Îmi amintesc în ce fel am citit „Jocul cu mărgele de sticlă”.
Nu puteam să renunţ la lectură nici în sesiune; după doze toxice de gramatică istorică era neapărat necesară o carte de literatură beletristică, chiar şi numai pentru câteva pagini de evadare.
Mi-am consultat caietul de teoria literaturii, unde aveam notate zeci de titluri de cărţi pe care domnul Vlad le lansa spre noi la cursurile dumisale. Am ales unul din ele, cred că titlul mi-a sugerat o lectură uşoară, ca pentru sesiune: era „Jocul cu mărgele de sticlă”.
Am împrumutat volumul de la facultate şi, când m-am apucat de învăţat, l-am luat cu mine.
Eram la Cluj şi citeam ascunsă în dosul garajului în care dormea deja somnul de veci motocicleta lui Bela bacsi.
Era linişte, doar din timp în timp ajungea la mine un sunet ascuţit, semn că tramvaiul ce venea dinspre gară intra în curbă. Uneori mă vizita motanul vecinilor, se alinta la picioarele mele şi îi ofeream o bomboană, îl botezasem Murr.
La prima pauză pe care mi-am acordat-o am deschis cartea. O suspectam că ascunde între coperte o poveste uşurică, de dragoste.
Dar avea să fie un adevărat impact!
La prima lectură nu am avut timp să şi notez tot ce aş fi dorit: să vede din puţinătatea cuvintelor din caietul meu. Mă opream uneori visând, gândindu-mă, strivind frunze între palme sau presându-le între file, mângâind motanul.
Am luat o notă mai mică la gramatica istorică, totuşi n-am pierdut bursa.
Acasă, spre sfârşitul vacanţei am citit cartea din nou. „Jocul cu mărgele de sticlă” a operat mari schimbări asupra mea. Aşa cum a spus un scriitor, „o carte e o grefă pe creier”.
