1 iulie 2018

1 iulie 2010. 8 ani

"London Fields"

Pentru această lectură, ca şi pentru atâtea altele, ţie trebuie să-ţi mulţumesc, Sandu. Ştiu că nu ai fost încântat de carte, tocmai pentru că tu te transferi aproape întru totul în cărţile pe care le citeşti, dar eu, care sunt ceva mai detaşată, declar cu mâna pe inimă, că a fost una din lecturile cele mai plăcute ale ultimei perioade.

Martin Amis spune lucruri foarte profunde pe un ton glumeţ şi ne înfăţişează masca oribilă a răului cumva în joacă, astfel încât catharsisul se produce fără greş şi cititorul închide cartea mai bun, mai curat sufleteşte, mai bine intenţionat. Stilul autorului aste absolut savuros.

"Oscar şi Tanti Roz"

Nu va dura mai mult de un ceas lectura acestei cărticele şi eu zic că merită răgazul, chiar şi acum, la sfârşitul anului, când timpul se scurtează. Vă veţi întâlni cu Oscar, cu Dumnezeu, cu tanti Roz şi cu galeria fantastică a femeilor-wrestler.
Dar mai ales, veţi vedea cum poate un băieţel bolnav, muribund, să vindece oamenii sănătoşi din jurul său.

"Dulce ca mierea e glonţul patriei"

"De fapt, ce m-a preocupat pe mine întotdeauna nu a fost istoria propriu-zisă, adică desfăşurarea în timp a faptelor, ci, cum să vă spun, simbolul acestor fapte. Adică adevărul lor, fondul lor. Sub istoria faptelor există o istorie a sensurilor, care e mult mai interesantă. Şi, simultan, mult mai complicată şi mult mai simplă decât cea exterioară. Această istorie e cea adevărată. Dacă ajungi la ea, poţi deduce datele concrete ale căror dovezi lipsesc, după cum poţi prevedea, în bună măsură, viitorul. Fireşte, trebuie să ai o formaţie desăvârşită. Altfel cazi în divinaţie, ori în literatură."

"Dreptatea lui Jeremiah Beaumont"

După primele pagini nu eram prea sigură că voi reuşi să termin acest roman mult prea romantic pentru mine cea de acum. Totuşi l-am încheiat şi nu regret, a fost o lectură agreabilă care a scos la suprafaţa memoriei mele lecturi vechi precum "Regina Margot", "Roşu şi negru", "O tragedie americană"...

"Viaţa mea se iluminează"

Părul tău e mai decolorat de soare,

regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat

ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,

corabiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,

sub ochiul tău verde la amiază,

cenuşiu ca pământul la amurg.

Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut.

Mai lasă-mă o secundă.

Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.

Mai lasă-mă o briză, o undă.

 

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Nichita Stănescu

"O mie de monede de aur"

Există oameni pe care viaţa îi loveşte şi după ce mor. Lalu Nathoy n-a fost înmormântată lângă cel pe care l-a iubit, ci aiurea, într-un cimitir străin.

Există oameni care trebuie să depună eforturi uriaşe pentru a obţine ceea ce semenii lor iau fluierând. Lalu este unul dintre aceştia: mătură podeaua saloon-ului, adună praful scuturat de pe bărbaţii care beau acolo, (în majoritate căutători de aur), îl cerne şi strânge cu mare greutate, fir cu fir, aurul necesar răscumpărării sale din sclavie.

Sau face focul să dezgheţe pământul ca să poată săpa iarna, pe ger şi omăt, un şanţ adânc de zece picioare în jurul fermei, aşa încât să fie respectate condiţiile impuse de lege pentru a deveni proprietar...

„O mie de monede de aur” este o poveste al cărei mesaj spune aşa: „din calea destinului nu poţi fugi”. Lalu a ales să lupte, să cedeze, să lupte din nou, să accepte inacceptabilul, dar niciodată nu s-a dat bătută, nici măcar atunci când destinul i-a luat într-o clipă tot ce clădise în zeci de ani lăsând-o singură, săracă, în pragul bătrâneţii, fără copii, dar cu prieteni buni, dispuşi s-o ajute.

Mai poţi avea încredere în oameni când toţi, inclusiv ai tăi, te-au vândut şi te-au trădat?

Lalu demonstrează că da, şi tot acelaşi destin o răsplăteşte dăruindu-i un om care o iubeşte mai mult decât orice pe lume.

Viaţa chinezoaicei Lalu Nathoy, alias Polly Bemis, o poveste adevărată în care autoarea nu s-a îndepărtat de firul naraţiunii prin speculaţii filosofice, lăsând cititorul să ajungă la propriile concluzii.

"Două orfeline"

În puhoiul de ştiri negative de la televizor se mai strecoară şi câte ceva normal: apar cărţi. Azi am aflat despre romanul lui D'Ennery - "Două orfeline".
Nu discut despre valoarea acestei cărţi, nici despre şansele ca o poveste de dragoste şi aventură plină de naivităţi romantice să mai poată atinge sensibilitatea călită a tinerilor din zilele noastre, însă ştiu sigur că eu am citit cu multă plăcere povestea celor două orfeline acum câteva secole, pe când aveam unsprezece ani şi eram eu însămi orfană.

"La sud de graniţă, la vest de soare"

Un roman de dragoste, dar a cărui poveste e spusă altfel, uimitor de simplu, neaşteptat de complex.

Descoperim alături de Hajime că există trei feluri de femei: unele menite a fi Shimamoto, altele sunt făcute spre a fi Izumi, iar altele sunt Yukiko.

Care dintre ele este fericită?

Poate fi vorba de fericire când întâlneşti „genul de om capabil, cu un pretext plauzibil, să provoace o rană iremediabilă unei persoane la care ţine foarte mult”?

Totuşi, Hajime îşi depăşeşte mediocritatea prin alegerea pe care o face.

Unora dintre noi ne este dat să descoperim ce se află la sud de graniţă, la vest de soare...

"Leviatan"

În apele adânci ale fiecărui suflet pluteşte câte un monstru, un Leviathan, chiar fără ştirea noastră. E înspăimântător cât de supuşi îi suntem şi cum îl ascultăm, cum ne controlează prin dorinţele noastre secrete... Ne străduim în zadar „să înotăm în amonte împotriva unui mare torent de dezorganizare”, ne luptăm să punem ordine în „universul moral haotic” în care vieţuim. Leviathanul din noi înşine e mai puternic.

În ţesătura lumii parcă nici nu mai stăm om lângă om, ci monstru lângă monstru, Leviathan lângă Leviathan, aşa cum scrie în „Cartea lui Iov”, la capitolul 41, „Puterea Leviathanului”:

„Fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart.”

Despre această monstruoasă întreţesere a destinelor vorbeşte romanul lui Auster, „Leviatan”.

"Mr. Vertigo"

„Mr. Vertigo” mi-a lăsat gustul amar al unei promisiuni neîndeplinite. Felul cum a început m-a făcut să cred că mă va purta pe tărâmuri vrăjite, dar aventura s-a îndreptat spre bâlciul tragi-comic al realităţii, acolo unde eşuăm cu toţii.

Totuşi, povestea lui Auster mi-a plăcut, doar că mă aşteptam la altceva.

Dincolo de realismul magic al acestui volum, în mine rămâne imaginea cuiva care a dăruit întreg pământul persoanei iubite, jurându-i c-o va însoţi mereu.

Nu-i aşa că fiecare dintre noi am dori o astfel de promisiune?

Ba da, de la cineva care n-a mai dăruit planeta viselor sale nimănui şi este dispus să mi-o ofere nu pentru o lună, două, trei sau pentru opt ani, ci pentru veşnicie.

În rest, sunt cu totul de acord că orice om poate zbura.

"Maşenka"

Citită afară, stând pe bancă sub cerul străveziu de toamnă, această carte mi s-a părut o doză de tristeţe şi plictis tipic ruseşti, combinată cu "nervi de primăvară" (ai personajului narator) şi cu nostalgia unei idile retrăite cu pasiune, din amintiri.
Mă întreb, după lectură, de ce întotdeauna prima iubire se pierde?

"Cartea iluziilor"

"N-avusesem parte decât de opt zile cu Alma. În cinci dintre ele am fost departe unul de celălalt şi când am calculat cât timp am petrecut efectiv împreună în celelalte trei, am ajuns la măreţul total de cincizeci şi patru de ore. Din care optsprezece am irosit în somn. Alte şapte le-am risipit în despărţiri de-un fel sau altul...
(...) am înţeles că asta făcuse Alma pentru mine. În opt zile scurte, mă adusese înapoi din morţi."

Se întâmplă uneori ca cel care ne face un bine, cel mai mare bine posibil, să fie un străin, un necunoscut, un om răsărit din neant. Când alege să dispară, nu mai ştii dacă a fost real sau doar o iluzie... 

"Doamna Bovary"

Am citit „Doamna Bovary” la o vârstă scandalos de mică, înainte ca cineva din preajmă să bage de seamă. Mi-a plăcut. Mult mai târziu aveam să aflu că citisem una din „cărţile acelea” pentru care trebuia să cer aprobare.

Am recitit-o în adolescenţă, acum nu mai pot relua o lectură despre care mi-am format o părere precisă la doisprezece ani, aşa că nu mi-a mai rămas decât să citesc „Papagalul lui Flaubert”, volum din care păstrez câteva citate şi atât.

"Tunelul"

„Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfăşura o scenă minusculă şi îndepărtată: o plajă pustie şi o femeie care privea marea. O femeie care privea ca şi cum ar fi aşteptat ceva; poate o chemare cu cenuşa încă fierbinte. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare şi totală. (...)

„Stai între mare şi mine”; aici nu mai era altcineva, eram numai noi, noi amândoi, aşa cum nu mi s-a părut atunci când a privit îndelung scena din tabloul de la expoziţie. Cum ar fi putut să-mi spună „tu” dacă nu ne-am fi cunoscut de mult, de mii de ani? Când s-a oprit în dreptul tabloului meu şi l-a privit fără să audă sau să vadă pe nimeni din toată mulţimea care ne înconjura, părea că ne-am fi spus „tu” de când lumea, şi am ştiut imediat cine este, cum este, câtă nevoie aveam de ea şi, de asemenea, cât de necesar îi eram.”

Câştigătorul ia totul

DARUL MAGILOR


O.Henry


Un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi. Atâta era tot. Iar şaizeci de cenţi din aceştia erau în monede de un cent. Bănuţi economisiţi câte unul sau doi de fiecare dată din apriga tocmeală cu băcanul, cu zarzavagiul şi cu măcelarul până ce-ţi ardeau obrajii de ruşinea nemărturisitei strâmtorări pe care o presupunea o tocmeală atât de strânsă. De trei ori îi numărase Della. Un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi. Iar a doua zi era Crăciunul!
Era limpede că nu aveai alta de făcut decât să te trânteşti pe mica sofa şubredă şi să te porneşti pe plâns. Aşa făcu şi Della. Ceea ce duce la cugetarea că viaţa e făcută din plânsete, suspine şi zâmbete: suspinele, binenţeles, predominând.
În timp ce stăpâna casei aluneca de la prima fază la a doua, să ne aruncăm puţin ochii prin casă. Un apartament mobilat, la chiria de opt dolari pe săptămână. Ceea ce înseamnă că, fără a da cu totul impresia de mizerie, casa ar putea totuşi atrage atenţia agentilor de urmărire a cerşetorilor.
Jos, la intrare, se afla o cutie de scrisori în care n-ar fi putut încăpea nici o scrisoare şi o sonerie căreia degetul niciunui muritor nu i-ar fi putut smulge vreun sunet. Se mai afla acolo şi o carte de vizită purtând numele “Mr James Dillingham Young”.
Literele “Dillingham” păruseră înaripate în bătaia vântului, într-o perioadă anterioară, mai prosperă, când posesorul acestui nume era plătit cu 30 de dolari pe săptămână. Acuma, când venitul se redusese la 20 de dolari, arătau şterse ca şi cum s-ar fi pregătit foarte serios să se comprime într-un modest şi nepretenţios “D”. Însă de câte ori domnul James Dillingham Young venea acasă şi ajungea în apartamentul său, era strigat “Jim”şi foarte strâns îmbrăţişat de doamna Dillingham Young, cu care aţi făcut cunoştinţă sub numele de Della. Aşa că totul era de fapt în regulă.
Della termină cu plânsul şi începu să se ocupe de obraji mânuind pămătuful de pudră. Apoi se aşeză amărâtă la fereastră, să se uite la o pisică cenuşie care se plimba pe un gard cenuşiu într-o curte dosnică şi cenuşie. Mâine avea să fie Crăciunul şi ea avea numai un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi pentru darul pe care voia să i-l cumpere lui Jim. Fiecare cent îl economisise de luni de zile, şi iată la ce biet rezultat ajunsese. Ce vrei, douăzeci de dolari pe săptămână nu te duc prea departe! Cheltuielile depăşiseră calculele ei. Totdeauna le depăşesc.
Numai un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi ca să-i cumpere un cadou lui Jim! Jim al ei! Câte ceasuri fericite nu petrecuse ea plănuind ceva drăguţ pentru Jim! Ceva fin şi rar şi de bună calitate, ceva care să merite cât de cât onoarea de a fi proprietatea lui Jim!
Între cele două ferestre ale camerei se afla o oglindă înaltă. Aţi văzut poate vreo oglindă într-un apartament mobilat, închiriat cu opt dolari. O persoană foarte subţire şi foarte agilă ar putea, prinzând imaginea ei într-o secvenţă rapidă de fâşii longitudinale, să obţină o vedere destul de clară a felului în care arăta. Della fiind foarte subţire, ajunsese să stăpânească această artă.
De la fereastră, făcu o piruetă şi, dintr-o singură mişcare, se proţăpi în faţa oglinzii. Ochii îi străluceau ca briliantele, dar faţa îşi pierduse culoarea în 20 de secunde. Îşi trase iute părul în jos şi-l lăsă să cadă în toată lungimea lui.
În posesiunea familiei Dillingham Young existau două lucruri cu care se mândreau amândoi deopotrivă. Unul era ceasul de aur al lui Jim care aparţinuse tatălui său şi mai înainte bunicului său. Celălalt era părul Dellei. Dacă regina din Saba ar fi locuit în apartamentul din partea cealaltă a gurii de ventilaţie, Della şi-ar fi lăsat într-o zi părul să-i atârne pe fereastră la uscat, numai şi numai ca să deprecieze giuvaergicalele şi podoabele maiestăţii-sale. Dacă regele Solomon ar fi fost portarul, cu toate comorile lui înghesuite în subsol, Jim şi-ar fi scos ceasul de câte ori ar fi trecut pe acolo numai şi numai ca să-l vadă pe rege smulgându-şi barba de invidie.
Acum, frumosul păr al Dellei se împrăştie în jurul ei, unduitor şi strălucitor ca o cascadă blondă. Îi ajungea până mai jos de genunchi şi părea că o învăluie întocmai ca o haină. Şi-l ridică apoi, nervos şi repezit. Şovăi doar o dată, un singur minut, şi rămase liniştită, în timp ce o lacrimă, două, lunecară ca o boabă de rouă pe covorul roşu, uzat.
Îşi zvârli pe umeri jacheta ei veche, maro, îşi înfundă pe cap vechea ei pălărie maro. Se răsuci brusc şi, cu o scânteie care încă stăruia în ochii ei, zbură pe uşă, pe scări în jos, pe stradă.
Nu se opri decât acolo unde se vedea firma “Doamna Sofronie – Obiecte de păr de toate nuanţele”.
Della urcă în fuga la etajul indicat şi-şi adună puterile, gâfâind. Doamna voinică, tare pudrată, inexpresivă, nu prea arăta a “Doamna” … Sofronie.
- Îmi cumpăraţi părul? o întrebă Della.
- Cumpăr, spuse doamna. Scoateţi pălăria să vedem cum arată.
Cascada blondă se rostogoli la vale.
- Douăzeci de dolari, spuse doamna, ridicând masa de păr cu o mână expertă.
- Dă-mi-i iute, se învoi Della.
O! şi următoarele două ceasuri goni pe aripi trandafirii. Nu daţi atenţie acestei metafore chinuite. Della scotocea prăvăliile ca să caute cadoul pentru Jim.
Îl găsi, în fine.
Desigur că fusese predestinat să-i aparţină lui Jim şi nimănui altuia. Nu se mai găsea unul ca acesta în nici o altă prăvălie – şi Della pe la toate umblase. Era un lanţ de platină pentru un ceas de buzunar, simplu şi pur în desen, proclamându-şi valoarea numai prin substanţa lui şi nu prin ornamentele artificioase; era aşa cum ar trebui sa fie toate lucrurile: de bună calitate. În adevăr, un lanţ demn de ceasul lui Jim. Era ca şi el. Limpezime şi valoare – calificativele li se potrivesc ambilor. Douăzeci şi unu de dolari, apoi fuga acasă cu cei optzeci şi şapte de cenţi ce-i mai rămăseseră. Cu lanţul acela prins la ceasornic, Jim putea să pară curios să afle ora în orice societate s-ar fi aflat. În ciuda faptului că ceasul acela era atâta de grozav, el se uita câteodată la mersul acelor pe furiş, din cauza cureluşei de piele veche pe care o folosea în loc de lanţ.
Când Della ajunse acasă, starea ei de euforie făcu loc unei uşoare prudenţe a raţiunii. Ea scoase fierul de frezat, aprinse gazul şi se puse pe lucru ca să repare ravagiile făcute persoanei sale din generozitate şi dragoste. Asta, dragi priteteni, e totdeauna treabă grea, treabă gigantică.
După patruzeci de minute capul ei era acoperit de bucle mici şi dese care o făceau să arate ca un şcolar care a tras la fit. Îşi privi imaginea în oglindă, cu atenţie şi în mod critic.
- Dacă Jim nu mă omoară de cum mă vede, îşi zise, atunci va spune că arăt ca o coristă de la Coney Island. Dar ce era să fac, of, ce era să fac cu un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi?!
La ora 7, cafeaua era gata şi tigaia se afla pe plită, fierbinte şi gata să frigă antricoatele.
Jim nu întârzia niciodată, Della ţinea lanţul făcut ghem în mână şi şedea pe colţul mesei de lângă uşa pe care trebuia să intre Jim. Auzi pasul lui pe scară, jos, la primul etaj, şi pentru un moment faţa i se făcu albă ca varul. Avea obiceiul să şoptească mici rugaciuni în legătură cu lucrurile cele mai simple din viata de toate zilele. Şopti şi acum: Te rog, Doamne, fă-l să creadă că sunt încă frumoasă.
Uşa se deschise. Jim intră şi o închise. Arăta slab şi foarte îngândurat. Bietul băiat, n-are decât douăzeci şi doi de ani şi poartă grija unei familii. Se vedea că are nevoie de un palton nou şi era şi fără mănuşi. Jim se opri în uşă, nemişcat ca un prepelicar când adulmecă prepeliţa. Ochii lui, fixaţi asupra Dellei, aveau o expresie pe care ea nu o putea desluşi, dar la care ea se aşteptase. Pur şi simplu o privea fix, cu acea expresie nedefinită, pe faţă.
Della sări de pe masă şi se duse la el.
- Dragă Jim, strigă ea, nu te uita aşa la mine. Mi-am tăiat părul şi l-am vândut pentru că nu puteam suporta gândul să petrec Crăciunul fără să-ţi fac un cadou. Părul va creşte din nou. Nu te superi, nu-i aşa? Pur şi simplu a trebuit să fac asta. Părul meu creşte foarte repede. Urează-mi un Crăciun vesel şi hai să fim fericiţi! Tu nu ştii ce drăguţ, ce drăguţ şi frumos cadou am pentru tine.
- Ţi-ai tăiat părul?, întrebă Jim anevoie, ca şi cum n-ar fi înţeles încă faptul acesta atât de material nici după cel mai greu efort mintal.
- L-am tăiat şi l-am vândut, zise Della. Cu toate astea, mă placi tot aşa de mult ca înainte, nu? Sunt eu, fără păr nu sunt tot eu?
Jim se uită prin odaie, plin de curiozitate.
- Spui că părul tău s-a dus, zise el cu un aer cam nătâng.
- Nu-l mai căuta, zise Della. E vândut, îţi spun eu, vândut! Este ajun de Crăciun, băiatule. Fii bun cu mine pentru că părul pentru tine s-a dus. Poate ca firele mele de păr au fost numărate, continuă ea cu o voce dulce şi pe un ton mieros, dar nimeni nu poate vreodată cântări dragostea mea pentru tine. Să pun antricoatele la foc, Jim?
Jim se trezi repede din năuceală. O îmbrăţişă pe Della. Timp de zece minute hai să privim discret un obiect fără importanţă, în direcţia cealaltă. Opt dolari pe săptămână sau un million pe an, ce importanţă au? Un matematician sau om de spirit ţi-ar da un răspuns greşit. Magii aduceau daruri de preţ, dar răspunsul tot nu se afla printre ele. Această tristă afirmaţie va fi clarificată mai târziu.
Jim scoase din pardesiul lui un pachet şi-l trânti pe masă.
- Să nu mă înţelegi greşit, Della, zise el. Nu cred că o asemenea chestie ca tăiatul părului, sau
ca bărbieritul, sau spălatul capului, ar putea să mă facă să-mi iubesc fata mai puţin. Dar dacă vei deschide pachetul acela, vei vedea de ce, pentru o clipă, mi-am pierdut cumpătul.
Degete albe şi agile rupseră foaia şi hârtia. Un ţipăt de bucurie şi de extaz, apoi, vai! O fulgerătoare schimbare de atitudine, pur feminine – lacrimi şi vaiete. A fost nevoie ca stăpânul casei să uzeze de toata puterea de convingere de care era capabil. Căci acolo erau întinşi pieptenii, seria întreagă, pentru tâmple şi pentru ceafă, pe care Della îi admira de multă vreme într-un galantar de pe Broadway. Piepteni frumoşi de baga curată, cu rame încrustate cu pietre preţioase – exact în nuanţa ce se potrivea părului dispărut. Erau piepteni scumpi, Della ştia asta şi inima îi sângerase după ei şi-i dorise ai ei, dar cosiţele care trebuiau înfrumusetate cu podoabele dorite nu mai erau.
Totuşi, îi strânse la piept şi după multă vreme fu în stare să se uite în sus cu ochi înceţoşaţi şi să zică, zâmbind:
- Părul meu creşte atât de repede, Jim!
Cu mâna întinsă, ea i-l oferi. Metalul preţios, inert părea a străluci, reflectând spiritul ei vioi şi arzător.
- Nu-i un obiect elegant, Jim? Am scormonit tot oraşul ca să-l găsesc. Te poţi uita acum de o sută de ori pe zi la ceas. Dă-mi ceasul! Vreau să văd cum arată cu lanţ!
În loc s-o asculte, Jim se prăvăli pe canapea, puse mâinile pe cap şi surâse.
- Della, spuse el, hai să punem bine darurile de Crăciun şi să le păstrăm niţel. Sunt prea frumoase ca să le întrebuinţăm acum. Am vândut ceasul ca să am bani să-ţi cumpăr pieptenii. Şi acum ce-ar fi dacă ai pune antricoatele?

Magii, după cum îi ştiţi, erau oameni înţelepţi – foarte înţelepţi – care au adus pruncului daruri în staul. Ei inventară arta darurilor de Crăciun. Fiind înţelepţi, darurile erau, fără îndoială, înţelepte, dând posibilitatea de a fi schimbate între ele dacă erau de aceeaşi natură. Şi aici v-am povestit neconvingător cronica fără evenimente a doi copii zăpăciţi care, neavând înţelepciune, sacrificară unul pentru altul cele mai mari comori ale casei. Dar, în încheiere, daţi-mi voie să vă spun vouă, înţelepţilor zilelor noastre, că dintre cei care fac daruri, aceştia doi au fost cei mai înţelepţi . Dintre toţi cei care dau şi primesc daruri, cei ce seamănă cu aceştia sunt cei mai înţelepţi. Asemenea oameni sunt, pretutindeni, cei mai înţelepţi. Ei sunt magii.

"Zilele regăsirii mele"

"Îmi spuneam în sinea mea că tocmai în asta constă viaţa: o tresărire bruscă de bucurie, un vârf de cuţit dureros, o plăcere intensă, venele care-ţi zvâcnesc sub piele, surpriza de a nu-ţi crede ochilor."

"Wuthering Heights"

Îmi amintesc foarte precis după-amiaza când am luat din raft „La răscruce de vânturi”.

Aveam doisprezece ani şi eram în vacanţa de vară. Citisem deja „Jane Eyre”.

După acea primă lectură au urmat recitiri, fiecare mai bogată cu ceva decât precedenta.

Apoi, când Lorena avea vreo 14-15 ani, a citit şi ea cartea şi am citit împreună viaţa surorilor Bronte, care mi-a părut de-a dreptul extraordinară prin unele asemănări...

A fost una din acele cărţi periculoase care mi-au schimbat percepţia şi, poate, felul de-a fi.

Catherine şi Heathcliff au devenit un ideal pe care îl căutam, aşa cum Ioana Mureşan, colega mea de facultate, îl căuta pe domnul Secătură.

"Heathcliff is more myself than I am."

De dragoste

„Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături

Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar

Când somnul bont la care-s condamnată

Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar.

Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa

Cum ţii să nu se verse un potir

Şi pune-ţi gura peste gura mea:

Inspiră ţipătul care-l expir.

Să nu se-audă hohotul de plâns

Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;

Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă

Valul de spaimă care creşte-n jur

Şi duce totul, şi în urma lui

Rămâne doar moloz şi ghilimele,

Şi se chircesc bolnave şi se sting

Şi soarele şi celelalte stele...”

„Acum, ca şi în epoca de piatră, valorăm atât cât iubim. Preţul salvării noastre se socoteşte în unităţile de măsură ale dragostei.”

Ana Blandiana

"Pădurea norvegiană"

"- Ia ascultă, Watanabe! Mă iubeşti?
- Bineînţeles, am răspuns eu.
- Pot să te rog două lucruri?
- Poţi să-ţi pui trei dorinţe.
Naoko zâmbi şi dădu din cap.
- Nu, două sunt suficiente. Una la mână... Aş vrea să ştii cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că ai venit până aici să mă vezi. Sunt foarte fericită... chiar dacă nu arăt. Te rog să mă crezi că e adevărat.
- Am să vin să te mai văd, am zis eu. Care-i cealaltă dorinţă?
- Aş vrea să mă ţii minte, să nu uiţi că am existat, să-ţi aminteşti mereu de mine, de faptul că am mers, aşa, alături de tine."