„Sînt obosit, messer Ottaviano, puterea de care-mi tot trăncăni m-a ostenit, nu am ce face cu ea. Sînt melanholic. Am dorit-o mult şi am avut-o. Am abuzat. Poate nu ştii ce sînt capitulaţiile faţă de Sultan, poate nu ştii că am dezrădăcinat tot ce semăna în ţara asta cu dragostea faţă de pămîntul ei. Nenorociţii ăştia nu mai ştiu ce sînt aceia strămoşi, i-am corupt, i-am învăţat să fure, nu au o armată a lor, am tocmit mercenari tocmai ca să-i învăţ să mă ştie de frică. Ce vrei să mai fac decît ticăloşia asta, de a-i sili să-şi uite limba? Îmi vorbeşti de o muncă în spirit. Află că i-am surupat şi în spirit. Din şapte cuvinte, trei sînt greceşti, şi două turceşti, ce mai rămîne? Popii cîntă psalmii în limba mamei mele şi-a mea. I-am lipsit de simţul militar ca să pot să-i stăpînesec. Ei mai bine beau decît să se bată şi i-am învăţat că asta e o virtute. A contempla, nu a face! Cunoşti un pact mai frumos cu diavolul decît acesta? Nătîngii trag pe gît holercă şi cred că au dobîndit mîntuirea. Acest neam l-am visat prăbusit în beţii şi în neputinţă şi-l voi avea, pentru că-mi fac datoria faţă de-al meu, ce duşman îi este (...) Şcoala e grecească de asemenea, mănăstirile compatrioţilor mei se află şi laolaltă averile lor fac a şasea parte din ţară. Ţara, sau ceea ce numim noi ţară, este coruptă pînă în măduva oaselor. Nu se dobîndeşte nici bună ziua fără un bacşiş (...) Tot ce-a fost cinstit în ţara asta zace în beciuri, putrezeşte sau a murit demult (...) Gura mea fată minciuni fără de sfială, cu o mînă mîngîi şi cu alta retez capete. Cupiditatea mea a cerut să am geniu fiscal (...) Mi-am adus neamurile din Fanar şi le-am zis consilieri. Ei au învăţat pe cîrcotaşii ăştia mici de aici ce-i acela un cîrcotaş mai mare. Îi fur şi-i pun să-mi ureze de sănătate (…) Le-am tăiat pădurile, le-am golit minele de sare, de aur şi de tot ce are mai bun pămîntul acesta. Corăbii neobosite umblă pe mare spre Stambul, ziua şi noaptea, şi setea stăpînilor mei creşte văzînd cum se poate lua totul în cîntece de mulţumire. Am încurajat mita, am prefăcut vinul, doresc să-i tîmpesc, am vraci ai pimniţelor care amestecă dresurile cu apa şi zic că au cules toate viile (...) Nimeni nu mai are nevoie aici de cinste. Ea ar fi ca holera, ca ciuma, ca ducă-se pe pustii. Am corupt şi banii, i-am făcut de nemica, lucrez cu parale turceşti şi greceşti, îi învăţ pe hoţi să strîngă lire şi nu creiţari, să ascundă dacă mai au ce ascunde tot ceea ce eu le voi fura odată si-odată (…) Pe care nu am putut să-l cumpăr, l-am dat morţii (…) Pe tîlharul care fură pentru mine îl fericesc, pe tîlharul care fură pentru altul îl nenorocesc. Boierii mei puturoşi, acesti kabadaz mă cred sfios şi temător, le dau în fiecare zi iluzia că mi-e frică de ei şi, cînd pot, îi umilesc în faţa celorlalţi. Îmi ştiu de frică. Am cîţiva grămătici, dar ăştia sînt plicticoşi şi compilatori. Cînd mă supără cîte unul, îl pun să latre cum face cîinele şi el latră. Nu cunosc speţă mai laşă şi mai gata să lingă unde a scuipat. Cică trăiesc din trîndăvie ca să poată gîndi. Pentru ei, eu gîndesc. Şi-asta ajunge!”.
marți, 19 octombrie 2010
"Principele"
Mă îndrept uneori către o carte, atrasă de ceva anume, deşi nu ştiu exact de ce. Când am deschis în această dimineaţă "Principele", nu bănuiam motivul care mă îndeamnă s-o fac...
Să fi fost căldura ce avea să aducă ciuma în mahalalele Bucureştilor? Nu, nu putea fi ea vinovată, întrucât la mine ploua pe obrazul unei zile mohorâte.
Nici nuntirea fluturilor prevestitori de moarte ce-mi amintiră fulgurant de fluturii albaştri din "Veacul de singurătate".
Atunci, ce? Să fie de vină acest "discurs despre putere" pe care-l recunoaştem astăzi atât de uşor?