"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

luni, 25 octombrie 2010

"Săptămâna nebunilor"


La sugestia Elenei scriu despre "Săptămâna nebunilor", mai precis despre amprenta pe care lectura acestei cărţi a lăsat-o în memoria mea.
Precizez încă o dată, pentru cei care şi-au arătat nedumerirea, că acesta nu este un blog de recenzii, ci mai mult un sertar cu amintiri despre cărţi şi un prilej de a vorbi despre ele.
Când Elena a spus "Săptămâna nebunilor", mi-am amintit de o toamnă caldă, dar cu dimineţi reci, cu ceaţă şi funigei, cu soare generos la amiază. Mi-am amintit de un munte de ştiuleţi de porumb stivuit undeva pe la Galda, lângă o fermă.
Acolo am petrecut o lună de zile noi, liceenii de la "H.C.C.", aflaţi în practică agricolă. Trebuia să despănuşăm ştiuleţii, activitate statică şi repede aducătoare de plictis.
Mă aşezam lângă Cristina, colega mea de bancă, (unde eşti, Cristina?), şi stăteam de vorbă pe săturate.
Deseori ne împrumutam cărţi una alteia şi acestea erau un subiect de conversaţii nesfârşite.
Într-o dimineaţă mi-a adus un volum de Eugen Barbu. Nu-l citisem şi titlul mi-a plăcut: "Săptămâna nebunilor".
Cristina mi-a spus o poveste pe care nu ştiam dacă s-o cred sau nu: că tatăl ei, decedat de doi ani, era de fapt autorul acestei cărţi. Că trimisese un manuscris la Bucureşti şi nu mai primise niciun răspuns, dar s-a pomenit după ceva timp, că-şi recunoaşte scrierea publicată sub alt nume.
Nici astăzi nu ştiu ce să cred despre această poveste a colegei mele de bancă.
"Săptămâna nebunilor" este însă una din cărţile remarcabile ale literaturii române şi una din cărţile mele dragi. Este o enigmă pentru mine până şi ediţia pe care am ţinut-o atunci în mână, nu am mai văzut-o nicăieri.
E un volum pe care îl posed numai în amintire.