"Codul bunelor maniere"

"Am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii." Nicolae Steinhardt

Pe la zece ani am început să citesc pe ascuns "Cartea fetelor". În afară de câteva capitole care mi-au părut extrem de interesante şi, evident, insuficient tratate de autori ("Ele despre Ei şi Ei despre Ele", "Psihologia şi morala dragostei"), această culegere de articole m-a cam speriat.

Societatea în care urma curând să păşesc în postura de domnişoară, părea un loc rigid şi rece. Regulile de comportament civilizat, pe care eram sigură că toată lumea le stăpânea la perfecţie, doar eu nu, erau un labirint în care aveam să mă pierd...

După mulţi ani am citit cu plăcere, în registru aproape beletristic, volumul doamnei Aurelia Marinescu, "Codul bunelor maniere astăzi".

Este o lectură folositoare pentru cei care încă nu ştiu că nu se merge neanunţat într-o vizită şi una amuzant-recreativă pentru oricine doreşte să-şi împrospăteze în memorie cum se poartă elegant o discuţie telefonică sau care este ordinea aşezării musafirilor la masă.

Desigur, nu lipsesc sfaturile ce par uşor desuete, deşi titlul spune clar: "astăzi", cum ar fi precizarea pedantă conform căreia la urcarea scărilor un domn merge cu un pas înaintea doamnei pe care o însoţeşte, pe când la coborâre, lucrurile se petrec invers...

Este evident, chiar fără s-o aflăm din codul manierelor elegante, că folosirea telefonului mobil la teatru, de exemplu, e o mârlănie, dar cred că devenim prea rigizi dacă urmăm sfatul din această carte de a evita convorbirile telefonice pe stradă.

Concluzia mea după lectura acestei cărţi şi a altora din această categorie este aceea că e bine şi util să cunoaştem regulile de comportament civilizat, dar că politeţea ţine de ceva mai profund.

Sincer, prefer o persoană spontană, deschisă, jovială, chiar cu riscul de a mai încălca eticheta, decât un scorţos închistat şi încruntat, atent să vâneze greşeli.

Dar să nu uităm:

"Dacă nu putem fi buni, să fim măcar politicoşi." Nicolae Steihardt

De ce minţi?

-De ce minţi? m-a întrebat direct, fără ocolişuri, deşi după torsul ei insinuant mi-am dat seama că nu e supărată cu adevărat.
-Doamnă, ştii... nu ar crede nimeni... că tu... am încercat eu o explicaţie cam fără rost.
Doamna pufni plictisită şi-mi zvârli pe birou nişte poze vechi.
-Ia uite! Ce mai ai de spus acum? Toată lumea poate să vadă cum am citit noi împreună cărţi de Margaret Atwood.
Cum nu mai era nimic de adăugat, am împăcat-o cu o bucăţică de carne.

Iar eu mi-am reluat locul pe canapea, unde citesc împreună cu cineva drag, de la distanţă, această carte.

Asasinul orb

Aţi citit vreodată o carte împreună cu cineva? E un moment de o intimitate aparte.

Mărturisesc nostalgic: da, am citit cărţi împreună cu cineva. Ne-am citit unul altuia cu glas tare, pe rând.

Ridicam ochii de pe fila plină de semne şi sensuri şi priveam fugitiv chipul de alături, acoperit de o tăcere meditativă, adâncit în reverie…

Dar am citit împreună şi de la distanţă. Cartea, ca un răvaş imens de dragoste, circula între noi şi sorbeam textul pe care ochii dragi l-au sorbit, sau rămâneam îndelung asupra vreunui pasaj subliniat , cugetând la frazele care au impresionat pe înainte cititorul meu.

Îmi amintesc şi revin uneori la cartea Margaretei Atwood, „Asasinul orb”. Este o poveste postmodernă despre trecerea devastatoare a timpului, despre „singura lovitură pe care o putem da istoriei personale, aceea de a o truca, de a o mistifica”.

„Asasinul orb” mi-a confirmat că uneori trebuie să amestecăm realitatea cu Povestea, cu Visul.

Un vis, o poveste pot pune în mişcare angrenajele ruginite ale zilelor în care trăim.

Mai mult, în timpul acestei lecturi, m-am simţit traversând experienţa lui Benjamin Button, am simţit că pot descoperi acea magie ca, pe măsura scurgerii timpului, să întineresc.

Am citit singură „Asasinul orb”.

"Castelul din Ronquerolles"

Am curajul să recunosc: n-am citit doar cărţi „mari”. Multe dintre lecturile mele au fost cărţi obişnuite, de „agrement”.

Nu fac parte dintre cei care înoată doar în apele adânci ale literaturii „docte”.

În primul an de liceu am citit cu nesaţ „Les memoires du Diable”, care, la vremea respectivă, mi s-a părut o culme a geniului creator.

După lectură, am rămas cu această întrebare: „Care este acel unic lucru care te-ar face fericit în viaţă?”

Voi ştiţi?

Azi, "Maestrul şi Margareta"

Am citit cartea într-o zi şi-o noapte, prin 2001, când tata mai trăia. Apoi a citit-o şi el şi-a spus, "Doamne, Diana, să ţii minte ce-ai citit aici!"

Şi-am ţinut.

Mi-am amintit că substanţa Binelui şi-a Răului se pot amesteca într-o asemenea măsură, încât nici ochii făpturilor cereşti nu le-ar mai desluşi. Ca de multe ori, m-am recunoscut în personaje, curios, pe rând, când în Maestru, când în Margareta...

El, un scriitor dornic să scrie o poveste cum nu s-a mai spus.

Ea, constrânsă a rămâne femeia unui bărbat pe care nu-l doreşte.

Nebunia de a se iubi îi aruncă pe amândoi, ca o imensă forţă centrifugă, în braţele Diavolului.

Pe care ei îl înving, fiindcă iubirea e mai tare ca moartea. Iubind, ei îşi transcend condiţia.

Şi-am mai reţinut, pe vremea când am citit cartea, că dragotea lor s-a sfârşit abrupt, cu mari suferinţe pământeşti, dar că s-a desăvârşit în vis, în Lună...

Atunci mi s-a părut minunat.

Atunci.

1984

Ce poate fi mai actual decât acest roman vizionar al lui George Orwell?

Cella, sincer, postarea ta de ieri m-a inspirat. Seara, când am intrat să-ţi citesc eventualul răspuns, am sesizat şi link-ul la care trimiteai.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, recunosc, aici încerc să mai eludez realitatea. Şi poate că nu e bine. De aceea voi expia cu „1984”, cea mai terifiantă poveste despre totalitarism pe care am găsit-o vreodată.

Am citit romanul prin 1991, dacă tot vorbim de ani, când încă nu credeam că mai este posibilă o revenire la serviciile Fratelui Mai Mare. Big Brother.

Iată însă că există naţii care au o … afecţiune, slăbiciune, atracţie…. cum s-o numesc? pentru dictatură. Le place, domnule!

În curând se va înfiinţa şi la noi Poliţia Gândirii, se va introduce o limbă nouă, Nouvorba, vom avea în casă tele-ecrane care ne vor transmite non-stop realizările Partidului Unic, dar, în acelaşi timp, ne vor şi recepta pe noi eliberându-ne de povara intimităţii…

Vor fi publicate cărţi scrise de maşini, filme produse de maşini, astfel încât nivelul de educaţie să rămână mediocru. (deziderat deja atins, cred eu…)

Copiii îşi vor denunţa părinţii, ne vom întinde capcane unii altora, vom fi torturaţi pentru crime-gând, iar sub tortură vom trăda tot ce am îndrăznit să iubim.

România, trezeşte-te!

Biblioteca din tomberon

imaginea de la Groapa cu proşti.ro

Joi am ascultat o poveste uimitoare. Mi-a spus-o anticarul bătrân pe care în ultimul timp l-am vizitat mai des, fiindcă vinde cărţile tot mai ieftin.

Luni avea să fie închis magazinul său, pentru că urma să plece la Târgu Jiu după "marfă". Una din sursele lui i-a telefonat că a găsit doi pensionari care îşi vând biblioteca.

Moşul din faţa mea, care până a mă cunoaşte îmi strecura în mână romane de dragoste, şi-a scos ochelarii subit aburiţi. "O bibliotecă întreagă, vă daţi seama? Bine că am bani chiar acum!"

M-am interesat cam cât ar costa cărţile adunate într-o viaţă.

Cât să coste? Bineînţeles, e vorba de numărul de volume, de starea în care se află... de cât de disperaţi sunt posesorii. În jur de cincisprezece, douăzeci de milioane de lei vechi, rotunji el cifra.

M-am gândit cât vor trăi cei doi pensionari cu suma asta. M-am întrebat dacă era ultima lor sursă de venit...

Conform unei simetrii secrete a lumii în care murim zi de zi, sâmbătă am auzit altă istorie.

O clientă mai veche a intrat în firma noastră cu dorinţa de a-şi asigura un apartament pe care l-a moştenit în capitală.

Îi rămăsese de la sora dumneaei, care decedase fără să lase moştenitori. Biata de ea, trăise toată viaţa singură şi murise singură, noroc cu nişte vecini care le-au telefonat, că altfel...

Şi clienta noastră suspină. Fusese atât de obositor să pună toate lucrurile la punct în viermuiala Bucureştiului! Să se gândească ce era de făcut cu toate lucrurile din casă aşa încât să elibereze apartamentul cât mai iute, să-l poată închiria, să devină rentabil...

"Încercaţi să vă daţi seama ce-am simţit când am intrat, e drept, nu mai vizitasem de mult pe Rodi, Dumnezeu s-o ierte, şi am văzut doi pereţi acoperiţi cu cărţi! Ce să mă fac cu atâta hârţogărie?!"

Am întrebat-o cum a ieşit din această dilemă.

"Am luat un băiat, l-am pus să le bage în saci şi să le ducă la tomberon. Chiar dacă a aglomerat locul pe acolo, soru-mea îşi plătise toate cheltuielile la bloc, n-avea cine şi de ce să-mi facă observaţii."

M-am gândit cu invidie la norocosul care a găsit tomberonul infestat cu atâtea cărţi...

Când durerile trec

Nu ştiu de ce m-am gândit în dimineaţa aceasta la "Când durerile trec" de Francoise Sagan... Nu am cartea, nu am găsit nici măcar pe net imaginea versiunii în româneşte.

Am împrumutat-o de la biblioteca sătească la sfârşitul unei toamne dezolante, acum câteva secole.

Îmi revine în memorie o lectură agreabilă, deşi subiectul scriiturii era o coborâre în teroarea subteranei.

Asta este ceea ce simte Matthieu în ziua în care află că din cauza unui carcinom pulmonar mai are de trăit şase luni. Se trezeşte brusc în beznă, fără să conştientizeze că, de fapt, şi-a trăit toată viaţa în acel întuneric deplin.

Boala lui este fântâna adâncă, subterana în care coboară. E aceeaşi fântână în care a fost aruncat locotenentul Mamiya din "Cronica păsării-arc", aceeaşi în care a coborât de bună-voie Toru Okada. Este ocazia de a te gândi la ceea ce este cu adevărat important în tine şi în jurul tău.

Fântâna întunecată este prilejul unei întâlniri remarcabile cu lumina:

"În cele zece sau cinsprezece secunde de lumină pe zi din fundul fântânii, mi-am trăit viaţa cu cea mai mare intensitate. Parcă n-ar mai fi rămas nimic după aceea, atât de misterioasă a fost lumina aceea pentru mine."

"... în momentele acelea am văzut ceva, ceva ce n-am mai fost în stare să văd în viaţa mea de atunci încoace. Şi pentru că l-am văzut, nu mai puteam fi cel care fusesem înainte."

Oare Matthieu va reuşi să nu mai fie cel care fusese? Va reuşi să desprindă învăţătura lui Mamiya? Va înţelege ce este cu adevărat important?

Sau va reveni la vechea viaţă, la vechea lui piele comodă, din clipa în care află că totul a fost un diagnostic greşit?

Cum aş face eu? M-aş transforma, aş suferi o metanoie dacă aş afla că din cauza unui cancer pulmonar mai am de trăit doar şase luni? Sau nici atât? Nu ştim în nicio clipă cât ne-a mai rămas... Cât se poate supravieţui cu AVC, de exemplu?