"Viaţa lui Pi"

Îmi plac numerele iraţionale. Îmi place Pi. Îmi place "nebunia" lui lipsită de raţiune de a iubi pe Dumnezeu sub orice formă sau nume ar purta. Îmi place cum se aruncă fără arme, doar plin de încredere, o încredere nemărginită în dragostea şi purtarea de grijă a Creatorului, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi învinge.
*
"E adevărat că putem fi schimbaţi de cei pe care-i întâlnim uneori atât de profund, încât nu mai suntem aceiaşi, chiar şi în privinţa numelui."
*
"A sta şi a aştepta, cu speranţă inutilă, e ca şi cum ai visa şi ai aştepta să-ţi treacă viaţa."

"Oscar şi Tanti Roz"

Nu va dura mai mult de un ceas lectura acestei cărticele şi eu zic că merită răgazul, chiar şi acum, la sfârşitul anului, când timpul se scurtează. Vă veţi întâlni cu Oscar, cu Dumnezeu, cu tanti Roz şi cu galeria fantastică a femeilor-wrestler.
Dar mai ales, veţi vedea cum poate un băieţel bolnav, muribund, să vindece oamenii sănătoşi din jurul său.

Crăciunul

Matericul

"Iubirea nebună a lui Dumnezeu"

Filă de acatist

"Scara Raiului"

Sbornicul

Sfântul Grigorie Palama

Talmud

Când am citit prima oară un crâmpei din  povestea ce va urma, eram încă în casa imensă a bunicilor, casa cu acoperişul ţuguiat până la cer.

Biblioteca bunicului îmi părea un labirint: avea cărţi în mai multe limbi, unele cu ilustraţii nemaivăzute, altele scrise cu slove ca nişte arcuri, ca nişte cârlige. Aş fi dorit să le citesc pe toate, dar nu îndrăzneam să le cer. Norocul meu era că dormeam în bibliotecă şi noaptea nimeni nu mai intra în camera mea, aşa că puteam deschide dulapurile cu volume, puteam cerceta, răscoli, silabisi, mă puteam minuna. Printre filele cărţilor descopeream frunze presate, foi îngălbenite cu desene ciudate, fotografii sepia cu oameni necunoscuţi... Acum, amintindu-mi, îmi pare ceva la fel de misterios ca manuscrisul Voynich. Poate şi Cartea de Nisip să se fi aflat pe acolo, pe rafturile bunicului, poate am ţinut-o în mână şi am citit despre cum voi scrie peste ani şi ani întâmplarea de azi...

Într-una din acele nopţi petrecute pe covor, cu veioza pusă lângă mine, am citit un fragment misterios despre nişte călători pe Tărâmul Celălalt.

N-am putut termina povestea şi, când am căutat-o din nou, nu am mai dat de ea. Mi-a rămas în memorie şi am tot încercat de-a lungul timpului să o mai găsesc, însă fără să ştiu autorul sau titlul era o căutare imposibilă.

Am terminat de câteva zile o carte care a călătorit ea însăşi până să ajungă la mine. Ce resort s-o fi declanşat, ce buclă a timpului s-a închis, nu ştiu. Însă la ultimele pagini ale cărţii am descoperit povestea începută pe când eram o copilă şi citeam pe furate.

Îi mulţumesc inimii care mi-a destinat-o, mâinii care a pus-o în mâna mea.

Iată povestea scrisă de Christaller-Scubert (pentru revista „Lumea creştină” nr. 1, 1923), după un fragment din Talmud, Chagiga 14:

„Învăţătorii în Paradis

Patru Învăţători se ocupau cu Kabbala şi au pătruns, pe calea ei, în paradis: Rabbi Akiba, Elisa ben Abuja, Simon ben Soma şi Simon ben Asai.

Intrară şi se apropiară de neînţelesul şi înfricoşătorul sălaş al lui Dumnezeu.

Când ieşiră de acolo era deja seară şi ei se depărtau cu paşi mari şi grei de văpaia amurgului, mergând într-o tăcere apăsătoare. Ceilalţi învăţători, care le ieşiră înainte, se speriară de tulburarea ce se citea pe faţa lor.

Când Ben Asai ajunse acasă, se aruncă pe pat şi, nemaiputând să-şi stăpânească tremurul trupului, îşi întoarse faţa palidă către perete. Gura lui refuză mâncarea şi băutura, faţa i se trase, iar ochii-i stinşi încremeniră cuprinşi de moarte.

Ben Soma plecă de la prietenul său mort şi, privind în jur, văzu că lumea şi-a pierdut noima, că nici un lucru nu se mai afla într-o legătură firească cu celelalte. Toate contururile pluteau frânte şi dansau înaintea lui, dizolvând contururile formei sale de om. Timpul şi spaţiul dispărură şi toate se prăbuşiră într-o înfricoşătoare simultaneitate şi atotprezenţă în faţa ochilor săi. Atunci se aruncă la pământ şi închise ochii, dar nu putu să-şi înfrâneze privirile şi strigă tare şi se izbi cu capul de pietre pentru a face să iasă imaginile ce pătrundeau în el. Iar când ceilalţi învăţători, grăbind pasul la auzul strigătelor lui, au ajuns la el, îl găsiră cuprins de chinurile nebuniei.

Atunci, Elisa ben Abuja spuse:

Am deprins măsura prin lipsa de măsură pe care am văzut-o şi lumea s-a schimbat în ochii noştri. Învăţătura şi legea cărora ne-am închinat viaţa nu sunt altceva decât un crâmpei de absurd desprins din marele Sens, un crâmpei de trecut rupt din Eternitate, un fleac smuls din Infinit? Întreaga povară şi apăsare sub care trăim şi renunţarea pe care ne-am asumat-o nu măsoară nici cât un fir de păr şi nu cântăreşte nici cât jumătate dintr-o treaptă ce duce spre divin. Oare de ce trudim zadarnic sub o povară fără rost?

În aceeaşi clipă, Elisa se despărţi de ceilalţi învăţători şi se aruncă în braţele păcatelor lumeşti şi ale deznădejdii din cauza lipsei de credinţă. Atunci învăţătorii se îngroziră şi-l priviră pe Rabbi Akiba, întrebându-se dacă-l vor pierde şi pe el într-un chip tot atât de groaznic.

Iar el îşi ascunse tulburat faţa în palme.

Când, după o vreme, îşi veni în fire şi îşi ridică faţa din palme, văzu dezolarea şi spaima tăcută din jurul său şi spuse:

Vai nouă! Cât de morţi suntem noi faţă de cei vii! Cât de mărginiţi în comparaţie cu înţelepciunea cea veşnică! Dar Mâna lui Dumnezeu stă asupra noastră  şi ne-a dat această formă. Ne este dat să ne smerim din cauza alcătuirii noastre şi să acţionăm prin ea. Căci nu suntem călăuziţi de cunoaşterea, ci de voinţa şi de acţiunea noastră.

Şi Rabbi Akiba se ridică şi merse în casa învăţătorilor ca să îi înveţe pe alţii despre eternul întruchipat în bietele forme pământeşti.

Şi deveni marele Învăţător al vremii sale.”

"Doctor Faustus"

"Allegro apassionato" aş numi acest roman dacă ar fi să aleg un termen ce ţine de muzică.
Thomas Mann izbuteşte nu doar să formuleze idei, idei cu totul noi la vremea la care erau aşternute în scris, ci să  exprime "tensiunea ideilor", aşa cum i-ar fi plăcut lui Nichita Stănescu.
Am reţinut multe citate, nu ştiu la care să mă opresc, îl aleg pe cel dintâi din caietul de lectură:
"Muzica e ambiguitatea ridicată la rangul de sistem".

Pomul Vieţii

La vremuri de ispită, îndoială şi durere Mama-mare adăuga rugăciunilor obişnuite ale zilei citirea Psaltirii.

"Viaţa lui Iisus"

„Viaţa lui Iisus” de Giovanni Papini a fost cartea pe care am cumpărat-o la Cluj, de pe tarabă, într-o dimineaţă de vară din 1992.

Am dat pentru ea un preţ mare, pe care de fapt nu mi-l permiteam, dar mi-am dorit s-o am, chiar şi cu riscul de a mă hrăni o săptămână numai cu pâine goală.

Ar fi extraordinar dacă ne-am putea păstra toată viaţă entuziasmul (nebunia?) tinereţii, când pentru un ideal suntem gata să sacrificăm siguranţa zilei de mâine.

Uneori mi se pare că acest entuziasm seamănă foarte mult cu credinţa pe care ne-o cere Iisus.

Ode to My Family

Trăiţi, cât mai trăiesc eu.

"Memorialul Mânăstirii"

"Sfârşitul tuturor izvoarelor este un puţ secătuit şi astupat cu pietre."

Recitesc „Memorialul Mânăstirii” de Jose Saramago.

La prima citire nu mi-a plăcut. Prea dărâma fără să pună ceva în loc, prea arăta cu degetul.

Au trecut câţiva ani, reiau cartea la îndemnul unui prieten. O uitasem. Nu mi-am adus aminte de ea nici măcar atunci când am citit „Toate numele”… Când mă supăr, şterg din memorie.

M-au întâmpinat frazele lungi, cu divagaţii, despre care nici nu mai ştiu cum au început. Naratorul e nepăsător, s-ar părea că doreşte chiar să-mi imprime o anume nesiguranţă. Include în discursul său multe interogaţii şi dubii şi nu-mi dă răgaz de gândire ca să-i răspund. Trebuie să ţin pasul cu fantasticul firesc al vieţii lui Baltasar şi Blimunda, cu zborul lui Bartolomeu Lourenco.

La prima citire am reţinut doar ironia cu care se dărâmau tabuuri religioase. Acum, deşi constat lipsa de înţelegere pentru păcatele semenilor, sunt pe cale să admit că Saramago este un credincios, cel puţin în această carte. Nu l-a găsit pe Dumnezeu. Dar îl caută. Şi nu l-ar căuta, dacă nu l-ar fi găsit deja…

Poate că s-a înălţat la cer cu Baltasar şi Blimunda când soarele a atras bilele de chihlimbar. Poate a ascultat corul îngerilor. Scriitura lui îmi pare de multe ori un cor. Un paragraf porneşte cu vocea naratorului omniscient, continuă cu gândurile răzleţite ale unuia dintre personaje, iar la sfârşit te întrebi dacă nu cumva le-ai murmurat chiar tu, cititorul, acele cuvinte…

Saramago scrie de parcă ar vedea cu ochiul prin care Dumnezeu priveşte lumea, ochiul unei singure şi îngheţate priviri ce cuprinde totul, de la leagăn la mormânt. Totul e ardere la Saramago, ardere eternă de o clipă, o vertiginoasă şi minunată clipă a istoriei.

Citind, îmi reveneau în minte picturile lui Dali…

Azi, "Maestrul şi Margareta"

Am citit cartea într-o zi şi-o noapte, prin 2001, când tata mai trăia. Apoi a citit-o şi el şi-a spus, "Doamne, Diana, să ţii minte ce-ai citit aici!"

Şi-am ţinut.

Mi-am amintit că substanţa Binelui şi-a Răului se pot amesteca într-o asemenea măsură, încât nici ochii făpturilor cereşti nu le-ar mai desluşi. Ca de multe ori, m-am recunoscut în personaje, curios, pe rând, când în Maestru, când în Margareta...

El, un scriitor dornic să scrie o poveste cum nu s-a mai spus.

Ea, constrânsă a rămâne femeia unui bărbat pe care nu-l doreşte.

Nebunia de a se iubi îi aruncă pe amândoi, ca o imensă forţă centrifugă, în braţele Diavolului.

Pe care ei îl înving, fiindcă iubirea e mai tare ca moartea. Iubind, ei îşi transcend condiţia.

Şi-am mai reţinut, pe vremea când am citit cartea, că dragotea lor s-a sfârşit abrupt, cu mari suferinţe pământeşti, dar că s-a desăvârşit în vis, în Lună...

Atunci mi s-a părut minunat.

Atunci.

Cărţi ferecate

Nu ştiu dacă este o coincidenţă acauzală, aşa cum am citit pe un blog prieten, sau, dimpotrivă, o mutare voită a jucătorilor de şah pentru care noi suntem simple piese, însă fapt este că dragostea de cărţi pe care am întâlnit-o în Biblioteca Babel m-a determinat să reiau înregistrarea volumelor mele.
Astfel am ajuns la rafturile din spate unde am regăsit cărţile bunicilor. Când mă gândesc la ei, îmi apar din memorie mereu în aceeaşi ipostază: stând împreună sub abajurul trandafiriu al veiozei, citind. De fapt, doar bunicul citea, fiindcă bunica era aproape oarbă. Vocea lui ajungea la mine întotdeauna ca un murmur de neînţeles, dar foarte liniştitor.
Mai târziu aveam să aflu că Borges recomanda lectura poeziilor în original, netraduse, pentru ca substanţa lirică să ajungă direct în sistemul circulator al imaginaţiei nediluată, chiar cu riscul ca mesajul să rămână de neînţeles. Fiindcă nu contează dacă pricepi cum acţionează un medicament; te vindecă oricum...

Bunicul citea în maghiară, germană, rusă şi franceză. Pentru fetiţa ce eram, mesajul rămânea ascuns... Deşi este posibil ca medicamentul să fi lucrat...

Zilele acestea am regăsit câteva din volumele bunicilor. Sunt cărţi ferecate şi azi. Ultima carte pe care am citit-o în limba franceză a fost "L'eau et les reves" a lui Gaston Bachelard, înaintea unui examen la facultate, cu dicţionarul lângă mine şi mai mult intuind.

Ce să fac cu aceste cărţi atât de dragi scrise în limbi pe care nu le cunosc?

Poartă semnătura bunicului şi căldura mâinilor sale... Poate că în nopţile îngheţate, siberiene, pe când era deportat, se gândea la cărţile lui, visa cărţile lui.

Nu fusese decât un biet pion, dar plătea pentru că unii crezuseră că "esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere"...

Şi iată că am revenit la Nietzsche. De aceea, într-una din aceste zile, voi alege să vorbesc despre unul dintre moştenitorii săi spirituali: Thomas Mann, Andre Gide, Herman Hesse sau, de ce nu, Sigmund Freud...

Dar asta nu depinde numai de mine...