"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

Se afișează postările cu eticheta Medieval. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Medieval. Afișați toate postările

marți, 19 octombrie 2010

"Principele"


Mă îndrept uneori către o carte, atrasă de ceva anume, deşi nu ştiu exact de ce. Când am deschis în această dimineaţă "Principele", nu bănuiam motivul care mă îndeamnă s-o fac...
Să fi fost căldura ce avea să aducă ciuma în mahalalele Bucureştilor? Nu, nu putea fi ea vinovată, întrucât la mine ploua pe obrazul unei zile mohorâte.
Nici nuntirea fluturilor prevestitori de moarte ce-mi amintiră fulgurant de fluturii albaştri din "Veacul de singurătate".
Atunci, ce? Să fie de vină acest "discurs despre putere" pe care-l recunoaştem astăzi atât de uşor?

„Sînt obosit, messer Ottaviano, puterea de care-mi tot trăncăni m-a ostenit, nu am ce face cu ea. Sînt melanholic. Am dorit-o mult şi am avut-o. Am abuzat. Poate nu ştii ce sînt capitulaţiile faţă de Sultan, poate nu ştii că am dezrădăcinat tot ce semăna în ţara asta cu dragostea faţă de pămîntul ei. Nenorociţii ăştia nu mai ştiu ce sînt aceia strămoşi, i-am corupt, i-am învăţat să fure, nu au o armată a lor, am tocmit mercenari tocmai ca să-i învăţ să mă ştie de frică. Ce vrei să mai fac decît ticăloşia asta, de a-i sili să-şi uite limba? Îmi vorbeşti de o muncă în spirit. Află că i-am surupat şi în spirit. Din şap­te cuvinte, trei sînt greceşti, şi două turceşti, ce mai rămîne? Popii cîntă psalmii în limba mamei mele şi-a mea. I-am lipsit de simţul mili­tar ca să pot să-i stăpînesec. Ei mai bine beau decît să se bată şi i-am învăţat că asta e o virtute. A contempla, nu a face! Cunoşti un pact mai frumos cu diavolul decît acesta? Nătîngii trag pe gît holercă şi cred că au dobîndit mîntuirea. Acest neam l-am visat prăbusit în beţii şi în neputinţă şi-l voi avea, pentru că-mi fac datoria faţă de-al meu, ce duşman îi este (...) Şcoala e grecească de asemenea, mănăstirile compatrioţilor mei se află şi laolaltă averile lor fac a şasea parte din ţară. Ţara, sau ceea ce numim noi ţară, este coruptă pînă în măduva oaselor. Nu se dobîndeşte nici bună ziua fără un bacşiş (...) Tot ce-a fost cinstit în ţara asta zace în beciuri, putrezeşte sau a murit demult (...) Gura mea fată minciuni fără de sfială, cu o mînă mîngîi şi cu alta retez capete. Cupiditatea mea a cerut să am geniu fiscal (...) Mi-am adus neamurile din Fanar şi le-am zis consilieri. Ei au învăţat pe cîrcotaşii ăştia mici de aici ce-i acela un cîrcotaş mai mare. Îi fur şi-i pun să-mi ureze de sănătate (…) Le-am tăiat pădurile, le-am golit minele de sare, de aur şi de tot ce are mai bun pămîntul acesta. Corăbii neobosite umblă pe mare spre Stambul, ziua şi noaptea, şi setea stăpînilor mei creşte văzînd cum se poate lua totul în cîntece de mulţumire. Am încurajat mita, am prefăcut vinul, doresc să-i tîmpesc, am vraci ai pimniţelor care amestecă dresurile cu apa şi zic că au cules toate viile (...) Nimeni nu mai are nevoie aici de cinste. Ea ar fi ca holera, ca ciuma, ca ducă-se pe pustii. Am corupt şi banii, i-am făcut de nemica, lucrez cu parale turceşti şi greceşti, îi învăţ pe hoţi să strîngă lire şi nu creiţari, să ascundă dacă mai au ce ascunde tot ceea ce eu le voi fura odată si-odată (…) Pe care nu am putut să-l cumpăr, l-am dat morţii (…) Pe tîlharul care fură pentru mine îl fericesc, pe tîlharul care fură pentru altul îl nenorocesc. Boierii mei puturoşi, acesti kabadaz mă cred sfios şi temător, le dau în fiecare zi iluzia că mi-e frică de ei şi, cînd pot, îi umilesc în faţa celorlalţi. Îmi ştiu de frică. Am cîţiva grămătici, dar ăştia sînt plicticoşi şi compilatori. Cînd mă supără cîte unul, îl pun să latre cum face cîinele şi el la­tră. Nu cunosc speţă mai laşă şi mai gata să lingă unde a scuipat. Cică trăiesc din trîndăvie ca să poată gîndi. Pentru ei, eu gîndesc. Şi-asta ajunge!”.

joi, 7 octombrie 2010

"Memorialul Mânăstirii"

"Sfârşitul tuturor izvoarelor este un puţ secătuit şi astupat cu pietre."



Recitesc „Memorialul Mânăstirii” de Jose Saramago.

La prima citire nu mi-a plăcut. Prea dărâma fără să pună ceva în loc, prea arăta cu degetul.

Au trecut câţiva ani, reiau cartea la îndemnul unui prieten. O uitasem. Nu mi-am adus aminte de ea nici măcar atunci când am citit „Toate numele”… Când mă supăr, şterg din memorie.

M-au întâmpinat frazele lungi, cu divagaţii, despre care nici nu mai ştiu cum au început. Naratorul e nepăsător, s-ar părea că doreşte chiar să-mi imprime o anume nesiguranţă. Include în discursul său multe interogaţii şi dubii şi nu-mi dă răgaz de gândire ca să-i răspund. Trebuie să ţin pasul cu fantasticul firesc al vieţii lui Baltasar şi Blimunda, cu zborul lui Bartolomeu Lourenco.

La prima citire am reţinut doar ironia cu care se dărâmau tabuuri religioase. Acum, deşi constat lipsa de înţelegere pentru păcatele semenilor, sunt pe cale să admit că Saramago este un credincios, cel puţin în această carte. Nu l-a găsit pe Dumnezeu. Dar îl caută. Şi nu l-ar căuta, dacă nu l-ar fi găsit deja…

Poate că s-a înălţat la cer cu Baltasar şi Blimunda când soarele a atras bilele de chihlimbar. Poate a ascultat corul îngerilor. Scriitura lui îmi pare de multe ori un cor. Un paragraf porneşte cu vocea naratorului omniscient, continuă cu gândurile răzleţite ale unuia dintre personaje, iar la sfârşit te întrebi dacă nu cumva le-ai murmurat chiar tu, cititorul, acele cuvinte…

Saramago scrie de parcă ar vedea cu ochiul prin care Dumnezeu priveşte lumea, ochiul unei singure şi îngheţate priviri ce cuprinde totul, de la leagăn la mormânt. Totul e ardere la Saramago, ardere eternă de o clipă, o vertiginoasă şi minunată clipă a istoriei.

Citind, îmi reveneau în minte picturile lui Dali…

luni, 5 iulie 2010

Auriu medieval



Unele cărţi sunt legate de nevăzute fire. Citind-o pe una, te gândeşti la cealaltă. Aşa mi s-a întâmplat cu "Vise despre trandafiri şi flăcări" de Yvind Johnson şi "Alesul" de Thomas Mann, ca şi cum cele două volume ar face parte din aceeaşi frăţie secretă.
L-am iubit pe Urban Granier ( cum altfel? ), dar Gregors inspira mai mult admiraţie... Poate şi puţină teamă?



Iar călugărul Clemens, cel care relatează povestea Alesului, naratorul, m-a dus cu gândul la Adso din Melk, pentru că scriau din aceleaşi motive: dincolo de "marea trecere", păstrarea numelui.
Imaginea cu volumele de azi vine de aici.

joi, 15 aprilie 2010

Evul Mijlociu

Mi se întâmplă adesea să nu-mi aleg eu cărţile, ci ele să mă aleagă pe mine. Nu se lasă citite aleatoriu; ele stabilesc ordinea în care să ne întâlnim. Jocul acesta se joacă cel mai bine în marile biblioteci publice, cu mii de volume. Acolo am simţit întotdeauna ruptura de nivel, am auzit vibraţia unei alte trepte.
Cărţile se grupează în jurul Cititorului după o idee sau după temă, ori pur şi simplu după cum descriu o epocă istorică. Precizia cu care vin spre mine m-a făcut să cred că prin toate circulă un curent comun, ceva ca sângele, care le înrudeşte, le grupează pe familii. Am încercat să le scriu genealogia, să le descifrez legăturile... Eram în liceu. Mă jucam.




Azi, câteva cărţi "medievale" : "Amurgul templierilor" de Hanny Alders, "Thais" de Anatol France, "Alesul" de Thomas Mann, "Timpul se întoarce" de Alexandra Ripley, "Prin foc şi sabie" de Henry Sienkiewicz...