"Povestiri Orientale" - "Cea din urmă dragoste a prinţului Ghenghi"

„Toţi suntem mai multe lucruri deodată, crâmpeie, umbre, năluci, suferim şi simţim plăcere, suntem părtaşi la poveste, uităm, trădăm, sacrificăm fără milă sau ne lăsăm cu blândeţe sacrificaţi. Se întâmplă să ajungem să-i vrăjim pe alţii cu ceea ce creăm. Se întâmplă să-i recunoaştem pe cei care ne iubesc cel mai mult şi să visăm la cei care ne-au dat uitării. Suntem personaje de poveste, ducem greutatea poveştii altcuiva şi o continuăm fără să ştim.”

Acesta este citatul care a rămas notat în caietul meu de lectură în dreptul cărţii „Povestiri Orientale” de Marguerite Yourcenar.

Însă în memoria mea adie amintirea unui prinţ retras la vârsta deplinei maturităţi în singurătatea unui pavilion unde este servit cu dragoste şi devotament de cea care-l iubeşte dintotdeauna şi nu-l poate părăsi, dar de care el, orbit de bătrâneţe, de prea multe şi năvalnice iubiri, nu-şi mai aduce aminte.

Cât îmi doream să recunosc şi să fiu recunoscută! Şi niciodată să nu rămân visând la cel care m-ar fi uitat... Cât aş fi vrut să trăiesc povestea cea fără sfârşit!

Am recitit această povestire, „Cea din urmă dragoste a prinţului Ghenghi”, vara trecută şi încă mă mir de inima necruţătoare şi largă a acestui bărbat.

Ca şi în urmă cu mulţi ani, pe când citeam „Labirintul lumii”, am fost fermecată de stilul autoarei, de precizia şi eficienţa cu care pătrunde în zonele cele mai ascunse ale sufletului.

Cine are curaj să se avânte pe marea agitată purtat de o simplă barcă, să citească „Izbăvirea lui Wang-Fo”.

Livada cu mierle

"Una din ultimele mele seri in livada cu mierle este pe sfarsite. Ziua de toamna a fost insorita si linistita, s-a scurs pe neasteptate. A fost inca un cadou al zilelor care preced iarna. La sase si jumate este intuneric si frig, iar eu scriu acoperit cu o patura. Ma opresc cate odata, ca sa visez la primavara. Gandul meu sare peste iarna cu o agilitate de necrezut, ma vad cum scriu aici, intr-o zi de aprilie "

* * *Nici nu-ti poti inchipui, Diana, cat de mult mi-a placut acest roman bulgaresc de numai 144 de pagini,pe care l-am cumparat in 18 august 1988, pe cand imi faceam cursul de specializare, in Cluj-Napoca, unde ai studiat si tu Literele. Cum as fi putut sa-mi imaginez, altfel decat fiind Magicianul (altul, nu cel al lui Fowles) ca intr-un alt august, de peste exact 23 de ani, tu iti vei numi biblioteca cu titlul acestui roman?
*
"Livada cu mierle" de Dimitar Korudjiev

"Mai presus de toate"

Cărţile mele migrează prin bibliotecă rar de tot. Acum însă a venit un astfel de moment. E ciudat cum fiecare carte citită îmi trimite o emoţie când o iau în mână.

Azi m-am oprit cu mirare privind şi răsfoind cartea lui Eric Knight „Mai presus de toate”.

M-am întrebat deodată ce este „mai presus de toate” pentru mine? Ce este „mai presus de toate” pentru tine?

Ştim oare?

Ştia Clive Briggs? Ştia Prue Cathaway?

De ce oamenii trebuie să treacă prin iad – cum a trecut Clive prin iadul de la Dunkerque – pentru ca să poată afla ce este în adâncul propriei inimi?

Jorge Luis Borges

" Scrierea metodica ma distrage de la conditia prezenta a oamenilor. Certitudinea ca totul este scris ne anuleaza sau ne schimba in fantasme. Eu cunosc locuri unde tinerii se prosterneaza in fata cartilor si le saruta cu evlavie paginile, dar nu stiu sa descifreze nici o litera. Bolile, discordiile eretice, ratacirile care inevitabil degenereaza in banditism, au decimat populatia. Cred ca am amintit de sinuciderile care se inmultesc an de an. Si poate ca ma inseala batranetea si frica, dar banuiesc ca speta umana - unica - e pe cale de disparitie si ca BIBLIOTECA o sa dureze mai departe : iluminata, solitara, infinita, inutila, incoruptibila, secreta."

*

Intr-o astfel de zi de 24 august, s-a nascut BORGES.
Am redat de ziua lui, acest fragment din povestirea
"BIBLIOTECA BABEL",
care este si numele bibliotecii mele, care se vede in ilustratii.

Cărţi vechi

M-am bucurat când am văzut că ai această ediţie din „Demonii”, Sandu.

E prima carte a lui Dostoievski pe care s-au oprit ochii mei.

Eram la mijlocul unui an urât, 1981. Se apropia vacanţa de vară. Dimineaţa mergeam la şcoală cu tata şi după ce coboram din autobuz mai aveam de străbătut câteva străzi. În satul unde tata era profesor, iar eu – elevă exista chiar şi o librărie! O dugheană întunecoasă. Intram cu încântare în locul acela. Îmi plăcea să-mi cumpăr tot felul de caiete şi carneţele. Tata căuta cărţi. Într-o zi a cumpărat o carte foarte groasă.

Era „Demonii”.

Apoi l-am văzut zile întregi stând pe banca de sub măr, la măsuţă, citind din carte şi notând câte un citat în jurnalul său. Mergeam la el şi aşteptam să-mi vorbească. Îmi spărgea sâmburi de caisă şi-mi dădea să mănânc miezul.

„Cum e cartea?” întrebam.

„Cu demoni.” spunea trist. „Şi demonii aceia sunt şi acum în lume” adăuga mai mult pentru el.

Mi s-a întipărit în memorie gustul amar al sâmburilor de caise şi amărăciunea din glasul său.

„Demonii” e o carte amară, s-a verificat recent.

Lângă ea am pus „Crimă şi pedeapsă”, prima carte de Dostoievski pe care am citit-o. Am găsit în ea sublinierile mamei. O cititoare pasionată. Cred că cele cu creionul sunt sublinierile ei, tata nota citate în caiet. Cu stiloul am subliniat eu.

M-am întâlnit cu ea în carte.

Demonii

Il recitesc pe Dostoievski, inspirat de publicarea cartilor sale in "Biblioteca Adevarul " in 12 volume, in seria de autor. Am recitit, de curand, "Fratii Karamazov", roman pe care Diana il asemuieste, ca grad de complexitate, Evangheliei dupa Luca, si "Crima si pedeapsa", disparand un timp din virtual. Am inceput acum "Idiotul" despre care, tot Diana zice ca este abstract, asemenea Evangheliei dupa Ioan . In primavara, Diana isi amintea cum l-a indragit, la Dostoievski, intai pe Rodion Raskolnikov, si ulterior, pe printul Miskin. De la o vreme, imi vorbeste despre Nikolai Stavroghin, ce fusese desemnat cu titlul de print in materialele pregatitoare , dar nu apare cu acest titlu in "Demonii", roman ce se roteste in jurul acestui personaj fascinant, precum sistemul solar in jurul gaurii negre din centrul galaxiei. Mentorul sau, caci tatal, generalul, si-a parasit familia de timpuriu , i-a inoculat lui Nikolai, de tanar "ETERNA TRISTETE SACRA". Acest fapt va fi contribuit la sinuciderea neasteptata a personajului, care isi pregatise o insula pentru retragerea definitiva din iluzie, pe taramul certitudinii, in Elvetia, unde-si cumparase si casa si invitase si pe Dasa, sa-i fie "sora de caritate". Unii vad in Stavroghin un vanzator al lui Hristos, un tradator al revolutiei si al Tarii, un impostor. "Oare nu cumva minti, fratioare?", pare a se intreba Stavroghin insusi, in timp ce inceraca sa-i convinga pe altii de "adevarurile" sale. De ce alege Diana un "demon" ca personaj preferat din Dostoievski? De ce ma atrage si pe mine acest personaj ? Voi reciti romanul cu aceste intrebari in minte.

Din roman in roman, catre noi

Una dintre cartile care nu ma lasa sa trec, si ma striga pe nume cand ma vede, este romanul "Scara de nori si de piatra" de Johan Daisne, aparuta in 1942, in timp ce Belgia era sub ocupatie germana. De asta data, vazand pe cer o scara de nori, pe care am pozat-o si v-o prezint, iata, aici, am strigat eu cartea, in vederea acestei postari. Am citit-o in 1989, dar cineva drag mi-a reamintit-o vara trecuta, asa ca amintirea ei este incarcata de adieri inmiresmate pentru mine. In roman, un asistent de la Litere, pe nume Evert ter Wilgh, scrie, indemnat de seful de catedra, o poveste despre o iubire ideala, cum a imaginat odinioara Platon. Asta, in timp ca traieste, el insusi, o poveste de dragoste cu nemtoaica Jeanne, adusa de caile razboiului la Gent. Este o dragoste situata in afara HOTARELOR IMPUSE DE VIATA, PE CARE NICI MOARTEA NU O POATE LIMITA. Ma gandesc la profilul geologic sugerat de titlu, si la realitatea nesatisfacatoare in care traiesc personajele din roman, personajele din romanul din roman, si, in cele din urma, noi insine. Din nefericire, nu exista compensatii la realitatea cruda : starea de vraja, starea de visare, nu fac decat sa sporeasca tristetea, in momentele de reverire la realitate. Realitatea este o perpetua curgere, o autodizolvare fara sfarsit, care lasa in urma forme goale de sens si de trairi. Deasupra noastra, se afla lumea valorilor absolute, nesupusa disolutiei. Acolo traiesc Ra si Gun, personajele lui Evert. "Scara de nori si de piatra" este cartea nazuintei spre iubirea totala intre barbat si femeie. Exista oare, un singur om, unul singur, care sa nu fi nutrit un vis de iubire, care sa mute muntii din loc? Eu credeam ca da, dar Biblioteca Babel nu mi-a ingaduit sa pastrez o asemenea credinta.