"Himera"

Când am ajuns la expresia „cheia comorii este chiar comoara”, am crezut că am de-a face cu jocul literar al unui semiotician, aşa ca Umberto Eco. Dar de fapt cartea lui John Barth este o reinventare a unor poveşti vechi spuse dintr-o perspectivă nouă şi amuzantă.

Întotdeauna m-am întrebat ce ar face Albă-ca-Zăpada după acel ireversibil „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” sau ce-ar fi fost dacă Paris s-ar fi îndrăgostit de Menelau şi nu de Elena. De fapt, mint, această ultimă întrebare mi-am pus-o mult mai recent. Ei bine, John Barth o să ne spună.

Îmi place cartea asta şi ca obiect, coperta cu pictura lui Marc Chagall e foarte potrivită. Adevărul e că m-a atras coperta, altfel nici nu aş fi băgat de seamă că e vorba despre acelaşi John Barth care a scris „Varieteu pe apă”, („The Floating Opera”) şi care mi-a plăcut atât de mult cu ceva ani (mulţi) în urmă.

Moş Crăciun, să nu uiţi de cărţi!

Sunt cărţi pe care dacă nu le va citi acum, până să împlinească... ştiu eu.... zece ani?, nu le va mai citi niciodată. Cumpără-i-le, Moş Crăciun, fiecărui copil! Dacă îi vom deprinde să citească, am convingerea că vor trăi într-o lume mai bună când vor creşte mari.

Mie mi-ai adus „Poveşti” de Andersen şi nu am putut să uit niciodată de „Crăiasa Zăpezii”, de „Mica sirenă” sau de „Fetiţa cu chibrituri”. Pe lângă acestea, acum le poţi duce în dar multe alte cărţi minunate, pentru că ştim cu toţii: „Cărţile sunt magie la purtător.”

Cred că "Busola de Aur" ar fascina orice copil.

Moş Nicolae aduce cărţi: "Albina Maia"

Moş Nicolae însemna precis trei lucruri: câteva bomboane de ciocolată, eventual vreo două portocale - dacă mama (pardon!, vreau să zic Moşul) reuşea să găsească – o nuia, de care era nevoie mereu pentru mine, şi cărţi.

Sper că Moşul aduce şi astăzi cărţi copiilor cuminţi. Darurile prea scumpe, prea des oferite le vor strivi copilăria, îi vor face râzgâiaţi şi egoişti.Cărţile însă ne îmbogăţesc fără să ne strice caracterul.

Am aici imagini (de pe Okazii.ro) cu o carte mult iubită pe care nu eu, ci mama mea a primit-o pe când era fetiţă: „Albina Maia şi aventurile ei” de Waldemar Bonsels. Am iubit mult cartea aceasta, deşi nu o mai am.

A apărut într-o ediţie nouă, însă ilustraţiile sunt cu totul groteşti. Nu ştiu cine se ocupă cu acest aspect acolo la editură, dar este o nepotrivire între povestea propriu-zisă şi stilul ilustratorului.

Pozele din ediţia veche, cea din 1943, (cele pe care le vedeţi aici) mi-au înflăcărat imaginaţia de fetiţă, m-au ajutat să înţeleg mai bine povestea despre dorinţa de cunoaştere, prietenie, devotament şi spirit de sacrificiu a Maiei.

De ce stricăm noi tot ce e frumos?

Pentru că suntem în epoca în care facem totul de-a-ndoaselea: anul acesta sunt la modă brazii de Crăciun de culoare neagră şi atârnaţi de tavan, cu vârful în jos. Ce grozav! Iar cadorile vor pluti în imaginaţia noastră.

Dacă aş fi în Bucureşti şi aş avea o fetiţă care a învăţat să citească, i-aş cumpăra negreşit „Albina Maia”.

Moş Nicolae aduce cărţi

sursa imaginilor

Într-un an, cu mult, mult timp în urmă, Moş Nicolae mi-a dus această cărticică: „Luna-Betiluna şi Dora-Minodora”.

Acum mă gândesc că a fost într-un fel o imprudenţă din partea mamei; ar fi trebuit să fie avertizată despre faptul că literatura mă acaparase sub vraja ei încă din vara în care am decis să rămân să locuiesc în pădure după lectura volumului „Cipi, acest pitic uriaş”.

Ei bine, după ce am citit despre Dora-Minodora şi Luna-Betiluna, cele două păpuşi ce îngrijeau o grădină, am fost cuprinsă de dorinţa firească de a avea aceleaşi îndeletniciri, cu toate că era în plină iarnă.

Ghivecele cu flori de pe veranda casei au suferit diverse şi ciudate operaţiuni, dintre care, mai ales unele mai radicale, au adus partea feminină a familiei – mama şi bunica – în pragul leşinului.

Desigur că l-am reclamat vinovat pe Moşul. De ce îmi adusese o carte atât de minunată încât să fiu cuprinsă brusc de un val de hărnicie şi creativitate în domeniul horticol?

Cărţi de Moş Nicolae

Moş Nicolae venea întotdeauna cu dulciuri, fructe şi cărţi. Nimic altceva. Ba, de vreo două ori a fost şi o nuieluşă. Dar nuieluşa a dispărut când s-au înmulţit cărţile. Apoi nu s-au mai găsit portocale şi mi-a adus mere. Cu timpul, mi-a lăsat în fereastră numai cărţi.
Şi-a fost un an din care nu a mai venit deloc...

"Cipi, acest pitic uriaş"

Cella m-a chemat azi cu grăbire, să vin să-mi iau rămas-bun pentru o iarnă întreagă, de la mult iubitul meu Scai pe care îl vedeţi în imaginea de sus. Am aflat de la Snejinka, Tano şi Capi ce zi minunată a fost azi, 4 octombrie, ziua animalelor, în amintirea şi cinstirea Sfântului Francisc, ocrotitorul lor.
Iar eu, după vizita la prietenii dragi, mi-am amintit de cartea dragă a copilăriei, din care mama îmi citea înainte de culcare: "Cipi, acest pitic uriaş".
Poate Scai e de vină pentru această plonjare în epoca fericită a copilăriei, poate Snejinka, poate imaginile duioase din curtea lui Tano şi a lui Capi. Toate m-au dus cu gândul la ilustraţiile Liviei Rusz pe care le priveam vrăjită pe când glasul mamei spunea despre aventurile locuitorilor din scorbura copacului bătrân.

Nemurire

Mi s-au spus multe poveşti în copilărie. Pe unele dintre ele ceream să le ascult de mai multe ori. Tata, care le povestea din memorie, aducea unele mici schimbări de la o seară la alta, ceea ce mă făcea să protestez vehement. Basmul nu se putea modifica, întrucât el conţinea în sine cifrul secret al ordinii universale. O ordine în care totul era posibil şi fantasticul era firesc. În care puteai lupta pentru "tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte"...

Acesta a fost unul din basmele preferate de mine. Pentru că făptura umană plânge şi nu vrea să se nască fără promisiunea vieţii veşnice, pentru creşterea spirituală miraculoasă, pentru ghionoaia fioroasă şi înţeleaptă, pentru zânele ca îngerii, pentru tărâmul fericirii depline şi fără sfârşit, dar şi pentru Valea Plângerii...

Mi-a plăcut basmul românesc pentru ideea de curgere diferenţiată a timpului în lumi diferite şi mai ales pentru idealul imposibil şi, tocmai din acest motiv, vrednic de-a fi cerut, al vieţii fără moarte, al nemuririi.

L-am iubit mult pe Făt-Frumos, pentru că nu era un viteaz oarecare, ci era o fiinţă curioasă, cercetătoare, puternică şi fragilă, plină de bunătate.

"Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" era o carte mare, cu imagini ce încântau ochii mei de copil. N-o mai am, nu v-o pot arăta. Am dăruit-o unei fetiţe în vizită pe la mine care s-a arătat vrăjită de chipul eroului desenat pe copertă.

Legende cu walkirii

- Ia uite ce citea mama ta Irina când era cercetaşă.

Bunica mi-a întins nişte reviste îngălbenite, dibuite într-un sertar plin cu lucruri vechi şi cu numere antice din almanahurile Viaţa Cinematografului apărute la Cluj.

Miroseau a praf, a copilărie năzdrăvană, a mama pe când era fetiţă.

Din cauza lor am început să scotocesc după cât mai multe informaţii despre mitologia nordului. În carneţelul unde desenasem legăturile complicate ale zeilor olimpieni, şi-au făcut loc Wotan, Freya, Thor, Loki, gnomii, elfii şi silfidele...