Tunelul de sub lume

Am recitit cele 40 de pagini ale nuvelei "Tunelul de sub lume" de Frederik Pohl , aparuta in antologia "Povestiri ciberrobotice", la 25 de ani de la prima lectura, cu acelasi interes. Nuvela mi-a placut atat de mult, incat am intitulat o lucrare a mea, aproape identic ; "Tunel sub lume". Nuvela lui Pohl a fost facuta cunoscuta publicului larg de postul de televiziune BBC, in 1966, cand a fost prezentat un serial in 24 de episoade, realizate din ecranizarea celor mai reprezentative nuvele SF ale timpului, una dintre ele fiind aceasta. Se stie ca audienta unui film este de zece mii de ori mai mare decat cea a unei carti. La fel s-a intamplat si cu Jurnalul unei englezoaice, care a devenit cunoscut mai ales dupa ecranizarea lui, in care, fermecatorul Father Martin, cititor in inima femeilor, a cucerit publicul, fiind la fel de interesant ca si William din Baskerville, care descifra, din cele mai banale urme, adevarul. Tema nuvelei lui Pohl este reclama, intr-o lume robotizata. Utilizand mijloacele specifice distopiei, autorul ataca invazia aparatului publicitar agresiv al societatii de consum.
******
"Dumneata esti mort. Explozia din vis a fost reala, a explodat uzina in care ne aflam acum. Cei douazeci si unu de mii de locuitori ai orasului au murit. Iar dumneata si toti ceilalti morti erati exact ce-si dorea Dorchin, un oras intreg, o bucata perfecta din America. Este la fel de usor sa transferi schemele logice de la un creier muribund ca si de la unul viu. Ba chiar mai usor, mortii nu se pot opune. A costat ceva bani ... Orasul a fost reconstituit din temelii, cu toata populatia lui, la scara mica, pe tablia unei mese.
Locuitorilor li s-a oferit sansa sa traiasca cate un vis de o zi, mereu altul, la nesfarsit. Ziua de 15 iunie, se repeta mereu . In realitate, ei nu au trait in aceasta zi: au pierit cu totii in 14 iunie. In zori, le este daruit un vis, care este luat noaptea inapoi, cand s-au obtinut toate datele asupra felului in care reactioneaza oamenii la testarile reclamelor pentru firma. Echipele de intretinere, le sterg din memorie aceste vise, pentru a face loc celor ce vor urma."

Cocosul rosu zboara spre cer

Am vorbit despre Cornelia Mica, cea saraca cu duhul, dar cu suflet de inger, si mi-a venit in minte Mara nebuna din "Cocosul rosu zboara spre cer". Am mai discutat si despre gainile de rasa pe care le-am tinut candva, si despre cocosii care canta la incetarea eclipselor de soare, de parca ar fi o noua dimineata. A cantat si cocosul de pe insula si a devenit oportuna postarea despre cartea lui Miodrag Bulatovic pe blogul Dianei. Romanul a fost publicat in 1959, tine de realismul magic si aminteste de picturile lui Bosch, Goya sau Chagall.
*
Romanele lui Bulatovic reprezinta adevarate drame ale lumii de sub lume, fiind o odisee a suferintelor neamului omenesc. Autorul are ca obiectiv al creatiei descoperirea sursei raului din lume. El foloseste ca mijloc de expresie grotescul, asemenea pictorilor din vechime.
*
Sa intram in carte : "Papadia si inceputul"

"Desculta, mai mult goala si numai zgarieturi, cu parul ravasit, Mara nebuna statea intinsa in livada.Simtea ca soarele se incinge tot mai tare in rotirea lui bezmetica. Dogoarea amiezii ii ajungea la tample si-i tulbura mintea. Nu se mai gandea la nimic. Statea intina si rontaia niste maciese intre dinti, privind la un nor de pe cer. Isi trecea palmele peste sanii tineri si fragezi si ii framanta, incredintata ca numai asa o sa i se aline durerile din rarunchi. Mainile ii alunecau de-a lungul trupului, il striveau, il chinuiau de parca nu ar fi fost al ei. Dar mainile nu puteau sa-i ia durerea. (...)
Tot mai sufla, fara sa-si mai stearga lacrimile, si se gandea ce frumos ar fi sa se acopere tot cerul si tot pamantul cu puf de papadie si flori mirositoare. Atunci, toate durerile s-ar duce, gandea ea, si toate ar fi mai bune pe lume ...
Nu mai putea sa vada valea care incepe chiar acolo, sub ea. nu vede, nici nu va vedea vreodata, cum se desprind trei fulgi de papadie si cad, in rotocoale albe la pamant : cel dintai, la marginea drumului, unde va poposi cineva in curand, si-si va intinde picioarele obosite. Al doilea fulg, asemenea unui pescarus, se lasa in mijlocul cimitirului turcesc, unde cativa au sa-si piarda cele ce nu se mai gasesc si nici nu se inapoiaza vreodata. Grea o sa fie pierderea aceasta. Al treilea, si cel mai mare, cade piezis si se infige in maracinis, langa casa stalucitor de alba, in toiul unei vesele adunari: aici are sa-si vire necuratul imbarligata-i coada. Alti fulgi de papadie cad lin pe drumul ce se furiseaza intre coline. Pe-aici va trece unul garbovit, cu ochii mari si negri, cu ochii cei mai amarati din lume."

Lumea pe care ti-o doreste inima

Sa mergem cu dl. Wayne la Magazinul Lumilor. Nu va asteptati la cine stie ce. Este o baraca mica, facuta din scanduri, caramizi sparte, bucati de tabla si alte deseuri. Trebuie sa va avertizez : lumea civilizata nu mai exista, un razboi pustiitor i-a pus capat. Dl. Tomkins a inventat insa un dispozitiv care iti permite sa plonjezi intr-o lume virtuala, si daca ai cu ce sa platesti, niste bucati de sfoara, vreun material bun de ceva, sau niste cutii de conserva, fie si goale, poti beneficia de bucuria de a te conecta la aparat. Acesta iti elibereaza mintea. Libera de trup, mintea ta poate alege oricare dintre lumile de care pamantul s-a lepadat in fiecare dintre secundele existentei sale. Poti alege, dupa pofta inimii o lume "unde poti ucide, te poti tavali in sange, unde poti sa-l intreci pe Sade sau pe Caesar, sau pe cine ti-o fi Idolul.
Ori vrei cumva putere? Atunci vei alege o lume in care tu sa fii Dumnezeu ... " Sau vrei poate doar o zi obisnuita, de pace, munca si iubire pe Pamant ... Sau o zi de vacanta ...

*
Povestirea "Lumea pe care ti-o doreste inima"
de Robert Sheckeley poate fi citita din volumul
"Intamplari dintr-un univers al pacii",
Editura Politica, 1987.

"Îngerul a strigat"

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am terminat cu „euforia” mutatului a fost să cercetez biblioteca sătească.

Eram atât de mulţumită că există aşa ceva, încât la primele vizite nu am remarcat niciun neajuns.

Nu aveam timp de pierdut căutând cărţi. Construiam casa şi tocmai mă întorceam de la balastieră. Aveam un avans faţă de camionul încărcat cu nisip, aşa că am parcat dacia cu o frână bruscă în dreptul căminului cultural.

Din fericire, biblioteca era deschisă şi bibliotecara nu era la cafea, la prăvălia din colţ. M-a primit cu multă amabilitate. Nu, nu puteam să iau o carte cu una cu două, era firesc, trebuia să-mi fac fişă mai întâi.

„Şi a cui eşti tălică?”

Am dat toate explicaţiile necesare, de la detalii despre descendenţă şi ramificaţii ale arborelui genealogic în zonă până la CNP.

Mi se părea că aud huruitul camionului.

Am înşfăcat o carte la întâmplare de pe o masă. Era „Îngerul a strigat” de Fănuş Neagu.

Auzisem de ea, nici nu ştiu de ce îmi căzuse în mâini atât de târziu. Cred însă că întocmai ca oamenii şi cărţile apar în calea noastră atunci când se pârguieşte timpul lor.

Nici nu se putea moment mai potrivit pentru lectura acestui roman decât serile foarte târzii, când, frântă de oboseală terminam de strâns masa, de spălat roaba şi betoniera pe care muncitorii le „uitau” mereu glazurate în ciment.

Citeam la becul de pe săliţă despre Che Andrei, despre oamenii aspri ai unui ţinut aspru, despre judecăţile lor simple şi complicate în acelaşi timp şi parcă mă simţeam antrenată să vin în contact cu civilizaţia nouă şi necunoscută în mijlocul căreia descinsesem. Eroii romanului îmi păreau sculptaţi de Brâncuşi.

Fluturi de noapte mari, negri zburau tot mai aproape de bec, gângănii cu platoşă se apropiau curioase şi noaptea îmbătrânea.

Tata îmi striga „Diana, culcă-te!” şi plecam spre odăiţa cu patul sub fereastră de unde priveam încă mult timp stelele ciudate ale locului.

Visam uneori că aud îngerul.

Un pic de neant

Aduc pe blogul Dianei, un volum de povestiri SF publicat in 1970 de Editura Albatros, continand 18 povestiri din SF-ul francez modern.
Cel mai mult imi place titlul, acesta aduce aminte de lumea actuala, aflata departe de anul aparitiei cartii, cand Pamantul era inca tanar, iar oamenii pareau cumsecade. Voi aminti doar cateva din titluri :
"Hasurat" de Francis Carsac, " Un pic de neant" de Philippe Curval, "Cosmar trandafiriu" de Alain Doremieux, "Naufragiatii de pe Harpocrate" De Guy Scovel. Cate povestiri SF nu am citit de atunci, dar nimic nu poate egala farmecul inceputului unei pasiuni!