Biblioteca lui Sartorius

"Avea o bibliotecă minunată Sartorius. După ce am stabilit termenii înţelegerii noastre, mi-a îngăduit să o folosesc. (...) Citeşte fluent în mai multe limbi... Jurnalele ştiinţifice şi ziarele stau mormane pe jos acolo unde le aruncă. Mi-am asumat sarcina să i le pun în ordine. Soseau mereu cutii cu cărţi, cu monografii din Franţa, de la Londra, din Germania. Sartorius e la curent cu tot ce se întâmplă în ştiinţă, în medicină, dar nu are răbdare să citească, e veşnic în căutare de ceva complet nou, de ceva care să-l surprindă... o întrebare, o critică. Biblioteca lui nu este cea a unui colecţionar. Nu citeşte de plăcere. Nu are respect pentru cărţi în sine, pentru cum sunt legate şi aşa mai departe, aşa că nu umblă atent cu ele. I-a citit pe filosofi, pe istorici, pe naturalişti, chiar şi pe romancieri, fără să ia aminte la deosebirile dintre diferitele lor discipline. Căuta mereu acel ceva anume pe care să-l recunoască drept adevărat şi util pentru el. Acel ceva care să-l ajute să depăşească ceea ce l-a împotmolit, să treacă dincolo de punctul din munca lui unde mintea... i s-a oprit.
Cred uneori că-şi dorea un tovarăş. Nu se poate spune că este înconjurat de inteligenţe care să-i fie egale. Trăieşte retras."

"Dulce ca mierea e glonţul patriei"

"De fapt, ce m-a preocupat pe mine întotdeauna nu a fost istoria propriu-zisă, adică desfăşurarea în timp a faptelor, ci, cum să vă spun, simbolul acestor fapte. Adică adevărul lor, fondul lor. Sub istoria faptelor există o istorie a sensurilor, care e mult mai interesantă. Şi, simultan, mult mai complicată şi mult mai simplă decât cea exterioară. Această istorie e cea adevărată. Dacă ajungi la ea, poţi deduce datele concrete ale căror dovezi lipsesc, după cum poţi prevedea, în bună măsură, viitorul. Fireşte, trebuie să ai o formaţie desăvârşită. Altfel cazi în divinaţie, ori în literatură."

Umbre şi năluciri

"Fiecare citeşte în felul lui, îşi inventează o manieră proprie, unii îşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămân lipiţi de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm, celălalt ţărm contează. Doar dacă nu cumva aceste râuri n-au două ţărmuri, ci mai multe, fiecare om care citeşte este propriul lui ţărm şi e numai al lui ţărmul pe care trebuie să ajungă."
*
"Viata noastra devine, pe zi ce trece, o existenta virtuala, incat ajungem sa traim asa cum si-a imaginat PLATON "pestera" : locul unde oamenii, stand cu spatele spre iesire, privesc perindarea umbrelor pe zidul din fata, confundand umbrele cu realitatea" (completare la textul ales de Diana)

Jose Saramago - "Peştera" 

"Visând la eroi"

Din prima clipă am găsit fraza indicată: „În viitor curge, aidoma unui râu, destinul nostru, aşa după cum ni-l desenăm noi de aici, de jos. În viitor se află totul, pentru că totul e cu putinţă. Acolo ai murit săptămâna trecută şi acolo vei trăi veşnic.”

*
Mi-a plăcut mult pasajul acesta, e cu adevărat confortabil, însă iată ce descopăr la pagina 155: „Destinul este o invenţie folositoare pentru oameni.”
Ştii la ce mă trimite cu gândul propoziţia aceasta? La alt citat, din altă carte, unul care spune că „Timpul este doar vraja pe care natura o aruncă asupra lucrurilor pentru ca noi să nu băgăm de seamă că se petrec toate deodată.”
Uite, Sandu, ce iese dacă forţez o extrapolare: Destinul este vraja pe care noi o ţesem pentru ca să dăm un sens faptelor arbitrare care alcătuiesc viaţa fiecăruia dintre noi.
*
Ştii ce mi-a plăcut teribil? Observaţia de mare fineţe a lui Serafin Taboada: „Oricât de curajos ar fi un om, nu e curajos în toate împrejurările.”
Important este să ştim căror întâmplări le vom face faţă...
*
Cine sunt eroii?

Marie Darrieussecq

”Să spui ceea ce este de nespus: asta face scrisul. La jumătatea distanţei între a exprima şi a nu exprima, există clişeul care descrie, în ciuda uzurii, o parte a realităţii. Bebeluşul mă face să mă împrietenesc oarecum cu locurile comune; îmi stârneşte curiozitatea cu privire la ele, mă face să le ridic ca pe nişte pietre pentru a vedea, sub ele, adevărurile luând-o la fugă.”

"Cartea viselor"

"Vis vechi şi foarte afectuos cu Hal Hayes, romane de Kafka, Raphael Urso pus pe studiu, în bibliotecă şiruri de cărţi... Hal are un raft mare plin de cărţi de toate felurile, plus însemnări personale voluminoase legate de muzică şi scrijelite de el cu cerneală, printr-un mare efort, în cărţi uriase pe care le frunzăresc nişte intruşi golani sau şefi sau nedesluşiţi care se miră cu glas tare în timp ce Hal şi gagica lui se uită... Vai, da ce mai studiază bietu Hal!... îmi zic eu... Între timp, Raphael citeşte şi el o carte lângă un alt raft, cu capul plecat... Zăresc coperţile captivante de la „Procesul” sau de la „Castelul” lui Kafka, vreau să iau şi eu acasă „Procesul” şi să încep un nou an interesant de lecturi şi studiu. Mă simt foarte fericit. Când mă trezesc, aerul e rece, ca de toamnă..."

"Flori pentru Algernon"

7 octombrie -  „Strauss a venit azi-dimineaţă acasă la mine, dar nu i-am deschis. Acum vreau să rămân singur cu mine însumi.

Ciudată senzaţie să reciteşti o carte care ţi-a plăcut în urmă cu câteva luni şi să descoperi că nu mai recunoşti nimic. Îmi amintesc ce minunat mi s-a părut Milton. Când am reluat acum „Paradisul pierdut” n-am mai putut să-mi amintesc decât de Adam şi Eva şi de Pomul Cunoaşterii, dar n-am putut să mai pricep nimic.”

Et in Arcadia Ego!

Dacă n-ai citit-o încă, aş vrea să citeşti şi tu cartea aceasta. Vorbeşte de tine, de mine, aproape fiecare om se poate regăsi aici, pentru că fiecare dintre noi suntem căutători. Căutăm ceea ce am pierdut cândva, demult...

Căutăm călătorind peste munţi, visând, sperând, scriind sau citind în biblioteca Babel. Ştii, „mă gândesc ce proces magic este scrisul, ce activitate simbolică, bazată pe interpretarea semnelor, pe traducerea semnelor într-o realitate psihică, o lume internă. Mă gândesc cum creează cuvintele lumile interioare, lumile care îmbogăţesc lumea exterioară. Şi cititul este un proces magic, (şi ce cititor redutabil eşti tu!), o traducere, un proces al creaţiei psihice sau o distrugere. O interpretare. O legătură. Citirea a ceea ce există sau nu în text, a ceea ce este ascuns în text. O lectură cu o voce interioară amplificată. Citirea spaţiilor libere, a spaţiilor dintre linii şi dintre cuvinte. Citirea punctuaţiei, elipsele. Cuvintele invizibile. Sau lectura este pasivă. Aşadar, lectura este un stimulent al imaginaţiei, al inteligenţei, al umanităţii, al sensibilităţii celui care citeşte. Lectura bună este la fel de creativă, rară şi satisfăcătoare ca şi scrisul bun.”

Iată-ne aici, căutători ai Arcadiei noastre prin lectură... Şi tu, şi eu. Trebuie totuşi să avem grijă să nu devenim acei „căutători care stau acasă la ei, căutând lucruri în cărţi, în istorie, în trecut. Aceşti căutători nu privesc lumea. Nu privesc natura. Nu-i privesc pe semenii lor, fiinţele umane. Ei cred că ceea ce se află în cărţi este mai important decât oamenii. Ei cred că aceste obiecte, cărţile, sunt mai importante decât viaţa.”

Avertismentul acestei cărţi, mesajul ei, este „Fereşte-te de inscripţie.” Să ne ferim, deci. Putem găsi arcadii false şi să uităm a o căuta pe cea adevărată. Pentru că „între căutare şi găsire este un alt tărâm, un tărâm special, şi poate un loc precum cel spre care ne îndreptăm noi acum, pe care-l numim Arcadia, un loc ce pentru unii oameni este doar o carte, o piesă muzicală, un chip, o fotografie, o panoramă, un iubit, un oraş, o casă, un tărâm, un ritual, o cale, o insulă, un fel de a fi. Poate, prietene drag, ne îndreptăm spre un lucru care se ascunde în deşert (ca cetatea Luz), unde setea potolită miraculos în aer şi mireasma unei mari iubiri dăinuie în umbră...”

Mai căutăm?

De dragoste

„Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături

Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar

Când somnul bont la care-s condamnată

Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar.

Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa

Cum ţii să nu se verse un potir

Şi pune-ţi gura peste gura mea:

Inspiră ţipătul care-l expir.

Să nu se-audă hohotul de plâns

Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;

Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă

Valul de spaimă care creşte-n jur

Şi duce totul, şi în urma lui

Rămâne doar moloz şi ghilimele,

Şi se chircesc bolnave şi se sting

Şi soarele şi celelalte stele...”

„Acum, ca şi în epoca de piatră, valorăm atât cât iubim. Preţul salvării noastre se socoteşte în unităţile de măsură ale dragostei.”

Ana Blandiana

Şoapta astrelor - atât de frig

„Mi-a izvorât o lacrimă din ochi, mi s-a rostogolit pe obraz şi-a căzut la pământ, deja îngheţată, cu un pocnet metalic. Jenski s-a aplecat şi a ridicat-o. Urma lăsată de ea îmi înţepa obrazul, dar lacrima scânteia în palma comandantului ca un cadou.

-         Şoapta astrelor, a spus el.

-         Ce anume?

-         Un poet ca tine ar trebui s-o ştie. I se spune „şoapta astrelor”. Ascultă, a spus, ridicând un deget pentru a face linişte.

Încă mai auzeam clinchetul şi am lungit gâtul să văd despre ce era vorba. Jenski a râs.

-         Nu, aici. Uite.

Şi-a deschis gura în formă de O şi-a expirat încet. Făcând asta, am văzut norul respiraţiei căzând într-o ploaie la pământ. Acela era sunetul pe care-l auzisem: respiraţia noastră ce cădea.

-         E o expresie a iacuţilor. Înseamnă o perioadă atât de friguroasă, încât respiraţia îngheţată îţi cade la pământ înainte să se poată risipi. Iacuţii spun că n-ai voie niciodată să dezvălui secrete în aer liber în timpul şoaptei astrelor, fiindcă înseşi cuvintele îngheaţă iar în timpul dezgheţului de primăvară oricine trece pe lângă locul acela le va putea auzi. Primăvara, aerul se umple de bârfe vechi, ordine neexecutate, vocile copiilor ce au devenit adolescenţi şi frânturi din discuţii de mult încheiate. Vocea ta, tovarăşe poet, discuţia noastră, va rămâne aici mai mult decât tine.

În momentul acela am crezut că vrea să mă omoare. (...)

M-a chemat spre copacul doborât. Acesta zăcea în mijlocul unui morman de gheaţă, zăpadă, aşchii de lemn şi pământ siberian negru.

A luat puţin tutun rozaliu din cutie, a răsturnat restul pe jos şi m-a condus către mijlocul petei de pământ.

- Respiră.

Respiraţia mi-a căzut în mici bucăţi de grindină pe pământul deja îngheţat.

-         Perfect. Acum, ce poezie ţi-ai dori să citeşti?

-         Poftim?

-         Ce poezie? Care e preferata ta? Ţine, ţine, poate că nu-ţi mai aduci aminte. Poate că nu-ţi aminteşti acum nici o iotă. Aruncă o privire!

S-a aşezat pe trunchiul copacului la picioarele mele şi şi-a aprins o ţigară.

- Asta, am spus.

Se numea „Lamentaţia vânzătoarei de fructe”. O compusesem în Kurgja în prima vară de după căsătorie, după ce făcusem dragoste cu soţia mea şi în vreme ce o vânzătoare de coacăze cânta în piaţa din faţa clădirii.

Mi-a făcut semn să încep. În timp ce citeam, s-a lăsat în mâini şi-n genunchi şi, cu un cuţit de vânătoare, a luat pământul pe care îmi cădea răsuflarea şi l-a pus în cutie.

Când am terminat, a sigilat cutia şi s-a închinat.

- Asta e tot. Acum de fiecare dată când voi vrea să-mi aduc aminte de ilustrul poet aflat sub supravegherea mea, nu va trebui decât să deschid cutia pe-o vreme mai călduroasă.”

"Biblioteca geografului" - Jon Fasman

"Pădurea norvegiană"

"- Ia ascultă, Watanabe! Mă iubeşti?
- Bineînţeles, am răspuns eu.
- Pot să te rog două lucruri?
- Poţi să-ţi pui trei dorinţe.
Naoko zâmbi şi dădu din cap.
- Nu, două sunt suficiente. Una la mână... Aş vrea să ştii cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că ai venit până aici să mă vezi. Sunt foarte fericită... chiar dacă nu arăt. Te rog să mă crezi că e adevărat.
- Am să vin să te mai văd, am zis eu. Care-i cealaltă dorinţă?
- Aş vrea să mă ţii minte, să nu uiţi că am existat, să-ţi aminteşti mereu de mine, de faptul că am mers, aşa, alături de tine."