"Alegerea Sophiei"

Am citit stând lângă foc, ascultând cântecul ceainicului (pe care l-aş fi vrut samovar).

Pe tot parcursul acestei lecturi mi-a stăruit în minte un pasaj din „Calomnii mitologice” a lui O. Paler:

„Dar ce valoare are o pasiune dacă nu e excesivă, deci fără măsură? Lecţia lui Don Quijote e cât se poate de limpede. Nu se poate iubi, cu adevărat, decât nebuneşte.

A te bate cu morile de vânt făcând calcule, gândindu-te la riscul că poţi să pari ridicol, transformă sublimul în stupiditate.”

Sophie a iubit nebuneşte. Pusă în faţa unei imposibile alegeri a ales...just, deşi a fost o alegere instinctivă.

Iar apoi, pe la sfârşitul cărţii, dau de acest pasaj despre doctorul Jemand von Niemand:

„Şi atunci nu era cel mai simplu lucru să-şi reînvie credinţa în Domnul şi, totodată să-şi afirme omeneasca sa capacitate pentru rău, comiţând cel mai intolerabil păcat din câte era capabil să conceapă? Pentru bunătate mai era timp. Mai întâi un mare păcat. Unul a cărui măreţie să conste în subtila lui generozitate: o opţiune. La urma urmei, stătea în puterea lui să-i condamne pe ambii copii. Iată singura explicaţie pe care am reuşit s-o dau crudei comportări a doctorului Jemand von Niemand faţă de Sophie, când, de ziua păcălelilor, apăruse în faţa lui cu cei doi copilaşi...”

Este un raţionament de tip dostoievskian care îl înrudeşte pe acest von Niemand cu Nikolai Stavroghin: o luăm prin iad ca să ajungem la lumină. Doar că niciunul din cele două personaje nu a mai ajuns.

Cărţi vechi

M-am bucurat când am văzut că ai această ediţie din „Demonii”, Sandu.

E prima carte a lui Dostoievski pe care s-au oprit ochii mei.

Eram la mijlocul unui an urât, 1981. Se apropia vacanţa de vară. Dimineaţa mergeam la şcoală cu tata şi după ce coboram din autobuz mai aveam de străbătut câteva străzi. În satul unde tata era profesor, iar eu – elevă exista chiar şi o librărie! O dugheană întunecoasă. Intram cu încântare în locul acela. Îmi plăcea să-mi cumpăr tot felul de caiete şi carneţele. Tata căuta cărţi. Într-o zi a cumpărat o carte foarte groasă.

Era „Demonii”.

Apoi l-am văzut zile întregi stând pe banca de sub măr, la măsuţă, citind din carte şi notând câte un citat în jurnalul său. Mergeam la el şi aşteptam să-mi vorbească. Îmi spărgea sâmburi de caisă şi-mi dădea să mănânc miezul.

„Cum e cartea?” întrebam.

„Cu demoni.” spunea trist. „Şi demonii aceia sunt şi acum în lume” adăuga mai mult pentru el.

Mi s-a întipărit în memorie gustul amar al sâmburilor de caise şi amărăciunea din glasul său.

„Demonii” e o carte amară, s-a verificat recent.

Lângă ea am pus „Crimă şi pedeapsă”, prima carte de Dostoievski pe care am citit-o. Am găsit în ea sublinierile mamei. O cititoare pasionată. Cred că cele cu creionul sunt sublinierile ei, tata nota citate în caiet. Cu stiloul am subliniat eu.

M-am întâlnit cu ea în carte.

"Floris, dragostea mea" şi ruşii

Aventura literaturii ruse a început pentru mine pe neaşteptate şi destul de bizar.

Eram la şcoala generală. Aveam o colegă deosebită, Fara Florina. Toată clasa râdea de ea fiindcă întârzia la prima oră în mod invariabil. Profesorii amânau începutul lecţiei „pentru că încă n-a sosit Florina”.

- Cloşca! Şuiera câte-un băiat prin spatele clasei.

Era porecla fetei, ciufala. Pe la opt şi douăzeci se auzea un ciocănit timid, uşa clasei se deschidea cu prudenţă şi apărea ea, Florina, „lungă, slabă şi zăludă”. E de mirare că nu i s-a spus „Girafa”, atât era de înaltă.

Zicea „bună dimineaţa” şi pornea spre ultima bancă, la locul ei. Îndura cu răbdare şi stoicism răutăţile noastre, întrucât avea două cusururi de neiertat la vârsta aceea: era prea înaltă şi citea tot timpul.

La ea am văzut o carte a cărei copertă m-a atras. (criteriul de selecţie de atunci...) Era „Floris, dragostea mea”. I-am cerut-o Florinei care, deşi o avea la rândul său împrumutată de la bibliotecă, mi-a dat-o pentru câteva zile.

Astfel am descoperit pe ţarul Petru I şi incredibila (oare şi adevărată?) poveste de dragoste dintre el şi nobila franţuzoaică.

La sfârşitul cărţii îl iubeam şi eu.

Îl iubeam atât de mult, încât, scotocind ca de obicei prin bibliotecă, am pornit curajoasă să citesc ceva ce altfel aş fi lăsat pe mai târziu: „Petru I” de Alexei Tolstoi.

Pofta vine mâncând. Mi-a plăcut Tolstoi. Am găsit altceva: „Ana Karenina”, fără să bag de seamă că e scrisă de alt… Tolstoi… Povestea sinucigaşei m-a introdus cu adevărat în sufletul rus. Am luat la citit Turgheniev, care mi s-a părut cumva şi mai… lent. Aveam impresia că între două pagini personajele au avut timp să bea un hectolitru de ceai! Mi-au plăcut nuvelele lui Gogol, mi-a plăcut Cehov. Am vrut să citesc Maxim Gorki, dar tata a spus că-l pot amâna…

M-am împotmolit la cel care avea să devină mai târziu pasiunea mea: Dostoievski. Dar „Crimă şi pedeapsă” era prea mult pentru cei doisprezece ani ai mei.

În liceu mi-am „achiziţionat” aşa cum am povestit pe aici pe undeva „Pe Donul liniştit”. Apoi am descoperit pe Alexandr Soljeniţân, pe Boris Pasternak, pe Victor Astafiev şi Mihail Bulgakov.

Şi m-am întors la Dostoievski, cel care a şi devenit marea mea dragoste.

Astăzi caut – cu mare întârziere, recunosc – „Spaima” şi „Underground” de Vladimir Makanin. Ruşii ăştia nu-mi dau pace!

A! Era să uit: după câţiva ani am reîntâlnit-o pe Fara Florina. Nu are mai mult de un metru şaptezeci şi cinci. Şi e tulburător de frumoasă.

Timpul e o vrajă

Domnul profesor Corneliu Căpuşan acceptase să-mi fac lucrarea de diplomă cu dumnealui, la literatură comparată.
Eu ţineam cu orice preţ la Dostoievski, iar venerabilul meu profesor clătina din cap.
"Dostoievski? zâmbea subţire. Păi, ca să-l înţelegi pe Dostoievski trebuie să citeşti tot ce s-a mai scris pe lumea asta, domnişoară."
Văzându-mă victimă a unei asemenea vaste intertextualităţi, am făcut o ultimă încercare şi i-am cerut o bibliografie pe care am promis c-o voi parcurge. Până la urmă a cedat. Erau pe puţin o sută de cărţi. Printre care Thomas Mann integral.
"De ce?" am cutezat să întreb.
"Pentru că sunt două drumuri care duc spre viaţă, fetiţo. Unul e cel banal, cel comun. Celălalt e genial, trece prin moarte. Ca să-l pricepi pe Dostoievski şi sărbătoarea vieţii din opera lui, trebuie să treci prin moarte. Caută această frază la Thomas Mann, iar când o vei fi găsit, ai citit ce trebuia."
Fraza a ieşit la iveală în "Muntele vrăjit", un roman despre acceptarea morţii, despre felul cum timpul se poate suspenda în clipe de intensă trăire şi despre dragoste, îndrăznesc să spun.
Chiar doctorul Krokowski făcea afirmaţia că boala nu e decât manifestarea unei iubiri refuzate. Şi câţi bolnavi erau pe muntele vrăjit!
Iar Hans mi-a amintit de latura subtilă, aeriană a unei iubiri: a iubi într-atât, încât să se declanşeze în tine, fără motiv, boala fiinţei iubite. Să mori de aceeaşi moarte cu cea pe care o iubeşti...

Doctor Jivago

Am citit "Doctor Jivago" într-o zi şi-o noapte, eram în vacanţă. Deşi n-am putut să las cartea din mână, la sfârşit nu m-am simţit mulţumită. Să fi fost ambiguitatea morală, sentimentală a eroului principal? Trecusem de vârsta la care aspiri spre personaje exemplare... Şi totuşi aş fi vrut ca Iuri Andreevici să fi luptat mai mult cu sine însuşi. Încă un rus care nu s-a putut împotrivi destinului, fatalitatea rusă... Sau poate Iuri, Tonia, Lara, Pavel erau purtaţi de valul de haos din societate.

Cred că ideea romanului este aceea că oricâte sluţiri aduce omul acestei lumi, prin faptele sale rele, lumea rămâne tot frumoasă şi această frumuseţe nu poate fi biruită, fiindcă este creaţia lui Dumnezeu. În romanul lui Boris Pasternak suferinţa şi fericirea se amalgamează într-o esenţă superioară, a sublimului, a frumuseţii de dincolo de Bine şi Rău. Ce element volatil!

E Frumuseţea de care vorbea şi Dostoievski.

Cartea mea

Mă întorc mereu la marea mea dragoste, Dostoievski. Îmi vine să spun ce spunea Albert Einstein despre acest scriitor: "Mi-a dat mai mult decât un om de ştiinţă, mi-a dat mai mult decât Gauss".

Mie, Dostoievski mi-a deschis o perspectivă pe care nu o bănuiam...

Două sunt romanele care m-au pus în dificultatea de a alege: "Fraţii Karamazov" şi "Demonii". Cu greu am lăsat "Idiotul" pe locul trei.

Alioşa Karamazov, Dimitri Karamazov, ei m-au cucerit.

Să mă ierte Marquez, Sabbato, Ecco, Soljeniţîn, Atwood, Fante, Bukowski, Brautigan, Durrel şi toţi ceilalţi.