Cărţi vechi

M-am bucurat când am văzut că ai această ediţie din „Demonii”, Sandu.

E prima carte a lui Dostoievski pe care s-au oprit ochii mei.

Eram la mijlocul unui an urât, 1981. Se apropia vacanţa de vară. Dimineaţa mergeam la şcoală cu tata şi după ce coboram din autobuz mai aveam de străbătut câteva străzi. În satul unde tata era profesor, iar eu – elevă exista chiar şi o librărie! O dugheană întunecoasă. Intram cu încântare în locul acela. Îmi plăcea să-mi cumpăr tot felul de caiete şi carneţele. Tata căuta cărţi. Într-o zi a cumpărat o carte foarte groasă.

Era „Demonii”.

Apoi l-am văzut zile întregi stând pe banca de sub măr, la măsuţă, citind din carte şi notând câte un citat în jurnalul său. Mergeam la el şi aşteptam să-mi vorbească. Îmi spărgea sâmburi de caisă şi-mi dădea să mănânc miezul.

„Cum e cartea?” întrebam.

„Cu demoni.” spunea trist. „Şi demonii aceia sunt şi acum în lume” adăuga mai mult pentru el.

Mi s-a întipărit în memorie gustul amar al sâmburilor de caise şi amărăciunea din glasul său.

„Demonii” e o carte amară, s-a verificat recent.

Lângă ea am pus „Crimă şi pedeapsă”, prima carte de Dostoievski pe care am citit-o. Am găsit în ea sublinierile mamei. O cititoare pasionată. Cred că cele cu creionul sunt sublinierile ei, tata nota citate în caiet. Cu stiloul am subliniat eu.

M-am întâlnit cu ea în carte.

"Floris, dragostea mea" şi ruşii

Aventura literaturii ruse a început pentru mine pe neaşteptate şi destul de bizar.

Eram la şcoala generală. Aveam o colegă deosebită, Fara Florina. Toată clasa râdea de ea fiindcă întârzia la prima oră în mod invariabil. Profesorii amânau începutul lecţiei „pentru că încă n-a sosit Florina”.

- Cloşca! Şuiera câte-un băiat prin spatele clasei.

Era porecla fetei, ciufala. Pe la opt şi douăzeci se auzea un ciocănit timid, uşa clasei se deschidea cu prudenţă şi apărea ea, Florina, „lungă, slabă şi zăludă”. E de mirare că nu i s-a spus „Girafa”, atât era de înaltă.

Zicea „bună dimineaţa” şi pornea spre ultima bancă, la locul ei. Îndura cu răbdare şi stoicism răutăţile noastre, întrucât avea două cusururi de neiertat la vârsta aceea: era prea înaltă şi citea tot timpul.

La ea am văzut o carte a cărei copertă m-a atras. (criteriul de selecţie de atunci...) Era „Floris, dragostea mea”. I-am cerut-o Florinei care, deşi o avea la rândul său împrumutată de la bibliotecă, mi-a dat-o pentru câteva zile.

Astfel am descoperit pe ţarul Petru I şi incredibila (oare şi adevărată?) poveste de dragoste dintre el şi nobila franţuzoaică.

La sfârşitul cărţii îl iubeam şi eu.

Îl iubeam atât de mult, încât, scotocind ca de obicei prin bibliotecă, am pornit curajoasă să citesc ceva ce altfel aş fi lăsat pe mai târziu: „Petru I” de Alexei Tolstoi.

Pofta vine mâncând. Mi-a plăcut Tolstoi. Am găsit altceva: „Ana Karenina”, fără să bag de seamă că e scrisă de alt… Tolstoi… Povestea sinucigaşei m-a introdus cu adevărat în sufletul rus. Am luat la citit Turgheniev, care mi s-a părut cumva şi mai… lent. Aveam impresia că între două pagini personajele au avut timp să bea un hectolitru de ceai! Mi-au plăcut nuvelele lui Gogol, mi-a plăcut Cehov. Am vrut să citesc Maxim Gorki, dar tata a spus că-l pot amâna…

M-am împotmolit la cel care avea să devină mai târziu pasiunea mea: Dostoievski. Dar „Crimă şi pedeapsă” era prea mult pentru cei doisprezece ani ai mei.

În liceu mi-am „achiziţionat” aşa cum am povestit pe aici pe undeva „Pe Donul liniştit”. Apoi am descoperit pe Alexandr Soljeniţân, pe Boris Pasternak, pe Victor Astafiev şi Mihail Bulgakov.

Şi m-am întors la Dostoievski, cel care a şi devenit marea mea dragoste.

Astăzi caut – cu mare întârziere, recunosc – „Spaima” şi „Underground” de Vladimir Makanin. Ruşii ăştia nu-mi dau pace!

A! Era să uit: după câţiva ani am reîntâlnit-o pe Fara Florina. Nu are mai mult de un metru şaptezeci şi cinci. Şi e tulburător de frumoasă.