caesar, sau pe cine ti-o fi Idolul.
Ori vrei cumva putere? Atunci vei alege o lume in care tu sa fii Dumnezeu ... " Sau vrei poate doar o zi obisnuita, de pace, munca si iubire pe Pamant ... Sau o zi de vacanta ...

*
Povestirea "Lumea pe care ti-o doreste inima"
de Robert Sheckeley poate fi citita din volumul
"Intamplari dintr-un univers al pacii",
Editura Politica, 1987.

"Îngerul a strigat"

2011-05-08T23:25:00.001-07:00

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am terminat cu „euforia” mutatului a fost să cercetez biblioteca sătească.

Eram atât de mulţumită că există aşa ceva, încât la primele vizite nu am remarcat niciun neajuns.

Nu aveam timp de pierdut căutând cărţi. Construiam casa şi tocmai mă întorceam de la balastieră. Aveam un avans faţă de camionul încărcat cu nisip, aşa că am parcat dacia cu o frână bruscă în dreptul căminului cultural.

Din fericire, biblioteca era deschisă şi bibliotecara nu era la cafea, la prăvălia din colţ. M-a primit cu multă amabilitate. Nu, nu puteam să iau o carte cu una cu două, era firesc, trebuia să-mi fac fişă mai întâi.

„Şi a cui eşti tălică?”

Am dat toate explicaţiile necesare, de la detalii despre descendenţă şi ramificaţii ale arborelui genealogic în zonă până la CNP.

Mi se părea că aud huruitul camionului.

Am înşfăcat o carte la întâmplare de pe o masă. Era „Îngerul a strigat” de Fănuş Neagu.

Auzisem de ea, nici nu ştiu de ce îmi căzuse în mâini atât de târziu. Cred însă că întocmai ca oamenii şi cărţile apar în calea noastră atunci când se pârguieşte timpul lor.

Nici nu se putea moment mai potrivit pentru lectura acestui roman decât serile foarte târzii, când, frântă de oboseală terminam de strâns masa, de spălat roaba şi betoniera pe care muncitorii le „uitau” mereu glazurate în ciment.

Citeam la becul de pe săliţă despre Che Andrei, despre oamenii aspri ai unui ţinut aspru, despre judecăţile lor simple şi complicate în acelaşi timp şi parcă mă simţeam antrenată să vin în contact cu civilizaţia nouă şi necunoscută în mijlocul căreia descinsesem. Eroii romanului îmi păreau sculptaţi de Brâncuşi.

Fluturi de noapte mari, negri zburau tot mai aproape de bec, gângănii cu platoşă se apropiau curioase şi noaptea îmbătrânea.

Tata îmi striga „Diana, culcă-te!” şi plecam spre odăiţa cu patul sub fereastră de unde priveam încă mult timp stelele ciudate ale locului.

Visam uneori că aud îngerul.

Un pic de neant

2011-05-05T02:28:00.001-07:00

Aduc pe blogul Dianei, un volum de povestiri SF publicat in 1970 de Editura Albatros, continand 18 povestiri din SF-ul francez modern.
Cel mai mult imi place titlul, acesta aduce aminte de lumea actuala, aflata departe de anul aparitiei cartii, cand Pamantul era inca tanar, iar oamenii pareau cumsecade. Voi aminti doar cateva din titluri :
"Hasurat" de Francis Carsac, " Un pic de neant" de Philippe Curval, "Cosmar trandafiriu" de Alain Doremieux, "Naufragiatii de pe Harpocrate" De Guy Scovel. Cate povestiri SF nu am citit de atunci, dar nimic nu poate egala farmecul inceputului unei pasiuni!

Lan de grau cu secerator - Van Gogh

2011-04-29T22:48:00.001-07:00

Bucuria vietii

2011-04-29T22:30:00.000-07:00

Nu apreciez patetismul, dar la Van Gogh, artistul chinuit de nevoia de sinceritate si de dorinta ardenta de daruire de sine, este un patetism incarcat de noblete. Imi place arta moderna, pregatita de revolutia secolului nouasprezece, a artistilor damnati, din care face parte si Van Gogh, alaturi de Paul Gauguin, Hernry Rousseau, Henry de Toullouse-Lautrec, printre care, ma simt mai mult decat acasa, deoarece cartile pe care le-am citit despre ei, mi-au faurit, in memorie, un locsor in preajma lor, unde ma retrag adesea, mai ales la Molin Rouge, atunci cand simt ca e pe cale sa ma invinga prosopopeea vietii. Ce tablouri sa aleg, ca sa-l reprezinte pe artist? Iata, din "Muzeul Van Gogh" din Amsterdam, "Autoportret cu palarie gri de fetru", pictat in 1887, si "Autoportet la sevalet" din 1888. Cine te poate " picta" mai bine decat tu insuti ? Priviti si tabloul "Lan de grau cu secerator", din 1889. Soarele de pe cer, face ca lanul de grau sa scapere in lumina. Fericit titlu a ales Irving Stone pentru romanul vietii lui Van Gogh : "Bucuria vietii". Expresia a intrat in limbajul meu curent, cu rol benefic, prin sugestia ce promite bucuria. Sa ne bucuram.

"Viaţa lui Iisus"

2011-04-23T00:14:00.000-07:00

„Viaţa lui Iisus” de Giovanni Papini a fost cartea pe care am cumpărat-o la Cluj, de pe tarabă, într-o dimineaţă de vară din 1992.

Am dat pentru ea un preţ mare, pe care de fapt nu mi-l permiteam, dar mi-am dorit s-o am, chiar şi cu riscul de a mă hrăni o săptămână numai cu pâine goală.

Ar fi extraordinar dacă ne-am putea păstra toată viaţă entuziasmul (nebunia?) tinereţii, când pentru un ideal suntem gata să sacrificăm siguranţa zilei de mâine.

Uneori mi se pare că acest entuziasm seamănă foarte mult cu credinţa pe care ne-o cere Iisus.

Cine isi aminteste de oameni ...

2011-04-20T01:15:00.001-07:00

Am citit romanul "Cine isi aminteste de oameni ... ", de Jean Raspail, in 1989, pe cand eram medic rezident in Cluj, si nici nu stiu daca Diana, gazda acestei postari era deja studenta la Litere, in aceeasi urbe, sau doar liceana la Alba. Aceasta este o postare ecou la "Intalnire de gradul trei", de pe Babel, dar cum sunt gazduita de o scriitoare de SF, ne vom afla in situatia paradoxala in care ecoul va apare inaintea sunetului.
*
Ei isi spuneau kaweskari, asta inseamna oameni. Mai apoi, albii care i-au exterminat, le-au spus alakalufi, dar i-au numit si cu alte vorbe de ocara. Lafko era un nume obisnuit printre ei. Lafko, fiul lui Lafko ... Acest neam iese pe neasteptate din neantul a cincizeci de secole nestiute, in care i-a tinut Dumnezeu fata de restul oamenilor, dupa ce o furtuna i-a desprins lui Lafko doua barci de la tarm, iar aceastea, au ajuns, din Tara de Foc, dintr-un loc care se va numi in timp, Capul Fecioarelor, plutind in nestire, la Nurnberg.
*
Apoi, au venit si albii in tara lui Lafko. Interventia lor, a facut ca primul neam stramutat de Dumnezeu in Ceruri, sa fie cel al Kaweskarilor.
*
Aceasta este o postare despre contact. Sunt contacte intre oameni, unele decisive si inaltatoare, sunt si contacte intre civilizatii, in care, cei mai slabi, pier. Eu sunt increzator in contactele formatoare. Si cred ca extraterestrii nu intervin in civilizatia noastra din respect pentru noi. Ati vazut extraterestrul din Irkutsk, nu ?
Cautati-l pe Google.
*
Sa vorbeasca acum cartea , despre "contact" :

"Vocile lor le aude Lafko, vocea sondorilor, a observatorilor, inca inainte de a zari corabiile. A recunoscut vocea omului, desi se credea singur pe pamant, fiindca de mii si mii de ani incoace, nimeni nu s-a mai aventurat pana aici. Ii trebuie o sfortare uriasa pentru a o admite dupa atatea secole de singuratate. Creierul il doare atat de tare, incat e nevoit sa lase rama o clipa, pentru a-si strange tamplele intre maini. Ceea ce este cu neputinta de cuprins cu mintea isi croieste drum lob cu lob, producand iremediabile deteriorari. Si acesta este doar inceputul. Fiindca pe acesti oameni inca invizibili, care vorbesc intr-o limba necunoscuta, si-i imagineaza dupa propriul chip, imtr-o barca asemanatoare, la nivelul apei. Nu cunoaste un alt fel de om. Memoria lui amuteste in acest punct.
Or, ce vede el, Lafko, de dupa micul cap care ascunde stramtoarea?
O BARCA, SIGUR, DAR MONSTRUOASA!

Un veac de singuratate

2011-04-15T02:44:00.000-07:00

Cred ca nimeni nu poate spune ceva mai substantial despre un roman, decat textul insusi. "Un veac de singuratate" de Gabriel Garcia Marquez, este o carte draga inimii mele. Desigur ca nu-mi pot imagina ca vreunul dintre cititorii blogului Dianei sa nu fi lecturat aceasta carte, de aceea, ceea ce propun este sa recitim impreuna finalul , amintindu-ne cum, acest halucinant amestec de iluzie si realitate, incepe cu o geneza - nasterea satului Macondo - si se incheie apocaliptic, prin raderea satului de pe suprafata Pamantului :

" Macondo era acum un vartej ingrozitor de praf si daramaturi vinturate de furia acestui uragan biblic, cand Aureliano sari unsprezece pagini pentru a nu pierde timp cu fapte prea bine cunoscute, si INCEPU SA DESCIFREZE CLIPA PE CARE TOCMAI O TRAIA, descifrand-o pe masura ce o traia, prorocindu-se pe sine insusi ca descifreaza ultima pagina a manuscrisului, de parca s-ar fi privit intr-o oglinda de cuvinte. Atunci, mai sari cateva randuri pentru a depasi profetiile si pentru a cauta sa cunoasca data si imprejurarile mortii sale. Dar inainte de a ajunge la versul final, intelese ca nu va mai iesi niciodata din odaia aceea, caci statea scris ca aceea cetate a oglinzilor va fi stersa de vant si alungata din memoria oamenilor in clipa in care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, si ca tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna si avea sa ramana pe veci de nerepetat, caci semintiilor osandite la un veac de singuratate nu le era data o a doua sansa pe pamant."

Eseu despre luciditate

2011-04-06T04:57:00.001-07:00

Nobeliatul pentru literatura din 1998, portughezul Jose Saramago, apare frecvent in postarile Dianei. Am intalnit aici referiri la romanele sale "Memorialul de la Mafra" , despre Baltazar si Blimunda, la "Toate numele", "Intermitentele mortii" si la "Eseu despre orbire", in care cetatenii unui oras sufera o epidemie de orbire, care le intuneca si ratiunea, incat se dedau la crime si violuri, caci salbaticia ascunsa de spoiala de civilizatie, este descatusata. In "Eseu despre luciditate", ne confruntam cu o alta epidemie : cea a absenteismului la vot. Aici, oamenii nu incalca legea, ca in vremea orbirii.Doar opteaza pentru renuntarea la civism. Autoritatile impun repetarea scrutinului, dar numarul de votanti scade drastic, subminand demersurile politice de remediere a situatiei. Nonparticiparea face ca scrutinul sa nu fie valid, si puterea sa se delegitimeze. Atunci, guvernul recurge la forta, declansand o vasta operatiune politieneasca, care se dovedeste si ea zadarnica, asa ca se recurge la instaurarea starii de asediu. Cetatenii au, in aceste imprejurari, reactii dintre cele mai imprevizibile, cum imprevizibla este si imaginatia debordanta a autorului.
*
Cine sunt oamenii care ne conduc, cine le da puterea in mana?
*
In Romania asemenea intrebari sunt la ordinea zilei. Eu votez cu certitudine, insa castiga mereu ceilalti. Guvernarea are o dinamica complexa, si nu se face cu piticul de la circ, sau daca se face, este vai de capul celor guvernati.
*
Intre starea de luciditate si cea de vraja, o prefer, desigur, pe cea din urma.Dar asta nu ma impiedica sa merg cu sperante la urne!

"Povestaşul"

2011-04-04T00:10:00.001-07:00

Îmi amintesc cum citeam prin anul al treilea „Povestaşul”. Colegele mele au spus că este o carte indigestă şi că nu au putut depăşi primele pagini cu nici un chip.

Pentru mine însă numele lui Llosa era o garanţie. Plus că subiectul m-a interesat: nevoia de a spune poveşti. Nevoia de a asculta poveşti.

Profesorul care ne-a recomandat această carte a însoţit-o de numeroase exemple din literatură care demonstrau că o poveste bună poate salva o viaţă.

Eu cred că o poveste bună poate să şi vindece prin miraculosul „tratament fabulatoriu”, acţionând ca o formulă magică de mari dimensiuni.

De ce n-ar fi posibil ca o poveste să facă soarele să răsară? Să facă Pământul să-şi urmeze calea în Cosmos?

Iar pe noi să ne salveze de la uitare?

Dumnezeu s-a nascut in exil

2011-04-01T00:52:00.000-07:00

Poetul Ovidiu a prilejuit primul ecou intre Babel si Carti Dragi si revin cu drag la autorul Metamorfozelor, care a contribuit la primirea mea pe blogul Dianei. O fac scriind despre romanul "Dumnezeu s-a nascut in exil" de Vintila Horia, prima carte a Trilogiei Exilului, urmata de "Cavalerul resemnarii" si "Salvarea de ostrogoti", pe care le-am prezentat in ilustratie. Vintila Horia, a trait insusi in exil, in Italia, Argentina si Spania, si a incetat din viata in anul 1992, la Madrid. Ca un om smuls de pe pamantul natal de vartejul istoriei, autorul marturiseste si despre sine, vorbindu-ne despre poetul exilat din Roma, pe tarmul sarmatic. Romanul "Dumnezeu s-a nascut in exil" se constituie din memoriile apocrife ale poetului Ovidiu, din vremea exilului la Tomis, unde a fost trimis de imparatul Octavian Augustus. Vintila Horia realizeaza in ton subiectiv, original, imaginea omului exilat. Este una dintre cartile mari ale diasporei din perioada bolsevica. Ovidiu, apare in memoriile apocrife, consemnate de Vintila Horia, ca o fiinta transformata de propria suferinta, ceea ce-mi aduce iarasi aminte de "Metamorfoze".

"Jocul cu mărgele de sticlă"

2011-03-29T03:22:00.000-07:00

Îmi amintesc în ce fel am citit „Jocul cu mărgele de sticlă”.

Nu puteam să renunţ la lectură nici în sesiune; după doze toxice de gramatică istorică era neapărat necesară o carte de literatură beletristică, chiar şi numai pentru câteva pagini de evadare.

Mi-am consultat caietul de teoria literaturii, unde aveam notate zeci de titluri de cărţi pe care domnul Vlad le lansa spre noi la cursurile dumisale. Am ales unul din ele, cred că titlul mi-a sugerat o lectură uşoară, ca pentru sesiune: era „Jocul cu mărgele de sticlă”.

Am împrumutat volumul de la facultate şi, când m-am apucat de învăţat, l-am luat cu mine.

Eram la Cluj şi citeam ascunsă în dosul garajului în care dormea deja somnul de veci motocicleta lui Bela bacsi.

Era linişte, doar din timp în timp ajungea la mine un sunet ascuţit, semn că tramvaiul ce venea dinspre gară intra în curbă. Uneori mă vizita motanul vecinilor, se alinta la picioarele mele şi îi ofeream o bomboană, îl botezasem Murr.

La prima pauză pe care mi-am acordat-o am deschis cartea. O suspectam că ascunde între coperte o poveste uşurică, de dragoste.

Dar avea să fie un adevărat impact!

La prima lectură nu am avut timp să şi notez tot ce aş fi dorit: să vede din puţinătatea cuvintelor din caietul meu. Mă opream uneori visând, gândindu-mă, strivind frunze între palme sau presându-le între file, mângâind motanul.

Am luat o notă mai mică la gramatica istorică, totuşi n-am pierdut bursa.

Acasă, spre sfârşitul vacanţei am citit cartea din nou. „Jocul cu mărgele de sticlă” a operat mari schimbări asupra mea. Aşa cum a spus un scriitor, „o carte e o grefă pe creier”.

O aventura in secolul intai

2011-03-25T23:45:00.000-07:00

Paolo Monelli a fost ofiter de vanatori de munte in primul razboi mandial, si apoi, publicist la Corriere della Sera, si scriitor. "Avventura nel primo secolo" utilizeaza un artificiu din sfera fantastica, pentru ca un italian din sec. 20 sa fie transferat in primul secol al erei crestine , in Roma cezarilor.
Acest straniu transfer al unui om in trecutul indepartat ii prilejuieste autorului formularea unor intrebari cu privire la destinul omenirii. Care a fost aportul spiritului creator al omului pe parcursul a doua milenii de civilizatie iudeo-crestina?
De-a lungul celor douazaci de secole, oamenii s-au confruntat cu aceleasi nelinisti ontologice, fara a gasi raspunsuri atotcuprinzatoare. Un lucru este cert : progresul tehnic nu este identic cu progresul conditiei umane, si omul nu a devenit inca masura tuturor lucrurilor.

Am citit cartea la studentie, si pe vremea aceea, casa parinteasca era pentru mine un punct fix in univers. Le spuneam colegilor mei din alte orase si din alte tari, adresa mea, si ii asiguram ca ma vor putea gasi oricand acolo. Ce sa mai spun? Nu mai este sigura nici adresa mea de e-mail, nici prezenta mea in materii si substante!

Eroul aventurii "nel primo secolo", doreste sa aduca cu el in viitor, obiecte din trecut.Dar asta nu se poate.Atunci, decide sa caute un reper care sa ramana valababil timp de doua milenii, pentru a ascunde acolo obiectele dorite, ca sa le poata recupera in secolul douazeci.
*
Dar nici aceasta nu se poate. Nu exista puncte fixe in univers. Nu este cu putinta statornicia pura, si totusi, sufletul tanjeste dupa ea. Sa existe macar convingeri definitive, alegeri care sa dureze ad infinitum ?
*
Sa mai imaginam si un crononaut din stirpea patriarhilor veterotestamentari. Un om ca oricare altul, unul dintre robii lui Dumnezeu. Iata-l explorind secolul 21. Ce cred eu ca as zice daca as fi Acela ?
Ceea ce spune Eclesiastul :
"Hevel havolim, hakol hevel".

"După noi, potopul!"

2011-03-23T01:10:00.000-07:00

Vorbind despre Ovidiu, Roma antică şi împăraţi romani mi-am amintit de o lectură foarte plăcută şi foarte îndepărtată: „După noi, potopul!” de Josef Toman.

Este o poveste de dragoste pe fondul unei lumi în descompunere. Este o poveste despre cum să rămâi demn când valorile morale sunt înlocuite de capriciile unui Cezar decadent. Şi este o poveste despre cum putem supravieţui timpului.

Sunt atât de multe cărţi de citit, încât nu mă pot întoarce la volumul lui Josef Toman. Îmi amintesc însă cu nostalgie de primăvara când am descoperit istoria lui Fabius şi a Quirinei.

Şi mă gândesc la autorul ceh despre care nu ştiu aproape nimic, doar că a mai publicat şi alte cărţi, printre care „Socrate”, scris împreună cu soţia, Miroslava Tomana. Astfel am descoperit izvorul inspiraţiei sale, căci nimic nu te poate face mai fericit şi nu te poate stimula ca faptul de a scrie, de a crea cu cel pe care îl iubeşti.

„După noi, potopul!” – îmi pare că recunosc acest crez în faptele cezarilor de azi.

Ultima lume, sau pe urmele lui Ovidiu

2011-03-18T02:56:00.000-07:00

Nu "Arta iubirii", nu amorurile poetului, considerate fariseic , scandaloase, si nici macar omiterea, de catre Ovidiu, prins de vraja discursului rostit in prezenta imparatului, a genuflexiunii retorice, impusa de protocol ci gestul plictisit al lui Augustus, care a dat din mana catre poet, dupa omisiunea jenanta a acestuia, interpretat aiurea de slugarnicii slujbasi, a dus la exilarea lui.

Christoph Ransmayr, prozatorul austriac care a scris "Ultima lume", despe poetul Ovidiu si "metamorfozele" sale in 1988, la 1980 de ani de la exilarea poetului, s-a nascut in 1954, si amintesc data nasterii sale din motive subiective

*
Ovidiu ii scria lui Cotta, prietenul sau roman, epistole din exil. Era un firisor care lega intre ele resedinta lumii si ultima dintre lumi, in care era exilat delicatul poet al iubirilor. In Roma timpului, Metamorfozele lui Ovidiu erau cunoscute fragmentar, fiind considerate, in parte, distruse, la plecarea poetului in exil.
*
"Metamorfoze" este un poem epic ce glorifica Roma lui Augustus in 256 de povestiri si "epilii", mici poeme epice, cele mai multe, dedicate iubirii, pe firul "schimbarii formelor".
*
La Roma circula zvonul ca Ovidiu ar fi murit. Atunci Cotta, preietenul sau, a pornit spre Tomis, in cautarea unui fragment de manuscris din "Metamorfoze".
In orasul de la Pontul Euxin, Cotta intalneste doar urme ale trecerii poetului Ovidiu, fara sa-l intalneasca. Gaseste in munti, casa aflata in paragina, a poetului, il intalneste si pe Pitagora, batranul servitor al lui Ovidiu, dar Cotta se confrunta si cu semne tainice ale Metamorfozelor, in lucruri, imagini si intamplari miraculoase.
*
Chiar si pe Ovidiu pare a-l fi intalnit, dar nu in "carne si oase" ci metamorfozat intr-un copac batran si uscat.
*
"NE MEA SARMATICUM CONTEGAT OSSA SOLUM",
isi dorea poetul exilat.
Apoi Sarcinius scrie, dupa moartea lui Ovidiu :
"Aici zace poetul caruia minia lui Cezar August
i-a poruncit sa plece din patrie.
Sarmanul adesea a voit sa moara pe pamantul stramosilor.
Dar zadarnic, destinele i-au harazit poetului locul acesta."
*
Nascut la SULMO in anul 43 inainte de Hristos, Ovidiu scrie ,in anul 2 dupa Hristos, "Ars amandi", si in anul 3 "Remedia amoris" si tot atunci incepe sa scrie "Metamorfoze". In anul 8 dupa Hristos, Octavian Augustus il trimite in exil la Tomis. In anul 14, Octavian moare si il are ca succesor pe imparatul Tiberiu, dar Ovidiu nu este rechemat din exil. In anul 16 Ovidiu incheie de scris "Ponticele" si in anul 17 sau 18, poetul moare in exil si este inmormantat la Tomis. Dupa Cronica lui Heronim, moare in anul 17 dupa Hristos.

Eseu despre orbire - Saramago

2011-03-11T22:48:00.000-08:00

Dupa Kirkus Reviews, "Eseu despre orbire" de Saramago este un roman revolutionar, cum erau considerate la vremea lor "Procesul" de Kafka si "Ciuma" de Camus. In "Eseu ..." , o molima de orbire ataca omenirea. Ea izbuncneste intr-un oras anonim, populat de personaje anonime. Oamenii orbesc pe rand si asezamantul social se prabuseste. Se instaleaza haosul. Autoritatile recurg la represiune si infiinteaza lagare penitenciare. O singura persoana scapa de flagel : o femeie. Si un singur om, are capacitatea de a readuce omenirea la lumina.

Imi vine in minte Avraam, mijlocind pentru Sodoma si Gomora la Domnul : "dar daca doar zece oameni din cetati sunt drepti, le vei salva de la distrugere pentru ei?"
De fapt "Eseu ..." este tabloul unei lumi tragice, expresie a pesimismului funciar al lui Saramago. Este o marturie a lipsei sale de incredere in lumea contemporana, incapabila sa-si gestioneze crizele. In poza mea de grup, lipseste "Dare de seama despre orbi" de Fernando Vidal. Sunt prezente cartile "Orbirea" de Canetti, "Despre eroi si morminte" de Sabato, "Orb prin Gaza" de Huxley si desigur, "Eseu despre orbire" de Saramago. Apare in plus, "Salcia oarba, fata adormita", volum de povestiri de Haruki Murakami, care inca nu a luat Nobelul, desi i se cuvine. Am postat cartea de dragul fetei adormite care le vorbeste surzilor (eu doar de o ureche, pentru ca in tara orbilor, chiorul este imparat!) despre orbire!

"Dare de seamă despre orbi"

2011-03-07T00:10:00.001-08:00

Victor Brauner

Poate a venit momentul să vorbim despre ORBIRE …

Lucrurile ne întâmpină singure, fără să le căutăm. Am avut aici „Orb prin Gaza”, (Huxley însuşi ar fi avut o perioadă de orbire), şi „Morbus Kitahara”. Ştii cât îl iubim amândoi pe Borges…

Putem aduce în discuţie pe Fernando Vidal şi „Darea lui de seamă despre orbi” din „Eroi şi morminte”, „Orbirea” lui Canetti şi pe Saramago, arhitectul „Oraşului orbilor” – o carte pe care încă n-am citit-o.

De multe ori a fi orb nu este un dat fizic, ci este asumarea unei stări de spirit. Alegem să fim orbi pentru că vrem linişte, pentru că evităm provocările, pentru că vrem să iubim. Închidem ochii.

E dreptul nostru să fim orbi.

Morbus Kitahara

2011-03-05T23:22:00.000-08:00

Prozatorul austriac Cristoph Ransmayr ( nascut in 1954) a reusit sa transforme cu succes un nume de boala intr-un roman de succes, "Morbus Kitahara", scris in 1995 si aparut si in limba romana, in 1999, la Editura Univers." Cum sa spun ceva si despre carte si despre mine ?" , ma intreb de fiecare data cand iau decizia indrazneata de "a face pe desteptul". De asta data nu e greu. Odata, pentru ca fiecare cititor devine, intr-un joc secund, coautor al ei, si a doua oara, pentru ca am privit si eu, prin ochii bolnavi de Morbus Kitahara, ai lui Bering, sinistrul lagar de la Moor, unde si piatra moare, odata cu intreaga lume care piere, si unde "gradina de fier", cu vestigiile ei, formate din unelte de tot felul si aparate, prinse-n tarana si ruginite, mancate de iarba, aminteste despre o civilizatie disparuta. In privirea lui Bering, si desigur in ochii mei, indreptati spre carte, apar gauri negre, si personajul este bantuit de obsesii, frica si ura, cu spectrul orbirii in fata.
El isi cauta vindecarea, cum mi-o caut la randul meu, incercand sa renunte la "holbarea" spre moarte, sa uite de trecut, de obesii, de neincredere si de frica. Isi cauta poarta de iesire din fascinatia apocaliptica si eliberarea de ura.

Roman cu structura aluvionara, cu rememorarea in prezent a intamplarilor tragice din copilarie, din anii de razboi si de lagar, cu intamplarile redate intr-o geometrie circulara, ciclica, cu elemente de mitologie, partial demistificate, "Morbus Kitahara" este o carte de aventuri si iubire, un roman despre un lagar de concentrare kafkian, in care si lumea, dar si granitul se pulverizeaza si mor, este o parabola politica, o utopie negra. Bun de citit!

"Geniul si zeita" - Aldous Huxley

2011-03-04T00:29:00.000-08:00

Geniul este un fizician atomist, Henry Maartens, iar zeita, nu e nimeni alta decat sotia sa Katy, care ma duce cu gandul la alta Katy, cea din "Wuthering Heights", roman indragit de Diana. Si acesta este un roman despre conditia umana ( Malraux chiar a scris un roman cu acest titlu, care i-a placut nespus lui Patapievici, fiind pentru el un roman initiatic), despre hiatusurile dintre realitate si parelnic, despre instrainarea de la conditia umana, despre raporturile dintre teluric si viata spirituala, despre raportarea la societate, despre corespondentele dintre literatura si realitate. Adaptez, cu modificari microscopice o felie din textul cartii, nevoilor acestei postari :
" Inconvenientul literaturii consta in caracterul ei prea logic. Realitatea nu-l are niciodata, decat eventual, cand este raportata la divinitate. Literatura are unitate, are stil. Lucrurile intamplate aievea nu au asa ceva. Luata ca atare, existenta reprezinta intotdeauna o insiruire de lucruri blestemate, si poate pare ciudat, dar cele mai apropiate de realitate sunt intotdeauna operele literare considerate a fi mai putin adevarate".

*
Ceea ce spun ades , dar mi se pare ca nu o fac indeajuns de convingator, doresc sa reiau si aici, pe blogul Dianei. Faptul ca realitatea atat de palpabila si previzibila in aparenta, are in tesatura ei izbucniri de iratioanal pana la absurd, ca si in cea mai banala viata pot sa apara intruziuni dinspre partea intunecata a existentei, dar si gandul ca toate incongruentele, contrasesurile si malversatiunile celor iesiti din ax, sunt fara efect daca reusim sa ne pastram treaz simtul umorului.

"Orb prin Gaza"

2011-03-02T00:13:00.001-08:00

"Orb prin Gaza, la moara cu sclavi"

Milton

Dacă ar fi să privesc spre postarea anterioară, aş spune că Anthony Beavis a hotărât într-un anume moment al vieţii sale că nu mai vrea să-l doară nimic.

De fapt, el nu ştie ce să facă din el însuşi. Se simte debusolat şi îşi fixează ancore într-o lume derutantă. Caută repere, se caută pe sine până şi în relaţiile cu ceilalţi.

Moartea foarte timpurie a mamei îl determină să ceară afecţiune maternă în dragostea lui Mary Amberly, apoi, fără ezitare, în cea a fiicei acesteia, Helen, ratând de fiecare dată poarta spre adevărata dragoste.

Anthony călătoreşte în trecut pentru a se înţelege pe sine, cel din prezent, deşi pretinde că urăşte amintirile.

Poate acesta este motivul pentru care mi-a plăcut „Orb prin Gaza”: o citeam în acel moment al vieţii când eu însămi mă căutam.

Pentru mine, cărţile sunt ancore spre cea care am fost şi, uneori, spre un paradis pierdut.

Tu hotarasti singur cand te doare

2011-02-25T21:54:00.001-08:00

Privind in urma, Trond Sander intelege ca propriul sau trecut este un fel de tara a nimanui, un teritoriu arid. Se retrage la o cabana din Nord si rupe toate legaturile cu lumea. In vecinatatea cabanei sale traieste un om care are legatura cu inceputurile vietii sale. Aceasta ii inlesneste reevaluarea trecutului. Reasezarea sa in fluxurile firesti ale naturii, alaturi de fiul sau venit sa-l ajute sa doboare trunchiuri de arbori si sa-i trimita pe ape, la vale, il reintegreaza in ordinea lumii. Povestea cu recuperarea trunchiurilor, ca si titlul cartii "La furat de cai", care este doar o expresie ce apare spontan in generatia tatalui, ca si in cea a fiului, neavand legatura cu hotia, pot face obiectul unor postari fascinante. Suntem in fata unui roman despre viata si moarte, despre razboi si pace, despre dragoste, legaturi de sange sau inrudirea prin fapte si despre necesitatea de a face alegeri si de a suporta consecintele lor, despre datorie si libertate, regret si speranta. A aparut in 2003 fiind declarat cel mai bun roman al anului in Norvegia. A fost tradus la noi in 2007. Amintindu-mi cum a raspuns Diana ineptei mele afirmatii cum ca "Versetele satanice" ar fi o carte proasta, alegand un citat rascolitor si convingator din roman, care afirma contrariul, am ales si eu o propozitie, una singura, din acest roman tulburator :

"TU HOTARASTI SINGUR CAND TE DOARE".

O spune tatal, fiului, dupa ce acesta facuse treaba de mantuiala, taind urzicile cu coasa cea mica, de teama sa nu-l doara. Si in timp ce i-o spunea, tatal, fara sa stea pe ganduri, smulgea cu mainile goale urzicile.

* * *

"Fii şi îndrăgostiţi"

2011-02-24T00:09:00.001-08:00

Nici nu mai ştiu când am citit prima oară „Fii şi îndrăgostiţi”. Oricum, a fost cu mult înainte ca doamna profesoară Bolba să ne-o înscrie în bibliografia cursului de literatură engleză.

Colegele mele oftau cântărind volumul în palme, citind în prefaţă că este un „roman social” despre viaţa minerilor dintr-un obscur orăşel englezesc – fiindcă nu părea o lectură captivantă.

Eu l-am recitit cu plăcere. Într-adevăr, are ceva întunecat, de parcă praful din mină ar răzbate din paginile cărţii, dar felul simplu şi direct în care David Herbert Lawrence spune povestea familiei Morel a fost – pentru mine – reconfortant.

La fiecare lectură am participat cu emoţie alături de doamna Morel la „aventura” casnică a unei mame devotate, total dedicată copiilor ei şi familiei, în ciuda unui soţ nepotrivit, violent şi lipsit de educaţie. Doamna Morel este genul de mamă care-şi ţine fiii captivi în dragostea ei. Am cunoscut astfel de femei. Sunt cu adevărat nişte mame bune?

"Doi oameni mari si buni"

2011-02-22T01:37:00.000-08:00

"Fantastic Fara Frontiere" ...

Pentru mine suna foarte bine ... Am citit carti de neuitat in aceasta colectie.Iata in ilustratie cateva dintre romanele fratilor Strugatki, evrei din Rusia de o inteligenta sclipitoare, publicate in aceasta colectie, printre care se afla si romanul "Piciul" despre care a postat Diana de curand.

*
Povestea este simpala.O nava terestra in care se afla o familie - mama, tata si copil - patrunde in atmosfera unei planete straine, cu intentia de a asoliza, dar este distrusa de dispozitivele automate de aparare ale civilizatiei respective.Parintii mor, copilul ranit este recuperat si crescut de aborigeni, si o alta nava terestra il recupereaza pe copil de pe planeta respectiva dupa 12 ani.
*
Este un adolescent cu fata inghetata ca o masca, dar cu ochii vii, inteligenti.Poarta pe toata lungimea gatului pana la clavicula , o cicatrice urata care aduce aminte de accidentul din care a scapat ca prin miracol. Cunoaste cateva cuvinte intr-o limba omenesca, desi este singurul om pe planeta extraterestra, in care, aborigenii nu se arata vederii. Si din aceste putine cuvinte, putem vedea imagini din existenta fericita a unei familii cu mama, tata si copil .
*
Cuvinte care evoca o viata fericita de familie :
- "Clopotelule, iar esti ud!"
- "Pisicuta mea, puiule"
- Trinchet! Spargatorul de nuci! Greieras pe cuptoras ...
Marr - ry, Marr - ry !
Broscuta mea vrea sa manance ..."
*
- "De unde stii aceste cuvinte?" , este intrebat Piciul de catre salvatori, dupa ce acesta deprinde limbajul .
- "Le-am tinut minte. Doi oameni mari si buni ... "

* * *

Carti de Arkadi si Boris Strugatki

2011-02-22T01:28:00.000-08:00

Colectia "Fantastic Fara Frontiere"

1) E greu sa fii zeu
2) Poveste despre troica
3) Lunea incepe sambata
4) Hotelul "La crucea alpinistului"
5) Orasul damnat
6) A doua invazie a martienilor
7) PICIUL

Colectia "Nautilus"
Editura "Nemira"

8) Picnic la marginea drumului
9) Scarabeul in musuroi
10) Valurile linistesc vantul

Colectia "Cutezatorii"

11) Tara norilor purpurii

* * *

"Piciul"

2011-02-21T06:22:00.001-08:00

Mi-a plăcut mult „Piciul”, nu doar pentru că la vârsta aceea citeam cu aviditatea celui care obţine greu o carte, nici pentru că Arkadi şi Boris Strugaţki sunt nişte maeştri, nici pentru că e S.F. - adică noutate + suspans, ci din toate aceste motive la un loc şi ceva în plus…

Nu e cel mai bun roman al lor, nu e cel mai bun roman de acest gen, dar, chiar dacă acţiunea pare liniară, fără artificii spectaculoase, cei doi autori deţin magia necesară pentru a te ţine captiv în lectură până la sfârşit.

Dincolo de povestea S.F., eu, adolescenta ce eram pe atunci, am citit şi o poveste de dragoste.

O poveste de dragoste în care Piciul era copilul unei familii fericite. O familie cum visam de pe atunci - plină de tandreţe, veselie, joacă şi voie bună, unde alintul e la el acasă şi „greieraşii dorm pe cuptoraş”.

Mini-romanul fraţilor Strugaţki descrie momentul dificil al contactului cu alte inteligenţe dintr-un unghi special şi neaşteptat.

In Herodot - "Istorii" traieste nevasta regelui din Lidia

2011-02-17T20:01:00.001-08:00

Don Rigoberto, isi alinta sotia, pe frumoasa dona Lucretia, spunandu-i "nevasta regelui din Lidia". Asta in "Elogiu mamei vitrege" de Llosa. Am cautat-o pe superba regina in tinutul respectiv din Istorii si am aflat de la Herodot ca regele nu putea sa suporte sa fie singurul om care vede o splendoare precum regina sa, si isi punea cate-un sclav sa o priveasca goala. De fapt, ii crea iluzia ca poate sa se bucure de ea. Desigur, nici unul nu a ajuns suficient de aproape de regina incat sa stie ca n-a murit degeaba.Si, niciunul nu a scapat cu viata dupa fantastica experienta, sacrificarea lor facand parte din nalucirile erotice ale regelui nemurit de Istorii. In "Pacientul englez", un personaj, Laszlo Almasy poarta cu el cartea "Istorii " de Herodot. Mi-ar fi placut daca Ondaatje i-ar fi dat personajului numele Aurel Vlaicu, de exemplu, si as fi citit cu si mai multa placere "Pacientul englez". Alma inseamna "mar" in maghiara, iar Almasy este "omul cu mere". Alte personaje citeaza din alte carti in "Pacientul ..." Imi place viata secunda o unei carti, in paginile altei carti, imi place cum jongleaza Haruki Murakami cu aceasta tehnica. Uneori, ma gandesc si eu la nevasta regelui din Lidia. In istoria aceea, puteam sa joc cel mult rolul de sclav. Ar fi meritat sa-mi pierd capul pentru o nalucire? Ma pierd adesea in reverie si zic ca ar merita.

"Pacientul englez"

2011-02-17T09:38:00.000-08:00

Îndrăznesc să spun că în romanul „Pacientul englez” de Michael Ondaatje, totul se întâmplă din cauză că protagonista, Katharine, citeşte povestea regelui Candaules din cartea „Istoriile lui Herodot”. (vezi poze)

De fapt romanul face dese referiri la lecturi ale personajelor. Dacă Laszlo Almasy purta cu el „Istoriile lui Herodot”, Madox citeşte şi reciteşte „Anna Karenina”. Kip se gândeşte la Stendhal şi „Mânăstirea din Parma”, iar Hana îi citeşte „pacientului englez” din „Ultimul mohican” sau din orice carte îi cade în mână din biblioteca devastată a casei unde s-au adăpostit.

Reţin câteva pasaje care mi-au trezit luarea-aminte:

„Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pedant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător [...] . Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.”

„Vechii războinici îi preamăreau pe cei iubiţi aflând o lume, oricare ar fi fost ea, în care aceştia deveneau nemuritori, şi aşezându-i acolo.”

„Trebuie să-mi spui şi tu ceva, Caravaggio. Sau nu sunt decât o carte? Ceva de citit, o fiinţă ademenită afară dintr-un lac şi pompată cu morfină, plină de coridoare, minciuni, vegetaţie sălbatică, ciorchini de pietre.”

„Există o sută de zeităţi asociate cu animale.(…) Acestea sunt fiinţe care te însoţesc în viaţa de apoi – aşa cum te-a călăuzit pe tine umbra mea timpurie, în toţi acei ani dinainte de-a ne cunoaşte.”

Visurile lui Einstein - Alan Lightman

2011-02-15T01:26:00.000-08:00

Lightman ne initiaza in cele doua feluri de timpuri, ca moduri de desfasurare a lumii : un timp mecanic, rigid ca un pendul si timpul trupului, care"misuna ca un peste rapitor in golf". Oamenii care cred ca trupurile lor nu exista, traiesc in timpul mecanic. Iata care este situatia lor ;
" Ei stiu ca trupul nu este ceva de magie salbatica, ci o colectie de chimicale, tesuturi si impulsuri nervoase.Gandurile nu sunt altceva decat amplitudini electrice in creier. Apetitul sexual - nimic altceva decat un flux de chimicale catre nervii periferici. Tristetea - doar putin acid fixat in cerebel. Pe scurt, corpul este o masina, supusa acelorasi legi ale electricitatii si mecanicii precum un electron sau un orologiu. Asadar, corpului trebuie sa i te adresezi in limbajul fizicii. Iar daca acest corp vorbeste, nu este decat limbajul unor nenumarate leviere si forte.Corpul este ceva ce trebuie comandat, nu ascultat"
*
Am cunoscut un om , care mi-a trezit in cea mai mare masura interesul. Ceva dinlauntrul sau, imi intelegea chemarea si parea sa-mi raspunda. Dar culmea, aveam temeiuri sa recunosc in el tipul de om fara trup al lui Leightman.
"Priveste-ma cu atentie", i-am spus. "omul este cu totul diferit de ceea ce pare trupul sau, omul este farmec si vraja, incearca sa crezi".
Mi-a raspus :
"omul pe care-l descrii este doar un peste rapitor intr-un golf."

"El amor en los tiempos del colera"

2011-02-11T06:08:00.000-08:00

Când am citit prima oară „Dragostea în vremea holerei” eram alt om. Bineînţeles că doi oameni nu citesc niciodată la fel, din cauza experienţelor diferite pe care le-au trăit, a educaţiei, a gustului. Dar nici măcar acelaşi om nu percepe de două ori la fel aceeaşi carte. Lectura e alta, în funcţie de starea de moment a sufletului. Un profesor de la Cluj ne spunea că atunci când citim o carte recitim tot ce-am mai parcurs până în clipa aceea.

La prima lectură a acestei cărţi am mâncat un fruct exotic, ceva fantastic, asemănător pepenelui galben, dar cu un parfum diferit şi mult mai puternic.

Aşa cum ploile de sfârşit de lume pe care le-am trăit în timp ce mă ciocneam de „Un veac de singurătate” mi-au rămas în minte asociate cu Macondo, la fel gustul acelui fruct nu-l voi mai pierde şi-l voi regăsi la primele rânduri în care se vorbeşte despre Juvenal Urbino.

Obişnuiam să scriu însemnări într-un caiet în timpul lecturilor. Unele vor apărea aici. Altele, nu.

Ceea ce regret este că de la prima lectură eu m-am schimbat. Am citit alte şi alte cărţi. Am citit de exemplu cărticica lui Frederic Beigbeder „Dragostea durează trei ani”. Nu întrebaţi de ce. De ce câteodată ne uităm seara, când venim de la lucru, la unul din acele seriale care nu ne cer efort de gândire şi unde un public nevăzut ne atenţionează că trebuie să râdem?

Cărticica respectivă nu m-a făcut să râd, dimpotrivă, m-a întristat. Şi de ce vorbesc acum despre ea? Iertată să-mi fie comparaţia: fiindcă cinicul Beigbeder, prin vocea lui Marc Marronnier este opusul lui Florentino Ariza.

Mă bucur mult că am recitit povestea Ferminei Daza. Poate reuşesc să învăţ secretul de a fi iubită jumătate de veac.

Jelania greierilor captivi

2011-02-09T00:20:00.000-08:00

Voiam sa fac o postare despre o carte de nuvele de Katherine Anne Porter, dar nu am gasit in rafturi cartea dorita, care trebuia sa fie langa romanul "Corabia nebunilor". Voi fi dat-o cuiva, mi-am spus. Iar daca nu am daruit-o, atunci este pierduta printre mii de carti, si o voi gasi-o cand va dori hazardul sa o gasesc. Stiu ca ar fi fost o postare bine primita. Eram inca la Corabia nebunilor cand mi-am amintit de greierii pe care i-am capturat in vara.Cantau in noapte niste greieri intr-o padurice, inganandu-se cu un glas melodios de om. Am realizat unificarea vocilor, aducand greierii in biblioteca luminata de mii de faclii, din aceeasi noapte tulburatoare, si le aud, de-atunci, necontenit, jelania de greieri captivi. M-am iluminat : asta este, mi-am zis.Trebuie sa postez despre Jelania greierilor captivi. Si am scos cartea din raft.Un roman de Brian Glanville. Langa ea , se afla romanul "Fidelitate" de acelasi autor.Titlul este potrivit cu povestea mea, am constatat, si ilustrez postarea cu cele doua romane alaturate, desi ma voi referi numai la jelanie.
*
Jelania are in vedere un om care seamana cu mine. Imi amintesc de romanul "Omul care semana cu Oreste" de un autor portughez. Iata si un roman despre un om care-mi seamana mie. Viata mea este un roman, imi spun adesea.Uneori, cred ca fiecare zi din viata mea este un roman. Si romanul mare, al vietii intregi, este romanul unui scriitor ratat, de la care, in zadar asteapta o opera cei ce-l indragesc. Personajul incearca sa evadeze din propriul vid interior, fie si in vidul lumilor virtuale. Are parte de naluciri selenare, intrezareste spatii cu armonii celeste, si viseaza la ritmuri solare, intr-o insula ce-si are lacasul in ziua de maine. Traind, dezamagire dupa dezamagire in lumea iluziei, si intalnind numai bariere in lumea desfasurata, antieroul nu se da invins. Este convins ca vede cum se deschide poata de aur dintre lumi, si are de gand sa convinga intreaga lume ca speranta in viitor este indreptatita.

Din jale se intrupeaza Electra

2011-02-04T21:36:00.000-08:00

Iubesc cartile in asemenea masura incat in afara de faptul ca am devenit, pe langa cititor si un colectionar infocat, mi-am facut si obiceiul de a darui, cu toata dragostea, carti, atat oamenilor apropiati prin destin cat si celor de care m-a apropiat hazardul plonjarii in virtual. Imi place sa pastrez o carte in editiile ei succesive, constient ca fiecare carte aspira in ea energii ale celor care au citit-o, putand sa le elibereze si sa-i readuca la lumina si dupa stramutarea lor in lumea de dincolo. Sunt impregnat de titlurile cartilor si am dobandit obisnuinta de a-mi exprima, chiar si gandurile fugare, prin titluri de carti .Am ales cateva titluri de piese de teatru din volumele "Teatrul Renasterii Engleze", "Teatrul englez contemporan", "Teatrul american contemporan" si din cele trei volume de "Teatru" de Eugene O' Neill. Nu le-am ales pentru a vorbi despre piese, ci am facut din titluri o poveste.O poate citi oricine si fiecare va intelege cate ceva din intentia care le-a asezat laolalta. Dar un singur om o va descifra. Este un om care scrie, si care fermecandu-ma, m-a facut captiv al scriiturii sale , adica al halucinantei lumi pe care a creat-o, lume cu toponime ce aduc aminte de expresia "viata bate filmul", intr-atat de mult pareau scoase din imaginatie, si cat colo, le regasesti pe harta dintr-o singura privire!
Dar iata si povestea mea. Este asemenea catrenelor lui Nostradamus. Ordinea este rasturnata, dar mintea cititorului va face potrivirea care i se cuvine.

***

John Osborne - "Priveste inapoi cu manie"
Harold Pinter ( nobeliat) - "Ingrijitorul 251"
Maxwell Anderson - " Pogoara iarna"
Robert Emmet Sherwood - " Padurea impietrita"
William Saroyan - " Oamenii cavernelor"
Tennessee Williams - " Un tramvai numit dorinta"
Arthur Miller - "Moartea unui comis -voiajor"
Edward Albee - "Cui i-e frica de Virginia Woolf?"
Christopher Marlowe - "Tragica istorie a doctorului Faust"
Eugen O' Neill - " Straniul interludiu"
Eugen O'Neill - "Lungul drum al zilei catre noapte"

***

"Varieteu pe apă"

2011-02-04T02:36:00.001-08:00

Spuneam că plec de aici, că închid blogul, dar iată că sunt incorigibilă. Dragostea mea pentru cărţi a biruit.

În copilărie plănuiam să transform podul casei de pe strada Decebal într-o imensă bibliotecă, în care rafturile să urce spre cer din forţa spirituală a cărţilor, descoperind spaţii neeuclidiene ca în farmacia domnului Goldmann.

De la Borges încoace, pentru mine Raiul nu poate fi decât o bibliotecă. Deoarece am avut norocul să descopăr cea mai impresionantă bibliotecă, l-am rugat pe Bibliotecar să mă însoţească.

Aşa că pun dezamăgirile deoparte şi strâng aici alte cărţi. Las borna de hotar în urmă şi mă avânt în larg, dincolo de geamanduri, spre mirajul unor insule exotice.

Iar dacă e vorba să plutesc în voia valurilor, am ales pentru revenire „The Floating Opera” – îmi place mai mult titlul în engleză – pentru perspectivele variate pe care le oferă în stil postmodern cartea lui John Barth.

Nu prea cred că există vreo asemănare între mine şi Todd Andrews, dar măcar pentru încercarea de sinucidere tot se poate trasa azi o similitudine între noi: eu am încercat să închid blogul.

Todd este lipsit de entuziasm, eu sunt uneori cam exaltată. El nu crede în valori, eu da. El consideră că totul e relativ, eu…

Îi mulţumesc lui Vero pentru micul impuls pe care mi l-a dat ieri. Fără cuvintele ei, poate că nu se întâmpla nimic.

"Stradivari" - Cântec despre o femeie-păpădie, despre cei trei Crai de la Răsărit şi despre un dărâmător de altare

2011-01-08T01:33:00.000-08:00

Ce iarnă frumoasă am trăit în 1982 când am citit „Stradivari”! Nici nu mi se părea că citesc un roman, ci o legendă. Descoperirea, dezvăluirea unei taine. Taina lutierilor din Cremona.

Ei au cioplit vioara în forma trupului de femeie, ei au găsit lemnul cu cea mai bună rezonanţă în altarul bisericilor. Au fost nişte blestemaţi? Sau au fost plini de har divin?

„Stradivari” este un amestec de istorie şi vrajă, de real şi fantastic, un măreţ concert de vioară în care graniţele dintre epoci dispar.

Cartea lui Gyorgy Szanto, un maghiar educat şi format la Lugoj şi Arad, m-a determinat să citesc mai apoi „Verdi” de Franz Werfel şi „Defăimarea lui Paganini” de Anatoli Vinogradov.

"Păsările"

2011-01-04T05:42:00.001-08:00

Alexandru Ivasiuc ne-a fost recomandat în liceu, dar atunci eram mult prea absorbită de Hortensia Papadat Bengescu. De aceea pe Ivasiuc l-am citit doar în primul an de facultate, când l-am asimilat la grămadă împreună cu alţi romancieri din nesfârşita bibliografie.

S-ar putea ca acesta să fie motivul pentru care romane ca „Francisca” a lui Nicolae Breban şi „Păsările” să aibă pentru mine un gust destul de apropiat.

Zilele acestea am fost tentată să recitesc pagini din „Păsările”, pentru că zăpada de afară mi-a amintit cum citeam la cămin, înaintea sesiunii de iarnă, lipită de calorifer şi privind uneori pe fereastră la troienele ce acopereau Haşdeul… Dar acum romanul care a început să se desfăşoare în paralel n-a mai fost „Francisca”, nici „Îngerul de ghips”, ci „Patul lui Procust.”

Din cauza lui Ladima şi a Margaretei, a gestului lor similar, cu toate că poveştile lor se petrec în lumi atât de diferite.

Se mai omoară azi cineva din dragoste? Nu, nu mă gândesc la oameni bolnavi, nici la tineri exaltaţi, de vârsta Julietei, ci la oameni maturi, realişti, dar nu cinici. Desigur, suntem mulţi care ne-am sinucis deşi continuăm să fim în viaţă.

Dar gestul concret a devenit o raritate.

Eu mă văd mai aproape de Eva din „Fiul risipitor” a lui Radu Tudoran.

Azi, „Păsările” nu-mi mai pare un roman atât de bun ca în urmă cu douăzeci de ani. Oare de ce?

"Toate numele"

2010-12-31T04:59:00.001-08:00

Ne aflam în perioada celor douăsprezece zile magice de anul trecut, între Crăciun şi Revelion.

Citeam „Toate numele” şi mă gândeam la dorinţa oamenilor de a şti totul, în ciuda avertismentului că cel care-şi va cunoaşte viitorul nu va mai putea zâmbi.

Intenţia lui Jose de a afla ultimul detaliu despre viaţa altei persoane eşuează, aşa cum dorinţa noastră, oricât de sinceră, de a cunoaşte un om, chiar omul de alături, nu se poate împlini. Pentru că de cele mai multe ori vrem să-l cunoaştem pentru ca să-l stăpânim.

Constatăm că mintea şi sufletul nostru stochează imagini despre oameni care de fapt nu există, într-o memorie ce nu diferă prea mult de Arhiva Generală a lui Saramago. Şi cel mai trist este că printre toate măştile, chiar şi noi înşine, imaginea ce-o avem despre noi, este tot o minciună.

Murim fără să ne cunoaştem adevăratul nume. Dar vrem să ştim toate numele celorlalţi.

Poate că soluţia ar fi să ne îmblânzim unii pe alţii înainte de avea pretenţia să ştim totul. Să ne îmblânzim cum a îmblânzit-o Micul Prinţ pe Vulpe, adică dăruind dragoste. Iubind mai întâi, există şansa de a cunoaşte.

Pentru cine ştie că Universul e magic...

2010-12-27T09:55:00.000-08:00

de Heinrich Heine

"Poveste de iarnă" Alexei Adamov

Crăciun fericit!

2010-12-24T23:41:00.001-08:00

Deşi acest Crăciun îmi aminteşte de povestirea "Ierni jilave", fiind ploios şi lipsit de zăpadă, vă doresc să vă bucuraţi de aceste zile de sărbătoare.

100

2010-12-21T11:24:00.000-08:00

Aceasta fiind postarea cu numărul o sută, m-am tot gândit despre ce carte să scriu. Desigur, aş vrea să scriu despre cea mai frumoasă carte, însă cea mai frumoasă dintre cărţile mele este un om. Îl citesc şi nu mă satur. Este cel mai preţios dar pe care l-am primit în viaţă.

Care este cea mai frumoasă carte pentru voi?

Robie

2010-12-18T09:41:00.001-08:00

Foarte indignată am fost citind acest roman. Nu puteam să înţeleg o pasiune ca cea a lui Philip Carey. În tinereţe ne imaginăm iubirea numai în culori romantice, iar obiectul iubirii este o fiinţă excepţională, de aceea povestea întunecată a unui sentiment umilitor mă depăşea.

Cu toate acestea, Philip mi-a câştigat afecţiunea pentru că a găsit drumul spre liman. Dar mai ales pentru că l-a găsit atât de greu!

De fiecare dată când mă gândesc la această carte, o asociez în minte cu „O tragedie americană” a lui Dreiser. Pe Clayde, ucigaşul, l-am iubit. De ce?

"Mă numesc Roşu"

2010-12-06T01:08:00.000-08:00

Aseară urmăream pe Discovery o emisiune despre „supraoameni”. Acolo a fost prezentat şi turcul Eşref, orb din naştere, care e pictor.

Eşref pare să vadă ca noi toţi, dar nu cu ochii. Poate vede „cu toată fiinţa lui”, aşa cum vedeam şi noi când eram copii, poate vede doar cu buricele degetelor cu care pipăie urmele trasate de creion pe hârtie. Cert este că Eşref pictează.

A trecut chiar şi testul perspectivei, chiar la Florenţa, unde în secolul al paisprezecelea Brunelleschi a inventat această tehnică. Creierul lui Eşref are ideea de perspectivă, deşi ochii-i sunt orbi.

Emisiunea mi-a amintit de cartea lui Pamuk „Mă numesc Roşu”, pe care am citit-o recent. Este un roman despre puncte de vedere, despre cum vedem, despre perspectivă. Şi, chiar dacă în carte se vorbeşte concret despre tehnica miniaturii orientale, cititorul înţelege că totul trimite la ceva mai profund: la felul cum abordăm viaţa.

Aş vrea să citesc „Cartea Începuturilor” de Charles Panati. Poate îmi voi aminti de prospeţimea cu care vedeam viaţa cândva.

Cărţi de Moş Nicolae

2010-12-05T07:40:00.001-08:00

Moş Nicolae venea întotdeauna cu dulciuri, fructe şi cărţi. Nimic altceva. Ba, de vreo două ori a fost şi o nuieluşă. Dar nuieluşa a dispărut când s-au înmulţit cărţile. Apoi nu s-au mai găsit portocale şi mi-a adus mere. Cu timpul, mi-a lăsat în fereastră numai cărţi.
Şi-a fost un an din care nu a mai venit deloc...

"Floris, dragostea mea" şi ruşii

2010-12-02T23:30:00.000-08:00

Aventura literaturii ruse a început pentru mine pe neaşteptate şi destul de bizar.

Eram la şcoala generală. Aveam o colegă deosebită, Fara Florina. Toată clasa râdea de ea fiindcă întârzia la prima oră în mod invariabil. Profesorii amânau începutul lecţiei „pentru că încă n-a sosit Florina”.

- Cloşca! Şuiera câte-un băiat prin spatele clasei.

Era porecla fetei, ciufala. Pe la opt şi douăzeci se auzea un ciocănit timid, uşa clasei se deschidea cu prudenţă şi apărea ea, Florina, „lungă, slabă şi zăludă”. E de mirare că nu i s-a spus „Girafa”, atât era de înaltă.

Zicea „bună dimineaţa” şi pornea spre ultima bancă, la locul ei. Îndura cu răbdare şi stoicism răutăţile noastre, întrucât avea două cusururi de neiertat la vârsta aceea: era prea înaltă şi citea tot timpul.

La ea am văzut o carte a cărei copertă m-a atras. (criteriul de selecţie de atunci...) Era „Floris, dragostea mea”. I-am cerut-o Florinei care, deşi o avea la rândul său împrumutată de la bibliotecă, mi-a dat-o pentru câteva zile.

Astfel am descoperit pe ţarul Petru I şi incredibila (oare şi adevărată?) poveste de dragoste dintre el şi nobila franţuzoaică.

La sfârşitul cărţii îl iubeam şi eu.

Îl iubeam atât de mult, încât, scotocind ca de obicei prin bibliotecă, am pornit curajoasă să citesc ceva ce altfel aş fi lăsat pe mai târziu: „Petru I” de Alexei Tolstoi.

Pofta vine mâncând. Mi-a plăcut Tolstoi. Am găsit altceva: „Ana Karenina”, fără să bag de seamă că e scrisă de alt… Tolstoi… Povestea sinucigaşei m-a introdus cu adevărat în sufletul rus. Am luat la citit Turgheniev, care mi s-a părut cumva şi mai… lent. Aveam impresia că între două pagini personajele au avut timp să bea un hectolitru de ceai! Mi-au plăcut nuvelele lui Gogol, mi-a plăcut Cehov. Am vrut să citesc Maxim Gorki, dar tata a spus că-l pot amâna…

M-am împotmolit la cel care avea să devină mai târziu pasiunea mea: Dostoievski. Dar „Crimă şi pedeapsă” era prea mult pentru cei doisprezece ani ai mei.

În liceu mi-am „achiziţionat” aşa cum am povestit pe aici pe undeva „Pe Donul liniştit”. Apoi am descoperit pe Alexandr Soljeniţân, pe Boris Pasternak, pe Victor Astafiev şi Mihail Bulgakov.

Şi m-am întors la Dostoievski, cel care a şi devenit marea mea dragoste.

Astăzi caut – cu mare întârziere, recunosc – „Spaima” şi „Underground” de Vladimir Makanin. Ruşii ăştia nu-mi dau pace!

A! Era să uit: după câţiva ani am reîntâlnit-o pe Fara Florina. Nu are mai mult de un metru şaptezeci şi cinci. Şi e tulburător de frumoasă.

"La revedere, Genevieve!"

2010-11-29T00:02:00.001-08:00

Eram în clasa a şaptea şi mă vizitam des cu Luminiţa şi Carmen, prietenele pe care mi le făcusem în acea vară, în tabără la Ciric.

De la Carmen am primit împrumut „La revedere, Genevieve!”, o carte pe care am citit-o în două din zilele întunecoase ale acelui noiembrie 1983, când cenuşiul luminii se revărsa prin ferestrele camerei mele.

Citeam sprijinită de calorifer; mai târziu aprindeam veioza şi deodată întunericul de afară se adâncea, devenea aproape vâscos.

Poate era doar o impresie, din cauza acelei nopţi teribile când au debarcat americanii. Poate era totul trist, fiindcă Genevieve stătuse atârnată de păr şi dormise în pat cu o mină. Poate era beznă adâncă pentru că nu fusese iubită aşa cum a iubit.

Nu era film, nu era doar o carte, era o poveste adevărată, a Genevievei Duboscq, căreia cidrul i-a luat tatăl, războiul i-a răpit copilăria, neşansa i-a schilodit fratele, soarta i-a furat dragostea.

Autumnal Emotion

2010-11-26T06:22:00.000-08:00

Lied

Toamna a căzut,

Peste parcul mut.

Tainicule dor,

În zadar te-alint.

Trandafirii mor.

Visurile mint.

Toamna trece acum.

Învelită-n fum.

Unde-i de argint

Glasul ei sonor?

Trandafirii mor.

Visurile mint.

Toamna mi te ia,

Vis stingher, cu ea.

Lacrimă de dor,

Strop de mărgărint.

Trandafirii mor.

Visurile mint.

Al. O. Teodoreanu

"Miss România"

2010-11-22T04:33:00.001-08:00

Ah, ce minunată a fost ziua în care am primit „camera mea”! Titulatura în sine era totul, fiindcă altfel nimic nu s-a modificat în biblioteca unde a fost adus pentru mine un pat şi-un dulap.

Dar în camera mea aveam voie „să fac tot ce vreau”, era teritoriul meu, refugiul, tainiţa. De fapt, singura libertate pe care am gustat-o acolo, în spaţiul recunoscut ca aparţinându-mi din întreaga galaxie, din întregul univers, a fost citirea necontrolată a cărţilor de pe rafturi.

Întrucât am pretins ca de la o anumită oră să nu mai pătrundă nimeni la mine fără a ciocăni la uşă, mi-am permis să iau pe noptieră ce carte am vrut. Aşa am lecturat eu înainte de vreme „Decameronul”, pe care am văzut că tata - deşi volumul avea frumoase coperţi cartonate şi aurite - îl ţinea mereu pe rafturile din spate, aşa am citit colecţia cu romb pe cotor în paralel cu „Amintiri din copilărie” pe care o aveam pe lista cu lecturi obligatorii de la şcoală. (Şi trebuie să admit că „Decameronul” mi-a stârnit foarte multe nedumeriri…)

Una din cărţile pe care le-am sustras din bibliotecă fără de recomandare a fost „La Paradis General. Miss România”. Îmi plăcuse ilustraţia de pe copertă. (Bine că azi îmi selectez altfel lecturile!)

Am constatat că sunt două romane de fapt. Întâi am citit „Miss România”, plină de interes. În ciuda vârstei, am gustat şi umorul şi ironia autorului. Dar mai mult ca orice, am trăit cu intensitate atmosfera unui concurs de frumuseţe. La noi nu se auzise de aşa ceva!

Romanul s-a terminat într-un mod nemulţumitor pentru mine, cea de atunci. Ca şi la „Pe aripile vântului”, am luat un caiet şi am scris eu un final rezonabil, clar şi fericit pe care l-am ataşat cărţii, astfel încât un viitor cititor să nu mai treacă prin frustrările mele.

Apoi am citit şi „La Paradis General” care nu m-a impresionat decât după mai mult timp, la recitire, când am asociat-o, prin atmosferă, cu „Craii de Curtea-Veche”.

Pâcla

2010-11-17T00:42:00.001-08:00

Textul "Pâcla" a apărut aici.