Mi s-au spus multe poveşti în copilărie. Pe unele dintre ele ceream să le ascult de mai multe ori. Tata, care le povestea din memorie, aducea unele mici schimbări de la o seară la alta, ceea ce mă făcea să protestez vehement. Basmul nu se putea modifica, întrucât el conţinea în sine cifrul secret al ordinii universale. O ordine în care totul era posibil şi fantasticul era firesc. În care puteai lupta pentru "tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte"...
Acesta a fost unul din basmele preferate de mine. Pentru că făptura umană plânge şi nu vrea să se nască fără promisiunea vieţii veşnice, pentru creşterea spirituală miraculoasă, pentru ghionoaia fioroasă şi înţeleaptă, pentru zânele ca îngerii, pentru tărâmul fericirii depline şi fără sfârşit, dar şi pentru Valea Plângerii...
Mi-a plăcut basmul românesc pentru ideea de curgere diferenţiată a timpului în lumi diferite şi mai ales pentru idealul imposibil şi, tocmai din acest motiv, vrednic de-a fi cerut, al vieţii fără moarte, al nemuririi.
L-am iubit mult pe Făt-Frumos, pentru că nu era un viteaz oarecare, ci era o fiinţă curioasă, cercetătoare, puternică şi fragilă, plină de bunătate.
"Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" era o carte mare, cu imagini ce încântau ochii mei de copil. N-o mai am, nu v-o pot arăta. Am dăruit-o unei fetiţe în vizită pe la mine care s-a arătat vrăjită de chipul eroului desenat pe copertă.
