Mi-a plăcut mult „Piciul”, nu doar pentru că la vârsta aceea citeam cu aviditatea celui care obţine greu o carte, nici pentru că Arkadi şi Boris Strugaţki sunt nişte maeştri, nici pentru că e S.F. - adică noutate + suspans, ci din toate aceste motive la un loc şi ceva în plus…
Nu e cel mai bun roman al lor, nu e cel mai bun roman de acest gen, dar, chiar dacă acţiunea pare liniară, fără artificii spectaculoase, cei doi autori deţin magia necesară pentru a te ţine captiv în lectură până la sfârşit.
Dincolo de povestea S.F., eu, adolescenta ce eram pe atunci, am citit şi o poveste de dragoste.
O poveste de dragoste în care Piciul era copilul unei familii fericite. O familie cum visam de pe atunci - plină de tandreţe, veselie, joacă şi voie bună, unde alintul e la el acasă şi „greieraşii dorm pe cuptoraş”.
Mini-romanul fraţilor Strugaţki descrie momentul dificil al contactului cu alte inteligenţe dintr-un unghi special şi neaşteptat.
Îndrăznesc să spun că în romanul „Pacientul englez” de Michael Ondaatje, totul se întâmplă din cauză că protagonista, Katharine, citeşte povestea regelui Candaules din cartea „Istoriile lui Herodot”. (vezi poze)
De fapt romanul face dese referiri la lecturi ale personajelor. Dacă Laszlo Almasy purta cu el „Istoriile lui Herodot”, Madox citeşte şi reciteşte „Anna Karenina”. Kip se gândeşte
Reţin câteva pasaje care mi-au trezit luarea-aminte:
„Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pedant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător [...] . Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.”
„Vechii războinici îi preamăreau pe cei iubiţi aflând o lume, oricare ar fi fost ea, în care aceştia deveneau nemuritori, şi aşezându-i acolo.”
„Trebuie să-mi spui şi tu ceva, Caravaggio. Sau nu sunt decât o carte? Ceva de citit, o fiinţă ademenită afară dintr-un lac şi pompată cu morfină, plină de coridoare, minciuni, vegetaţie sălbatică, ciorchini de pietre.”
„Există o sută de zeităţi asociate cu animale.(…) Acestea sunt fiinţe care te însoţesc în viaţa de apoi – aşa cum te-a călăuzit pe tine umbra mea timpurie, în toţi acei ani dinainte de-a ne cunoaşte.”
Când am citit prima oară „Dragostea în vremea holerei” eram alt om. Bineînţeles că doi oameni nu citesc niciodată la fel, din cauza experienţelor diferite pe care le-au trăit, a educaţiei, a gustului. Dar nici măcar acelaşi om nu percepe de două ori la fel aceeaşi carte. Lectura e alta, în funcţie de starea de moment a sufletului. Un profesor de
La prima lectură a acestei cărţi am mâncat un fruct exotic, ceva fantastic, asemănător pepenelui galben, dar cu un parfum diferit şi mult mai puternic.
Aşa cum ploile de sfârşit de lume pe care le-am trăit în timp ce mă ciocneam de „Un veac de singurătate” mi-au rămas în minte asociate cu Macondo, la fel gustul acelui fruct nu-l voi mai pierde şi-l voi regăsi la primele rânduri în care se vorbeşte despre Juvenal Urbino.
Obişnuiam să scriu însemnări într-un caiet în timpul lecturilor. Unele vor apărea aici. Altele, nu.
Ceea ce regret este că de la prima lectură eu m-am schimbat. Am citit alte şi alte cărţi. Am citit de exemplu cărticica lui Frederic Beigbeder „Dragostea durează trei ani”. Nu întrebaţi de ce. De ce câteodată ne uităm seara, când venim de la lucru, la unul din acele seriale care nu ne cer efort de gândire şi unde un public nevăzut ne atenţionează că trebuie să râdem?
Cărticica respectivă nu m-a făcut să râd, dimpotrivă, m-a întristat. Şi de ce vorbesc acum despre ea? Iertată să-mi fie comparaţia: fiindcă cinicul Beigbeder, prin vocea lui Marc Marronnier este opusul lui Florentino Ariza.
Mă bucur mult că am recitit povestea Ferminei Daza. Poate reuşesc să învăţ secretul de a fi iubită jumătate de veac.
Spuneam că plec de aici, că închid blogul, dar iată că sunt incorigibilă. Dragostea mea pentru cărţi a biruit.
În copilărie plănuiam să transform podul casei de pe strada Decebal într-o imensă bibliotecă, în care rafturile să urce spre cer din forţa spirituală a cărţilor, descoperind spaţii neeuclidiene ca în farmacia domnului Goldmann.
De
Aşa că pun dezamăgirile deoparte şi strâng aici alte cărţi. Las borna de hotar în urmă şi mă avânt în larg, dincolo de geamanduri, spre mirajul unor insule exotice.
Iar dacă e vorba să plutesc în voia valurilor, am ales pentru revenire „The Floating Opera” – îmi place mai mult titlul în engleză – pentru perspectivele variate pe care le oferă în stil postmodern cartea lui John Barth.
Nu prea cred că există vreo asemănare între mine şi Todd Andrews, dar măcar pentru încercarea de sinucidere tot se poate trasa azi o similitudine între noi: eu am încercat să închid blogul.
Todd este lipsit de entuziasm, eu sunt uneori cam exaltată. El nu crede în valori, eu da. El consideră că totul e relativ, eu…
Îi mulţumesc lui Vero pentru micul impuls pe care mi l-a dat ieri. Fără cuvintele ei, poate că nu se întâmpla nimic.
