Până la urmă am citit-o!
M-a convins Peixoto însuşi când a spus că „realitatea nu e întotdeauna realistă”.
„Dacă aşa gândeşte, are să-mi placă” am concluzionat. Şi mi-a plăcut.
Când citesc o carte în mintea mea se derulează un film pe care îl urmăresc stând comod şi privind ecranul. La „Cimitirul de piane” am devenit eu însămi personaj în film. Cam asta ar fi diferenţa, cred...
E o scriitură care se adresează tuturor simţurilor, nu doar că o vezi, o şi guşti, o simţi, o miroşi.
Hm... m-a pus pe gânduri...
