M-a fermecat şi pe mine acea fată frumoasă, ce se ascundea prin toate capitalele europene şi se făcea văzută doar pe lună plină, atunci când în urechea fină îi sclipea un cercel mic de aur... Am urmărit-o atent şi-am descoperit în mâinile ei "Sonetele" lui Shakespeare. De marele Will auzisem de la tata; am avut ocazia să văd la televizor baletul "Romeo şi Julieta". Scormonind prin bibliotecă am găsit o cărticică cu "Macbeth" pe care am citit-o pe nerăsuflate. Dar nici urmă de "Sonete"...
Nu era timpul lor. Aveam să le citesc abia la 19 ani, în primul an de facultate.
Pe atunci autorul lor îmi părea un om fascinant, poate un călător temporal venit din viitor, în afara timpului său şi conştient de asta, încărcat cu o tristeţe de nevindecat. I-am studiat biografia îndelung, motivată de zvonul că altcineva i-ar fi scris opera. Eu n-am descoperit decât un singur lucru: pe scena care este lumea, Shakespeare a fost actorul propriului rol.
Sonetul 40
Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,
eşti mai bogat de le vei dobândi?
Iubirea nu mi-o crezi iubire poate,
dar ea a ta este de când o ştii.
De dragul meu dacă-mi primeşti iubirea
şi-o cheltui, nu te voi fi blestemat
şi totuşi te blestem, de-i iei sclipirea
fără să ţi-o doreşti cu-adevărat!
Iubit tâlhar, tu, hoţul de miresme,
te iert când sărăcia mea o furi,
iubirii-i ierţi fărădelegea lesne,
mai greu fărădelegile le-nduri.
O, desfrânat ce schimbi în bine răul
nu-mi fi duşman, chiar dacă-mi eşti călăul!
Sonetul 18
Să te aseamăn cu o zi de vară?
Tu eşti mai dulce şi surîzi mai blând!
În Mai e vânt şi mugurii-i doboară
Şi timpul verii trece prea curând.
Cerescul ochi e, uneori, fierbinte
Şi-ades umbrită-i geana lui de foc,
Căci de frumos frumosul se dezminte
Şi-ntâmplător şi-n al schimbării joc.
Dar vara ta nu va păli vreodată
Căci frumuseţea-i veşnic anotimp;
Nici moartea s-o umbrească n-o să poată
Când vers etern o-nalţă peste timp.
Cât va fi suflet, văz şi versul meu,
Prin tot ce-am scris tu vei trăi mereu.