"Viaţa lui Pi"

Îmi plac numerele iraţionale. Îmi place Pi. Îmi place "nebunia" lui lipsită de raţiune de a iubi pe Dumnezeu sub orice formă sau nume ar purta. Îmi place cum se aruncă fără arme, doar plin de încredere, o încredere nemărginită în dragostea şi purtarea de grijă a Creatorului, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi învinge.
*
"E adevărat că putem fi schimbaţi de cei pe care-i întâlnim uneori atât de profund, încât nu mai suntem aceiaşi, chiar şi în privinţa numelui."
*
"A sta şi a aştepta, cu speranţă inutilă, e ca şi cum ai visa şi ai aştepta să-ţi treacă viaţa."

"Cercetări în marca Brandenburg"

Lumea lui Gunter de Bruyn este o lume rănită. Încă nici nu am terminat de citit toate povestirile şi mă grăbesc să-ţi spun, Sandu, că parcă m-aş fi reîntâlnit cu Orkeny Istvan. Îmi place că şi Gunter de Bruyn lasă mult nespus, mult din intriga şi greutatea povestirilor este sub nivelul mării, scriitorul nu scoate la iveală tot, cititorul trebuie singur să găsească, să descopere, să înţeleagă.
"Nu-mă-uita" m-a trimis cu gândul la Orkeny. "Strada Stallschreiber" arată Berlinul de după război, dar văzut de cei învinşi, de Janke, supravieţuitorul care vede că sub pavajul distrus de bombele brizante este pământ, pământ adevărat în care poţi cultiva fasole sau poţi planta un măr Boskoop sau îţi poţi înmormânta nevasta şi copiii. "Permisie" aminteşte de geloziile personajelor lui Gib Mihăiescu, iar "Brânduşă" împărtăşeşte ceva din tristeţea eroilor din  nuvelele lui Rebreanu. 
Şi tot "Brânduşă" aduce şi soluţia, singura soluţie de supravieţuire într-o lume rănită: retragerea în pădure, acolo unde nimeni nu te judecă pentru pălăria ta prea mare, pentru acel altceva din adâncurile tale...
Eu m-am retras de mult, în primăvara asta am împlinit cincisprezece ani.

"London Fields"

Pentru această lectură, ca şi pentru atâtea altele, ţie trebuie să-ţi mulţumesc, Sandu. Ştiu că nu ai fost încântat de carte, tocmai pentru că tu te transferi aproape întru totul în cărţile pe care le citeşti, dar eu, care sunt ceva mai detaşată, declar cu mâna pe inimă, că a fost una din lecturile cele mai plăcute ale ultimei perioade.

Martin Amis spune lucruri foarte profunde pe un ton glumeţ şi ne înfăţişează masca oribilă a răului cumva în joacă, astfel încât catharsisul se produce fără greş şi cititorul închide cartea mai bun, mai curat sufleteşte, mai bine intenţionat. Stilul autorului aste absolut savuros.

"Minunea noastră cea de toate zilele"

Există lecturi terapeutice şi eu am încercat în acest sens „Minunea noastră cea de toate zilele”, la sugestia ta, Sandu.

E ceva ciudat cu scrisul lui Bohumil Hrabal: nici nu simţi că citeşti, parcă ai fi acolo, dar într-o lume întoarsă, ciudată... fantastică? Nu, e tot lumea noastră nebună, dar ne este înfăţişată aşa cum este, fără sulimeneli, adică exact cu capul în jos. Cât despre mine, poate că mi s-a părut o lume cu iz fantastic din cauza lui Karel Capec la care mi s-a tot întors gândul pe când citeam. Oare de ce?

Este un umor cu efect întârziat în proza lui Hrabal, o ironie duioasă şi asta mi l-a făcut drag pe loc. Dar cum să nu îţi placă cineva care a ştiut să moară atât de frumos?

Rămân în gând pe ziua de azi cu „Lucinka şi Pavlinka” şi spun: e un păcat teribil să înşelăm pe cineva care ne iubeşte şi a crezut în noi!

"Tunelul"

„Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfăşura o scenă minusculă şi îndepărtată: o plajă pustie şi o femeie care privea marea. O femeie care privea ca şi cum ar fi aşteptat ceva; poate o chemare cu cenuşa încă fierbinte. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare şi totală. (...)

„Stai între mare şi mine”; aici nu mai era altcineva, eram numai noi, noi amândoi, aşa cum nu mi s-a părut atunci când a privit îndelung scena din tabloul de la expoziţie. Cum ar fi putut să-mi spună „tu” dacă nu ne-am fi cunoscut de mult, de mii de ani? Când s-a oprit în dreptul tabloului meu şi l-a privit fără să audă sau să vadă pe nimeni din toată mulţimea care ne înconjura, părea că ne-am fi spus „tu” de când lumea, şi am ştiut imediat cine este, cum este, câtă nevoie aveam de ea şi, de asemenea, cât de necesar îi eram.”

Colind cu Diana la rascruce de vanturi

Si asta e totul, postare-i diseara,
fantoma trasurii asteapta la scara ...

*
Scrooge, eroul din "Colind de Craciun" are viziuni cu fantome. Acestea ii infatiseaza suferintele pe care le-a provocat altor oameni, dar si pedeapsa care-l asteapta daca nu isi rascumpara greselile. Ce va fi gandit Diana, cand citea, in decembrie, aceasta carte de Dickens, propusa de mine? De fapt, ne aflam in fata unei deschideri catre neobisnuit si irational a lui Dickens, care era initiat al unei societati secrete si a infuzat, in scrierile sale, elemente din filosofia acestora. "Colind de Craciun" sugereaza faptul ca, pentru traitor, viata este un test, iar existenta are o scurgere circulara. Viata ne indreapta spre luarea unei decizii cruciale, dar noi ne putem poticni, si atunci, porniti pe alta cale, vom fi obligati de evenimente sa revenim la vechea raspantie, unde ni se ofera o a doua sansa.
*
Asemenea cartii "Colind de Craciun", romanul "La rascruce de vanturi" de Emily Bronte, deopotriva indragit de Diana, si de mine, aduce in scena un spirit care isi urmareste iubirea de dincolo de moarte. Este una din primele teme ale amicitiei noastre de cititori, nu-i asa, Diana? Cunostiintele ezoterice ale lui Dickens, ca si ale surorilor Bronte, i-au facut sa constientizeze existenta legilor profunde ale universului iar ei nu au ratat sansa de a ilustra cum functioneaza aceste legi, in viata personajelor lor.

Un labirint in catedrala din Chartres

Labirinturile, ale caror urme pot fi vazute si astazi in Egipt, la Knossos, in peninsula Scandinava, in Irlanda si in alte situri antice din vremea pagana, au fost adoptate si in biserici crestine inainte de secolul 18, unele dintre ele fiind demolate din cauza acestor implicatii pagane. Catedrala din Chartres are imortalizate in piatra elemente  ale civilizatiei celtice antice, structuri ce evoca crestinismul neoplatonic, ca si imprumuturi din misticismul islamic. Catedrala se inalta pe culmea unei coline, pe locul unui sit antic cuprinzand o retea de tuneluri si grote, si are, expusa in cripta MADONA NEAGRA, ce sugereaza inrudirea sa cu zeita ISIS. Labirintul incrustat in pardoseala navei centrale a catedralei, a fost construit in anul 1200, si numai Diana are ideea de ce il evoc acum, in prag de Florii. In centrul labirintului se afla, mai demult, o placa metalica, pe care erau reprezentati Minotaurul, Tezeu si Ariadna. Astazi, placa aceea nu mai exista, metalul a fost topit candva, si s-au construit tunuri din el. Labirintul este asemenea unei  "mandala"  si reprezinta un ajutor in meditatie, provocand, atunci cand este strabatut , o stare modificata de constiinta, care ofera cheia simbolului secret al labirintului, ca deslusire a tainei trecerii de la viata la moarte. In starea alterata a constiintei, spiritul patrunde in lumea spirituala, facand inca din timpul vietii, calatoria de dincolo de moarte.

Surorile Bronte, dragi Dianei

Nouazeci si noua de ani !

Frumoasa varsta, s-ar putea spune ... Dar este suma anilor traiti de cele trei surori Bronte ... Asa ca, este mai potrivita tacerea. Anne si Emily au murit in acelasi an : 1849. Emily suferea de tuberculoza pulmonara. La fruntariile mortii, bolnavul de ftizie are privirea stralucitoare, si sperantele de supravietuire renasc in sufletul sau. Asa incearca natura sa-i aline suferinta. Obrajii bolnavului devin rosii, ai zice ca viata revine in ei. Este un semn : semiologia i-a gasit un nume poetic. Roseata din obrazul bolnavului de ftizie aflat in preajma mortii este numita " trandafirii cimitirului".

*

Mama ne aduce pe lume, dar voi scrie aici doar despre tatal surorilor : este Patrik Bronte, fiu de tarani, irlandez, desigur. Pastor anglican in Yorkshire. Au fost si doua surori moarte de mici, si fratele BRAWELL, mort de tanar, prin darul betiei, care a lasat un portret facut de el surorii Emily, aflat in prezent la Galeria Nationala din Londra. Cea mai mare dintre surori este Charlotte, nascuta in 1816, si moarta in 1855. A urmat Emily, care a trait intre 1818 si 1849, si apoi Anne, intre 1820 si 1849. Au scris si poeme, tustrele. Au publicat impreuna volumul "POEMS" in 1845, sub triplul pseudonim "CURRER, ELLIS and ACTON BELL". Editorul lor a fost NEWBY, care le-a publicat si romanele. Pentru Wuthering Heights, publicarea s-a facut aproape in conditii ruinatoare pentru autoare. Dar ce roman! Astept sa postezi si tu despre romanul "La rascruce de vanturi", Diana.

*
Iata cateva dintre cartile surorilor Bronte, pozate in Biblioteca Babel :


CHARLOTTE BRONTE :

- "Jane Eyre" - 1847
- "Shirley" - 1849
- " Willette" - 1853
- "Te-am dorit intr-o seara"
*

EMILY BRONTE :

- "LA RASCRUCE DE VANTURI" - 1847
*
ANNE BRONTE :
- "Agnes Grey" - 1847
- "Necunoscuta de la Wildfell Hall" - postum, 1884
*
Charlotte este expresia razvratirii femeii asupra soartei care o condamna la o existenta monotona, lipsita de orizont, si a revoltei impotriva mentalitatii care subjuga femeia barbatului. Ea scrie ca despre sine, proclama adevaruri traite, marturiseste despre viata sa amara si tragica, despre visurile si deziluziile sale, despre obstacolele ce rasar in calea fericirii, si revendica dreptul la o viata libera si implinita. Anne, scrie cu indrazneala despre statutul femeii in societate, dand dovada de libertate de gandire. Despre Emily, sper ca va scrie Diana. Emily este cea mai buna dintre toate.
*
Faptul ca autoarele acestor romane sunt femei, le-a sporit succesul. Pe vremea aceea, femeile scriau literatura dulceaga, cee ce nu e cazul la surorile Bronte, pe care Diana le indrageste. Amin

Heathcliff in amintirea mea

Am avut sansa sa citesc pe saturate in viata, ii cunosc inca din gimnaziu pe Dickens si Dostoievki, i-am admirat in timp, pe G.G. Marquez, Bulgakov, Auster, Kadare, Eco, Saramago, Murakami ( Ryu si Haruki ), Buzzati si cati altii ... dar amintirea romanului " La rascruce de vanturi" de Emily Bronte, citit la 12 ani , in zorii barbatiei, ramane neegalata, si acopera si noile senzatii de la recitirea, acum, la celalat capat al zilei a cartii, incat recurg tot la ceea ce-mi spune amintirea, facuta putin din uitare, cand incerc sa ma identific cu eroul tragic al povestii care nu inceteaza sa ma tulbure. Atmosfera sumbra de la Wuthering Heights renaste in mine odata cu fiecare furtuna din viata mea. Am invatat de curand cum se pronunta acest nume, intreband de la Diana. Tot ea m-a intrebat daca m-as putea identifica cu Heathcliff, ca personaj, si numai dupa zile de lectura si chibzuinta am spus : "nu". Romanul reda o lupta inclestata care implica patru generatii de-a lungul a doua decenii.

*

Domnul Earnshaw, tatal lui Hindley si al Catherinei, aduce cu sine acasa, intorcandu-se din oras, un copil gasit. Hindley il detesta, si va face tot ce poate sa-l nimiceasca, dar intre Heathcliff si Cathy ia nastere o comuniune spirituala care duce la iubire. Insa Catherine ajunge sa cunoasca Casa Linton, opulenta, civilizata, confortabila, ispititoare, si se simte atrasa de tanarul Edgar. Cathy ii marturiseste unei confidente ca nu s-ar mai putea marita cu Heathcliff, dupa ce s-a trasformat sub ispita vietii imbelsugate si pasnice din Casa Linton. Hethcliff dispare, ea il cauta disperata, se imbolnaveste, devine apatica dupa convalescenta, si intr-o stare de amortire a fiintei , se marita cu Edgar. Apoi Heathcliff se reintoarce bogat, puternic si frumos, dar nu revine pentru a-si implini iubirea, ci pentru razbunare si distrugere. Isi ruineaza dusmanii, ii impinge spre moarte, isi pierde viata si Catherine, si in final, ajunge si el, in moarte, in acelasi cimitir, langa femeia iubita. Tinerii Cathy si Hareton, victime ale luptelor celor din generatia trecuta, invingand prin dragostea lor imprejurarile potrivnice, dau nota de speranta cu care se incheie romanul.
*
Nu e nici pe departe postarea pe care mi-am propus-o despre romanul acesta, este doar un avans, caci las sa creasca in mine impresiile dupa lectura recenta, inainte de a face postarea dorita.

Talmud

Când am citit prima oară un crâmpei din  povestea ce va urma, eram încă în casa imensă a bunicilor, casa cu acoperişul ţuguiat până la cer.

Biblioteca bunicului îmi părea un labirint: avea cărţi în mai multe limbi, unele cu ilustraţii nemaivăzute, altele scrise cu slove ca nişte arcuri, ca nişte cârlige. Aş fi dorit să le citesc pe toate, dar nu îndrăzneam să le cer. Norocul meu era că dormeam în bibliotecă şi noaptea nimeni nu mai intra în camera mea, aşa că puteam deschide dulapurile cu volume, puteam cerceta, răscoli, silabisi, mă puteam minuna. Printre filele cărţilor descopeream frunze presate, foi îngălbenite cu desene ciudate, fotografii sepia cu oameni necunoscuţi... Acum, amintindu-mi, îmi pare ceva la fel de misterios ca manuscrisul Voynich. Poate şi Cartea de Nisip să se fi aflat pe acolo, pe rafturile bunicului, poate am ţinut-o în mână şi am citit despre cum voi scrie peste ani şi ani întâmplarea de azi...

Într-una din acele nopţi petrecute pe covor, cu veioza pusă lângă mine, am citit un fragment misterios despre nişte călători pe Tărâmul Celălalt.

N-am putut termina povestea şi, când am căutat-o din nou, nu am mai dat de ea. Mi-a rămas în memorie şi am tot încercat de-a lungul timpului să o mai găsesc, însă fără să ştiu autorul sau titlul era o căutare imposibilă.

Am terminat de câteva zile o carte care a călătorit ea însăşi până să ajungă la mine. Ce resort s-o fi declanşat, ce buclă a timpului s-a închis, nu ştiu. Însă la ultimele pagini ale cărţii am descoperit povestea începută pe când eram o copilă şi citeam pe furate.

Îi mulţumesc inimii care mi-a destinat-o, mâinii care a pus-o în mâna mea.

Iată povestea scrisă de Christaller-Scubert (pentru revista „Lumea creştină” nr. 1, 1923), după un fragment din Talmud, Chagiga 14:

„Învăţătorii în Paradis

Patru Învăţători se ocupau cu Kabbala şi au pătruns, pe calea ei, în paradis: Rabbi Akiba, Elisa ben Abuja, Simon ben Soma şi Simon ben Asai.

Intrară şi se apropiară de neînţelesul şi înfricoşătorul sălaş al lui Dumnezeu.

Când ieşiră de acolo era deja seară şi ei se depărtau cu paşi mari şi grei de văpaia amurgului, mergând într-o tăcere apăsătoare. Ceilalţi învăţători, care le ieşiră înainte, se speriară de tulburarea ce se citea pe faţa lor.

Când Ben Asai ajunse acasă, se aruncă pe pat şi, nemaiputând să-şi stăpânească tremurul trupului, îşi întoarse faţa palidă către perete. Gura lui refuză mâncarea şi băutura, faţa i se trase, iar ochii-i stinşi încremeniră cuprinşi de moarte.

Ben Soma plecă de la prietenul său mort şi, privind în jur, văzu că lumea şi-a pierdut noima, că nici un lucru nu se mai afla într-o legătură firească cu celelalte. Toate contururile pluteau frânte şi dansau înaintea lui, dizolvând contururile formei sale de om. Timpul şi spaţiul dispărură şi toate se prăbuşiră într-o înfricoşătoare simultaneitate şi atotprezenţă în faţa ochilor săi. Atunci se aruncă la pământ şi închise ochii, dar nu putu să-şi înfrâneze privirile şi strigă tare şi se izbi cu capul de pietre pentru a face să iasă imaginile ce pătrundeau în el. Iar când ceilalţi învăţători, grăbind pasul la auzul strigătelor lui, au ajuns la el, îl găsiră cuprins de chinurile nebuniei.

Atunci, Elisa ben Abuja spuse:

Am deprins măsura prin lipsa de măsură pe care am văzut-o şi lumea s-a schimbat în ochii noştri. Învăţătura şi legea cărora ne-am închinat viaţa nu sunt altceva decât un crâmpei de absurd desprins din marele Sens, un crâmpei de trecut rupt din Eternitate, un fleac smuls din Infinit? Întreaga povară şi apăsare sub care trăim şi renunţarea pe care ne-am asumat-o nu măsoară nici cât un fir de păr şi nu cântăreşte nici cât jumătate dintr-o treaptă ce duce spre divin. Oare de ce trudim zadarnic sub o povară fără rost?

În aceeaşi clipă, Elisa se despărţi de ceilalţi învăţători şi se aruncă în braţele păcatelor lumeşti şi ale deznădejdii din cauza lipsei de credinţă. Atunci învăţătorii se îngroziră şi-l priviră pe Rabbi Akiba, întrebându-se dacă-l vor pierde şi pe el într-un chip tot atât de groaznic.

Iar el îşi ascunse tulburat faţa în palme.

Când, după o vreme, îşi veni în fire şi îşi ridică faţa din palme, văzu dezolarea şi spaima tăcută din jurul său şi spuse:

Vai nouă! Cât de morţi suntem noi faţă de cei vii! Cât de mărginiţi în comparaţie cu înţelepciunea cea veşnică! Dar Mâna lui Dumnezeu stă asupra noastră  şi ne-a dat această formă. Ne este dat să ne smerim din cauza alcătuirii noastre şi să acţionăm prin ea. Căci nu suntem călăuziţi de cunoaşterea, ci de voinţa şi de acţiunea noastră.

Şi Rabbi Akiba se ridică şi merse în casa învăţătorilor ca să îi înveţe pe alţii despre eternul întruchipat în bietele forme pământeşti.

Şi deveni marele Învăţător al vremii sale.”

"Pădurea norvegiană"

"- Ia ascultă, Watanabe! Mă iubeşti?
- Bineînţeles, am răspuns eu.
- Pot să te rog două lucruri?
- Poţi să-ţi pui trei dorinţe.
Naoko zâmbi şi dădu din cap.
- Nu, două sunt suficiente. Una la mână... Aş vrea să ştii cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că ai venit până aici să mă vezi. Sunt foarte fericită... chiar dacă nu arăt. Te rog să mă crezi că e adevărat.
- Am să vin să te mai văd, am zis eu. Care-i cealaltă dorinţă?
- Aş vrea să mă ţii minte, să nu uiţi că am existat, să-ţi aminteşti mereu de mine, de faptul că am mers, aşa, alături de tine."

Profetiile omului-molie

Inainte de toate, am vazut acest film straniu, cu Richard Gere in rolul principal, apoi am citit si romanul
" Profetiile omului-molie" de John A. Keele,
si numai in cele din urma, am aflat din
"Enciclopedia paranormalului" de Rupert Matthews,
ca aceasta poveste de necrezut are la baza ceva real, si anume, un blestem al unei capetenii indiene.
*
Keigh - tugh - gua ( "tulpina de porumb") a alaturat tribul sau Shawnee, americanilor in lupta lor pentru independenta impotriva britanicilor, dar a fost tradat, si fiul sau o fost ucis de americani.
Iata blestemul rostit de capetenia indiana,
si va rog sa remarcati aria larga de cuprindere a blestemului:

" Am venit in aceasta fortareata ca prieten al vostru, iar voi mi-ati ucis fiul in fata mea. Pentru aceasta, fie ca blestemul Marelui Spirit sa se abata asupra acestui pamant. Fie ca natura sa il nimiceasca. Fie ca sperantele sale sa fie naruite"
*
Este un blestem coplesitor. Ca urmare a blestemului capeteniei indiene, in Point Pleasant - West Virginia,
au avut loc, in timp, mai multe dezastre.
*
Tragedia de la Silver Bridge, pe fluviul Ohio, infatisata in roman este reala, si tot reale sunt si fenomenele infricosatoare relatate de numerosi martori, care au precedat evenimentul : aparitia de lumini neobisnuite pe cer, straniile interventii ale omului-molie, coincidente naucitoare, spectre ale mortilor intervenind in evenimente. Tragedia s-a soldat cu 46 de morti, dar nu a fost singura care s-a abatut asupra pamantului blestemat : In 1880 un incendiu a devastat cvartale intregi din centrul orasului Point Pleasant, iar in 1907, un dezastru minier din zona s-a soldat cu 310 morti.
*
Daca nu aveti cartea, va indemn sa vizionati cel putin filmul
"PROFETIILE OMULUI - MOLIE".

"Umar şi Izabelle"

Ultima ta postare pe Biblioteca Babel, îmi aminteşte de acest roman fără pretenţii, Sandu.
L-am citit într-o vară toridă la Bălceşti unde mă aflam "abandonată" în vacanţă. Nu erau multe cărţi acolo - deşi tata mare citea mereu - pentru că le avea împrumutate pe cele mai multe.
După ce treceau primele zile de libertate şi îmi umpleam inima de pădure, râu, dealuri şi sălbăticie, îţi poţi imagina de ce foame de citit eram cuprinsă.
Aş fi citit orice, de la ziarul România Liberă pe care mama mare îl folosea pe post de faţă de masă, până la Biblia şi Ceaslovul din "camera bună".
"Umar şi Izabelle" a fost un deliciu în situaţia respectivă, deşi tema cărţii este despre
"lupta poporului frate senegalez pentru scuturarea jugului colonialist".
Am sorbit-o cu nesaţ la umbra merilor pe Maidan, sub teiul de la Ţigani, m-am ascuns cu ea sub braţ în viroaga pârâului când arşiţa amiezei copleşea împrejurimile.
Nu mai ştiu exact ce se petrece în carte, dar de atunci am rămas cu un dor de a vedea Africa.

Viitorul este prezentul

William Peter Blatty
*
EXORCISTUL :

" Cred ca am un dar, insa nu este ocult. De fapt este perfect natural.
Eu cred ca noi toti stam cu cate un picior pe fiecare mal.
TIMPUL este cel de care suntem constienti.
Dar din cand in cand, cate o greseala a naturii, cum sunt eu, receptioneaza o strafulgerare de la celalalt picior;
iar acesta, este, cred, in ETERNITATE.
Ei bine, eternitatea nu are notiunea de timp.
IN ETERNITATE, VIITORUL ESTE PREZENTUL.

Asa incat, atunci cand imi simt celalalt picior, reusesc sa vad viitorul. Cine stie, poate ca nu. Poate ca totul este coincidenta."
*

Este 31 decembrie 2011. Azi, fiecare dintre noi are un picior pe pamant si celalalt, ridicat pentru a pasi in anul nou, 2012. Va doresc un an nou fericit si bucurii eterne!

Vise despre racoarea tarmurilor

Nu demult, Diana a spus ca a pus mana pe romanul "Racoarea tarmurilor" de nobeliatul pentru literatura Eyvind Johnson, prozator suedez, si temandu-ma sa nu lase cartea jos, sub presiunea problemelor gospodaresti mai presante in vremea sarbatorilor, vin cu aceasta postare, in care, prezint in ilustratie, doua romane ale prestigiosului autor : "Racoarea tarmurilor", care este o interpretare contemporana a epopeii homerice "Odiseea", de o savoare delicioasa, si "Vise despre trandafiri si flacari", carte pe care Diana a citit-o dar nu o mai are, si despre care a postat pe blogul "Diana Alzner", eu fiind norocosul care a raspuns intrebarii sale despre numele uitat de ea, al unui personaj pe care l-a indragit ( era prin ianuarie 2010, poate februarie).
Este un roman postmodern ( aparut in 1949, pe cand termenul "postmodern" nu era inca uzual) despre Inchizitie, rezonant in actualitate, scris cu o ironie de bun gust. Iar personajul Dianei se numeste Daniel Drouin. Pui tu, Diana, link la vechea ta postare la care fac referire?