"Umar şi Izabelle"

Ultima ta postare pe Biblioteca Babel, îmi aminteşte de acest roman fără pretenţii, Sandu.
L-am citit într-o vară toridă la Bălceşti unde mă aflam "abandonată" în vacanţă. Nu erau multe cărţi acolo - deşi tata mare citea mereu - pentru că le avea împrumutate pe cele mai multe.
După ce treceau primele zile de libertate şi îmi umpleam inima de pădure, râu, dealuri şi sălbăticie, îţi poţi imagina de ce foame de citit eram cuprinsă.
Aş fi citit orice, de la ziarul România Liberă pe care mama mare îl folosea pe post de faţă de masă, până la Biblia şi Ceaslovul din "camera bună".
"Umar şi Izabelle" a fost un deliciu în situaţia respectivă, deşi tema cărţii este despre
"lupta poporului frate senegalez pentru scuturarea jugului colonialist".
Am sorbit-o cu nesaţ la umbra merilor pe Maidan, sub teiul de la Ţigani, m-am ascuns cu ea sub braţ în viroaga pârâului când arşiţa amiezei copleşea împrejurimile.
Nu mai ştiu exact ce se petrece în carte, dar de atunci am rămas cu un dor de a vedea Africa.

"Acea fată frumoasă"

De această carte nu mă leagă amintirea propriei mele lecturi. Cred că am citit-o cândva prin liceu, mai mult din cauză că l-am văzut pe tata, cu mulţi ani înainte, stând pe banca de sub mărul văratic, cu volumul deschis pe măsuţă. Avea alături cana de cafea plină cu nechezol (cei de-o vârstă cu mine ştiu despre ce este vorba) şi un caiet în care copia câte un citat.

Era o zi de la începutul verii, (în copilăria mea verile ţineau ani întregi, netulburate), iar tata, întors de la şcoală, chiar înainte de masa de prânz, citea o pagină-două.

Din bucătărie se auzea un tel harnic – mama făcea bezea de zmeură la desert – iar eu am ieşit în grădină să adun un buchet de pătrunjel pentru supă. M-am oprit lângă bancă să primesc zâmbetul tatei şi am văzut coperta cărţii. Nu ştiam să citesc. Am reţinut-o după imaginea acelei fete frumoase. Şi după expresia visătoare a cititorului. L-am întrebat ce fel de carte este. Mi-a spus că este o carte care îl plimbă prin toată Europa.

(Aşa ne plimbam pe atunci: citind. Se pare că şi azi ne întoarcem la metoda aceea...)

Atunci am hotărât pe loc în sinea mea că voi citi cartea de îndată ce voi termina clasa întâi. Foarte mulţumită de mine am plecat spre răzorul de pătrunjel, în timp ce dintr-un radio de undeva se revărsa melodia Corinei Chiriac „Opriţi timpul!”

De l-ar fi oprit cineva!...

Piraţi în serial

Până să învăţ cititul, am ascultat foarte multe poveşti spuse de tata. Cel mai mult mi-a plăcut cea cu piraţi. Era vorba de călătoria unei corăbii pe toate mările şi oceanele lumii. Personajele treceau prin cele mai palpitanate aventuri care se terminau până la urmă cu bine. Însă de multe ori tremuram de grija lui Jim, eroul principal! Piraţii îl urmăreau, ba chiar l-au capturat de vreo două ori... A scăpat cu ajutorul echipajului său credincios, al unei vrăjitoare bune, al pumnalului mânuit cu măiestrie...

A fost primul serial pe care l-am consumat cu pasiune, fără să iau în seamă protestele tatei care trebuia să fie inspirat indiferent de situaţie...

Mult mai târziu, mi-a dat să citesc "Toate pânzele sus!" şi "Lord Jim"; astfel am înţeles izvoarele poveştii mele...

Dar tot ceea ce mi-a relatat în plus, ce nu se găsea în aceste cărţi, de unde venea? Fiindcă "Piraţii din Caraibe" nu apăruseră încă.

Cărţile sunt vii

Întotdeauna, intrând într-o bibliotecă, simţeam diferenţa aceea de nivel despre care vorbea Mircea Eliade: ruptura în spaţiul profan şi accesul instantaneu la sacru... Atâtea gânduri stivuite pe rafturi, tot atâtea lumi posibile. O carte este o lume paralelă pe care o putem cunoaşte.

Putem citi cărţi în spaţiul virtual, dar cred că sunteţi de acord cu mine: a ţine în mână o Carte este un privilegiu de care încă ne bucurăm: să-i deschizi delicat coperta, s-o răsfoieşti, s-o citeşti, adică să-i dai viaţă.
Iar ea îţi dăruieşte o lume. Asta am simţit, asta cred despre cărţi. Azi m-am hotărât să scriu despre ele. Într-o ordine absolut întâmplătoare, fără ierarhizări de niciun fel. Doar cum se vor înfăţişa memoriei mele.

Prima va fi cartea pe care o răsfoiam cel mai adesea în copilărie, plină de un dor inexplicabil, o nostalgie a depărtărilor: "Plimbare în jurul lumii". Nu puteam citi textul, fiindcă nu ştiam să citesc, aşa cum nu pot nici azi, întrucât e în limba maghiară... Dar ce Carte frumoasă!