"Supleantul"

Nu ştiu alţii ce-or crede, dar mie tare mi-a plăcut "Supleantul"! Poate şi pentru că nu mă aşteptam să găsesc dincolo de coperta cărţii "Critica raţiunii pure", ci întocmai ceea ce am găsit, adică un roman în care autorul se preface că se descoperă publicului sub chipul unui personaj. De ce "se preface"? Pentru că niciodată când scrii nu scrii despre tine, ci, cel mult, despre felul cum te percepi tu pe tine, însă asta este deja altceva decât ceea ce voiam să spun. "Supleantul" este un roman care reuşeste să ţină cititorul, să trezească interesul, nostalgia, curiozitatea. Ce fel de nostalgie? Cea a tinereţii, desigur, nu a epocii. Îmi sunt cunoscute frăţiile între băieţii de atunci, am avut doi fraţi care erau la fel de uniţi cu prietenii lor, îmi este cunoscută obstinaţia cu care se întorceau toate discuţiile vremii spre subiectul tabu, de care se vorbea numai în şoaptă, sau numai afară, unde nu puteai fi interceptat.
Este credibil curajul personajului principal? De ce nu? În anii tinereţii mulţi apreciază eronat pericolele. Oricum, mie cartea nu mi-a produs nici dezgust, nici nu m-a şocat în vreun fel, consider că a fost o lectură plăcută. Bineînţeles că personajul Zoia a trezit cel mai mult interesul tuturor, aşa cred. Autorul a prezentat-o într-o lumină caldă, omenească, foarte cumsecade, chiar delicată pe "fiica puterii". 
Cât despre celălalt personaj feminin, Luminiţa, culmea!, mi-a produs o impresie proastă. Sub nicio formă nu aş fi ales ca mijloc de obţinere a libertăţii libertinajul.
Eu aş fi preferat oricare dintre soluţiile propuse de Nicolae Steinhardt în debutul "Jurnalului fericirii".

"Manualul întîmplărilor"

Încă nu ştiu sigur dacă am citit o carte sau am privit un tablou.

Oricum, paginile acestea dau un fel de beţie, nu ştiu de unde vine asta sau de ce. E o lume atemporală, o lume în care cu siguranţă Urmuz şi-ar fi găsit locul, o perpetuă sărbătoare cu izul de dolce far niente din „La paradis general” (Petrescu).



"Pe cont propriu"

„Noi rămâne întotdeauna o noţiune foarte flexibilă, chiar şi în cazul unui cuplu foarte bine sudat; în realitate sunt două fiinţe distincte, cu păreri, gusturi, fie şi abia sesizabil diferite, ceea ce presupune inevitabile conflicte. Armonia e însă un produs al educaţiei, al celei bune.

Iubirea? Ea rămâne un amestec de sentimente complementare: afecţiune, dorinţă, tandreţe, prietenie, frică de singurătate, literatură, enorm de multă literatură, orgoliu (Stendhal), într-un amestec omogen.”

"Fraţii Jderi"

Am căutat această carte pentru postarea de pe blogul celălalt. Am citit-o demult, dar era o altă ediţie, iar eu nu eram acasă.

Aseară când am pus mâna pe ea şi am deschis-o am găsit înscripţia de pe prima pagină şi mii de fiori mărunţi mi-au străbătut inima: tata fusese cândva adolescent (de necrezut), învăţase şi luase premiul I.

Îmi închipui cât de fericit a adus acasă cărţile primite şi i le-a arătat tatălui său, tata-mare, ştiu că n-a fost lăudat, deşi bătrânul era grozav de mândru în sinea lui, doar că pe atunci relaţiile de familie erau mai... discrete şi poate mai profunde, cu siguranţă mai aspre şi mai tonice.

Unde e tata acum? Unde e toată generaţia anului 1949? Câţi mai trăiesc, câţi s-au dus?

"O lume întreagă"

Lumea e a noastră.

"Balanţa"

-         De ce ai mai cumpărat-o? O citisem...

Acestea au fost cuvintele cu care l-am întâmpinat pe Andrei când mi-a adus acasă „Balanţa” lui Ion Băieşu.

Da, o citisem cu mult timp în urmă dar, de îndată ce am atins-o, mi-a venit în minte un citat din Salinger:

„There are still a few men who love desperately.”

Aceasta a fost concluzia primei lecturi. Că sunt oameni care iubesc ca să se apere de lume.

Atunci mă izbise asemănarea acestui cuplu, Mitică – Nela, cu cel format din Eva şi Secătura din „Fiul risipitor”: aceeaşi lipsă de griji pentru ziua de mâine, acelaşi nonconformism, aceeaşi inadaptabilitate.

Sunt oameni liberi.

Refuzul Nelei şi al doctorului de a se supune, de a intra în sistem este răsplătit prin multă suferinţă, dar şi prin şocul descoperirii finale – iubesc.

"Acea fată frumoasă"

De această carte nu mă leagă amintirea propriei mele lecturi. Cred că am citit-o cândva prin liceu, mai mult din cauză că l-am văzut pe tata, cu mulţi ani înainte, stând pe banca de sub mărul văratic, cu volumul deschis pe măsuţă. Avea alături cana de cafea plină cu nechezol (cei de-o vârstă cu mine ştiu despre ce este vorba) şi un caiet în care copia câte un citat.

Era o zi de la începutul verii, (în copilăria mea verile ţineau ani întregi, netulburate), iar tata, întors de la şcoală, chiar înainte de masa de prânz, citea o pagină-două.

Din bucătărie se auzea un tel harnic – mama făcea bezea de zmeură la desert – iar eu am ieşit în grădină să adun un buchet de pătrunjel pentru supă. M-am oprit lângă bancă să primesc zâmbetul tatei şi am văzut coperta cărţii. Nu ştiam să citesc. Am reţinut-o după imaginea acelei fete frumoase. Şi după expresia visătoare a cititorului. L-am întrebat ce fel de carte este. Mi-a spus că este o carte care îl plimbă prin toată Europa.

(Aşa ne plimbam pe atunci: citind. Se pare că şi azi ne întoarcem la metoda aceea...)

Atunci am hotărât pe loc în sinea mea că voi citi cartea de îndată ce voi termina clasa întâi. Foarte mulţumită de mine am plecat spre răzorul de pătrunjel, în timp ce dintr-un radio de undeva se revărsa melodia Corinei Chiriac „Opriţi timpul!”

De l-ar fi oprit cineva!...

"Îngerul a strigat"

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am terminat cu „euforia” mutatului a fost să cercetez biblioteca sătească.

Eram atât de mulţumită că există aşa ceva, încât la primele vizite nu am remarcat niciun neajuns.

Nu aveam timp de pierdut căutând cărţi. Construiam casa şi tocmai mă întorceam de la balastieră. Aveam un avans faţă de camionul încărcat cu nisip, aşa că am parcat dacia cu o frână bruscă în dreptul căminului cultural.

Din fericire, biblioteca era deschisă şi bibliotecara nu era la cafea, la prăvălia din colţ. M-a primit cu multă amabilitate. Nu, nu puteam să iau o carte cu una cu două, era firesc, trebuia să-mi fac fişă mai întâi.

„Şi a cui eşti tălică?”

Am dat toate explicaţiile necesare, de la detalii despre descendenţă şi ramificaţii ale arborelui genealogic în zonă până la CNP.

Mi se părea că aud huruitul camionului.

Am înşfăcat o carte la întâmplare de pe o masă. Era „Îngerul a strigat” de Fănuş Neagu.

Auzisem de ea, nici nu ştiu de ce îmi căzuse în mâini atât de târziu. Cred însă că întocmai ca oamenii şi cărţile apar în calea noastră atunci când se pârguieşte timpul lor.

Nici nu se putea moment mai potrivit pentru lectura acestui roman decât serile foarte târzii, când, frântă de oboseală terminam de strâns masa, de spălat roaba şi betoniera pe care muncitorii le „uitau” mereu glazurate în ciment.

Citeam la becul de pe săliţă despre Che Andrei, despre oamenii aspri ai unui ţinut aspru, despre judecăţile lor simple şi complicate în acelaşi timp şi parcă mă simţeam antrenată să vin în contact cu civilizaţia nouă şi necunoscută în mijlocul căreia descinsesem. Eroii romanului îmi păreau sculptaţi de Brâncuşi.

Fluturi de noapte mari, negri zburau tot mai aproape de bec, gângănii cu platoşă se apropiau curioase şi noaptea îmbătrânea.

Tata îmi striga „Diana, culcă-te!” şi plecam spre odăiţa cu patul sub fereastră de unde priveam încă mult timp stelele ciudate ale locului.

Visam uneori că aud îngerul.

"Păsările"

Alexandru Ivasiuc ne-a fost recomandat în liceu, dar atunci eram mult prea absorbită de Hortensia Papadat Bengescu. De aceea pe Ivasiuc l-am citit doar în primul an de facultate, când l-am asimilat la grămadă împreună cu alţi romancieri din nesfârşita bibliografie.

S-ar putea ca acesta să fie motivul pentru care romane ca „Francisca” a lui Nicolae Breban şi „Păsările” să aibă pentru mine un gust destul de apropiat.

Zilele acestea am fost tentată să recitesc pagini din „Păsările”, pentru că zăpada de afară mi-a amintit cum citeam la cămin, înaintea sesiunii de iarnă, lipită de calorifer şi privind uneori pe fereastră la troienele ce acopereau Haşdeul… Dar acum romanul care a început să se desfăşoare în paralel n-a mai fost „Francisca”, nici „Îngerul de ghips”, ci „Patul lui Procust.”

Din cauza lui Ladima şi a Margaretei, a gestului lor similar, cu toate că poveştile lor se petrec în lumi atât de diferite.

Se mai omoară azi cineva din dragoste? Nu, nu mă gândesc la oameni bolnavi, nici la tineri exaltaţi, de vârsta Julietei, ci la oameni maturi, realişti, dar nu cinici. Desigur, suntem mulţi care ne-am sinucis deşi continuăm să fim în viaţă.

Dar gestul concret a devenit o raritate.

Eu mă văd mai aproape de Eva din „Fiul risipitor” a lui Radu Tudoran.

Azi, „Păsările” nu-mi mai pare un roman atât de bun ca în urmă cu douăzeci de ani. Oare de ce?

"Miss România"

Ah, ce minunată a fost ziua în care am primit „camera mea”! Titulatura în sine era totul, fiindcă altfel nimic nu s-a modificat în biblioteca unde a fost adus pentru mine un pat şi-un dulap.

Dar în camera mea aveam voie „să fac tot ce vreau”, era teritoriul meu, refugiul, tainiţa. De fapt, singura libertate pe care am gustat-o acolo, în spaţiul recunoscut ca aparţinându-mi din întreaga galaxie, din întregul univers, a fost citirea necontrolată a cărţilor de pe rafturi.

Întrucât am pretins ca de la o anumită oră să nu mai pătrundă nimeni la mine fără a ciocăni la uşă, mi-am permis să iau pe noptieră ce carte am vrut. Aşa am lecturat eu înainte de vreme „Decameronul”, pe care am văzut că tata - deşi volumul avea frumoase coperţi cartonate şi aurite - îl ţinea mereu pe rafturile din spate, aşa am citit colecţia cu romb pe cotor în paralel cu „Amintiri din copilărie” pe care o aveam pe lista cu lecturi obligatorii de la şcoală. (Şi trebuie să admit că „Decameronul” mi-a stârnit foarte multe nedumeriri…)

Una din cărţile pe care le-am sustras din bibliotecă fără de recomandare a fost „La Paradis General. Miss România”. Îmi plăcuse ilustraţia de pe copertă. (Bine că azi îmi selectez altfel lecturile!)

Am constatat că sunt două romane de fapt. Întâi am citit „Miss România”, plină de interes. În ciuda vârstei, am gustat şi umorul şi ironia autorului. Dar mai mult ca orice, am trăit cu intensitate atmosfera unui concurs de frumuseţe. La noi nu se auzise de aşa ceva!

Romanul s-a terminat într-un mod nemulţumitor pentru mine, cea de atunci. Ca şi la „Pe aripile vântului”, am luat un caiet şi am scris eu un final rezonabil, clar şi fericit pe care l-am ataşat cărţii, astfel încât un viitor cititor să nu mai treacă prin frustrările mele.

Apoi am citit şi „La Paradis General” care nu m-a impresionat decât după mai mult timp, la recitire, când am asociat-o, prin atmosferă, cu „Craii de Curtea-Veche”.

"Braţul Andromedei"

Mi-am început ziua citind din Yog Ramacharaka despre “absenţa totală a statorniciei”. N-a fost o lectură încurajatoare, sunt gata să recunosc.

“Cu cât se schimbă, cu atât lucrurile rămân mai mult ele însele” a fost ecoul unei alte vechi lecturi şi se părea că ziua va sta sub semnul tristeţii.

Dar am deschis pagina Claudiei şi am descoperit acolo “Zilele şi nopţile unui student întârziat”, care m-a dus spre “Braţul Andromedei”. Iată că lucrurile nu sunt pur întâmplătoare, mi-am zis. Soluţia se pare că se află aici, a descoperit-o Andrei Lazăr, personajul principal, care într-o lume a schimbării, a derutei, a patimilor mărunte şi a ambiţiilor ridicole se închide în cămăruţa lui ca să privească stelele.

Iar eu, întocmai lui Andrei Lazăr, caut un perpetuum mobile, unul sufletesc, nu mecanic, cu speranţa că în lumea schimbării ceva se conservă: mişcarea gândurilor şi trăirilor, ca undele pe apă.

Ne putem închide fiecare în camera noastră ca să privim galaxia Andromeda. Braţul ei se apropie de noi cu o sută douăzeci de kilometri pe secundă, dar ceea ce o pune în mişcare nu este expansiunea universului şi gravitaţia, ci tot noi, cu “L’amor che muove il sole e l’altre stele”.

"Groapa"

Imaginea cestui volum vine dintr-un loc magic şi foarte drag, de aici.

Dacă am citit „Săptămâna nebunilor” toamna, „Groapa” am citit-o într-o primăvară, câţiva ani mai târziu.

Barbu m-a uimit iar prin amestecul de simţire, de lirism şi naraţiune, concentrate în fraze tari ca esenţele.

Citeam despre cum înverzea Groapa din mahalaua bucureşteană, despre cum creşteau destine de oameni, despre „jocul vieţii şi al morţii”, despre jocurile puterii şi ale dragostei.

Autorul reuşeşte să creeze oameni adevăraţi în care binele şi răul se amestecă, imaginează situaţii pe care cumva paradoxal îmi pare că le-am trăit.

"Săptămâna nebunilor"

La sugestia Elenei scriu despre "Săptămâna nebunilor", mai precis despre amprenta pe care lectura acestei cărţi a lăsat-o în memoria mea.

Precizez încă o dată, pentru cei care şi-au arătat nedumerirea, că acesta nu este un blog de recenzii, ci mai mult un sertar cu amintiri despre cărţi şi un prilej de a vorbi despre ele.

Când Elena a spus "Săptămâna nebunilor", mi-am amintit de o toamnă caldă, dar cu dimineţi reci, cu ceaţă şi funigei, cu soare generos la amiază. Mi-am amintit de un munte de ştiuleţi de porumb stivuit undeva pe la Galda, lângă o fermă.

Acolo am petrecut o lună de zile noi, liceenii de la "H.C.C.", aflaţi în practică agricolă. Trebuia să despănuşăm ştiuleţii, activitate statică şi repede aducătoare de plictis.

Mă aşezam lângă Cristina, colega mea de bancă, (unde eşti, Cristina?), şi stăteam de vorbă pe săturate.

Deseori ne împrumutam cărţi una alteia şi acestea erau un subiect de conversaţii nesfârşite.

Într-o dimineaţă mi-a adus un volum de Eugen Barbu. Nu-l citisem şi titlul mi-a plăcut: "Săptămâna nebunilor".

Cristina mi-a spus o poveste pe care nu ştiam dacă s-o cred sau nu: că tatăl ei, decedat de doi ani, era de fapt autorul acestei cărţi. Că trimisese un manuscris la Bucureşti şi nu mai primise niciun răspuns, dar s-a pomenit după ceva timp, că-şi recunoaşte scrierea publicată sub alt nume.

Nici astăzi nu ştiu ce să cred despre această poveste a colegei mele de bancă.

"Săptămâna nebunilor" este însă una din cărţile remarcabile ale literaturii române şi una din cărţile mele dragi. Este o enigmă pentru mine până şi ediţia pe care am ţinut-o atunci în mână, nu am mai văzut-o nicăieri.

E un volum pe care îl posed numai în amintire.

"Principele"

Mă îndrept uneori către o carte, atrasă de ceva anume, deşi nu ştiu exact de ce. Când am deschis în această dimineaţă "Principele", nu bănuiam motivul care mă îndeamnă s-o fac...

Să fi fost căldura ce avea să aducă ciuma în mahalalele Bucureştilor? Nu, nu putea fi ea vinovată, întrucât la mine ploua pe obrazul unei zile mohorâte.

Nici nuntirea fluturilor prevestitori de moarte ce-mi amintiră fulgurant de fluturii albaştri din "Veacul de singurătate".

Atunci, ce? Să fie de vină acest "discurs despre putere" pe care-l recunoaştem astăzi atât de uşor?

„Sînt obosit, messer Ottaviano, puterea de care-mi tot trăncăni m-a ostenit, nu am ce face cu ea. Sînt melanholic. Am dorit-o mult şi am avut-o. Am abuzat. Poate nu ştii ce sînt capitulaţiile faţă de Sultan, poate nu ştii că am dezrădăcinat tot ce semăna în ţara asta cu dragostea faţă de pămîntul ei. Nenorociţii ăştia nu mai ştiu ce sînt aceia strămoşi, i-am corupt, i-am învăţat să fure, nu au o armată a lor, am tocmit mercenari tocmai ca să-i învăţ să mă ştie de frică. Ce vrei să mai fac decît ticăloşia asta, de a-i sili să-şi uite limba? Îmi vorbeşti de o muncă în spirit. Află că i-am surupat şi în spirit. Din şap­te cuvinte, trei sînt greceşti, şi două turceşti, ce mai rămîne? Popii cîntă psalmii în limba mamei mele şi-a mea. I-am lipsit de simţul mili­tar ca să pot să-i stăpînesec. Ei mai bine beau decît să se bată şi i-am învăţat că asta e o virtute. A contempla, nu a face! Cunoşti un pact mai frumos cu diavolul decît acesta? Nătîngii trag pe gît holercă şi cred că au dobîndit mîntuirea. Acest neam l-am visat prăbusit în beţii şi în neputinţă şi-l voi avea, pentru că-mi fac datoria faţă de-al meu, ce duşman îi este (...) Şcoala e grecească de asemenea, mănăstirile compatrioţilor mei se află şi laolaltă averile lor fac a şasea parte din ţară. Ţara, sau ceea ce numim noi ţară, este coruptă pînă în măduva oaselor. Nu se dobîndeşte nici bună ziua fără un bacşiş (...) Tot ce-a fost cinstit în ţara asta zace în beciuri, putrezeşte sau a murit demult (...) Gura mea fată minciuni fără de sfială, cu o mînă mîngîi şi cu alta retez capete. Cupiditatea mea a cerut să am geniu fiscal (...) Mi-am adus neamurile din Fanar şi le-am zis consilieri. Ei au învăţat pe cîrcotaşii ăştia mici de aici ce-i acela un cîrcotaş mai mare. Îi fur şi-i pun să-mi ureze de sănătate (…) Le-am tăiat pădurile, le-am golit minele de sare, de aur şi de tot ce are mai bun pămîntul acesta. Corăbii neobosite umblă pe mare spre Stambul, ziua şi noaptea, şi setea stăpînilor mei creşte văzînd cum se poate lua totul în cîntece de mulţumire. Am încurajat mita, am prefăcut vinul, doresc să-i tîmpesc, am vraci ai pimniţelor care amestecă dresurile cu apa şi zic că au cules toate viile (...) Nimeni nu mai are nevoie aici de cinste. Ea ar fi ca holera, ca ciuma, ca ducă-se pe pustii. Am corupt şi banii, i-am făcut de nemica, lucrez cu parale turceşti şi greceşti, îi învăţ pe hoţi să strîngă lire şi nu creiţari, să ascundă dacă mai au ce ascunde tot ceea ce eu le voi fura odată si-odată (…) Pe care nu am putut să-l cumpăr, l-am dat morţii (…) Pe tîlharul care fură pentru mine îl fericesc, pe tîlharul care fură pentru altul îl nenorocesc. Boierii mei puturoşi, acesti kabadaz mă cred sfios şi temător, le dau în fiecare zi iluzia că mi-e frică de ei şi, cînd pot, îi umilesc în faţa celorlalţi. Îmi ştiu de frică. Am cîţiva grămătici, dar ăştia sînt plicticoşi şi compilatori. Cînd mă supără cîte unul, îl pun să latre cum face cîinele şi el la­tră. Nu cunosc speţă mai laşă şi mai gata să lingă unde a scuipat. Cică trăiesc din trîndăvie ca să poată gîndi. Pentru ei, eu gîndesc. Şi-asta ajunge!”.

Dunărea revărsată

Prin nu ştiu ce asociaţie de idei, tot privind inundaţiile şi nenorocirea ce a lovit Moldova, mi-a venit în minte romanul "Dunărea revărsată" al lui Radu Tudoran. De la această carte mi-am amintit-o pe cealaltă, "Fiul risipitor", care concurează, în opinia mea, pentru titulatura de cel mai iubit roman românesc.
Am căutat imagini pe net, iat-o pe cea care îl înfăţişează pe autor, un adevărat romancier, ca şi Cezar Petrescu; ei au scris pe gustul publicului, e adevărat, dar asta nu înseamnă că au scris liteartură comercială.
Radu Tudoran a scris Cărţi. Am avut surpriza să le găsesc aproape pe toate într-o singură imagine, care mi-a plăcut şi pe care o vedeţi mai jos.
Dar, dacă vreţi să aflaţi de unde am fotografia, intraţi aici
şi-o să descoperiţi o bibliotecă imensă care mi-a tăiat respiraţia.