"Galapagos"

Dacă pe "Insula Pinguinilor" nişte biete păsări se transformă în oameni pentru că au fost botezate, iar procesul respectiv îi oferă lui Anatole France prilejul de a satiriza societatea, în "Galapagos", lucrurile stau exact pe dos, adică oamenii încep să se transforme încet, încet, în altceva.
Dincolo de ironia inconfundabilă a lui Vonnegut mi-a plăcut mult perspectiva romanului, unde naratorul mort în prezentul naraţiunii ne relatează fapte petrecute cu un milion de ani în urmă.
Naraţiunea se construieşte în cercuri concentrice, ca inelele de creştere ale unui arbore, fiecare nou inel aducând un plus de sedimentare a informaţiei pentru cititor.

"Corpul"

"Pentru că manuscrisul îmi înveleşte scoarţa cerebrală şi bolta-nstelată îmi înveleşte manuscrisul, şi fiecare cuvânt se leagă, în sus şi-n jos, de-un neuron şi de-o stea."
*
"Ultimul lucru pe care-l poti intelege, chiar si cand esti o fiinta de lumina si vis, este durerea. E ca un ochi inchis intr-o cutie de os, ca un margaritar ascuns intr-o scoica. E cu neputinta pentru noi sa intelegem pana ce oul nu este spart si scoica sfaramata. Mintea ni-i  izolata cu grija si-nfasurata in rituri absurde, ca un rege stravechi, ce nu mai guverneaza, ramanand doar un simbol mort al legaturii cerului cu pamantul. Nici macar trupul, palatul sau, nu mai este al sau. Paznicul care-l apara, teribila bariera creier-sange, IL TINE DE FAPT PRIZONIER, iar membranele ce-l infasoara il orbesc. Mutilat ritual,cu simturile excizate, cu sexul mortificat,  e plimbat din loc in loc si i se fac plecaciuni in tara trista a trupului sau. Ceea ce-i dincolo de piele, ii este relatat deformat si viclean. Tinut departe de suferinta, incearca doar sa si-o inchipuie"

O odisee spatiala pentru doi

Este bine sa ai doua exemplare dintr-o carte, chiar si intr-o biblioteca cu doar doi cititori. La casa parinteasca, cumparam aceeasi carte cel putin in dublu exemplar, eu si sora-mea, Stela, si citeam aceeasi carte, fara sa stam la rand la ea, pentru lectura. Am cumparat, de curand,  din Cluj "Odiseea spatiala" de Arthur C. Clarke, in "Nemira". Demult mi-o doream, dar avand cartea in alta editie, pretul parea prohibitiv pentru luxul de o avea in dublu exemplar. Intre timp, drumurile care se bifurca, ceea ce, dupa sensul de mers, inseamna si confluenta, fac ca Livada cu Mierle si Babel sa se afle in cea mai frumoasa dintre interferentele posibile in lumea schimbarilor. Asa ca, iti ofer, Diana, una dintre editii, si vom avea, daca accepti, o odisee spatiala pentru doi. Stanley Kubrick a facut si filme dupa cateva din aceste carti. Cel putin " 2001 : odiseea spatiala", este capodopera, in ambele variante : literara si cinematografica. Sper sa o citesti sau recitesti, Diana, caci la sfarsitul verii cartea vine in Livada cu Mierle.

Umbre şi năluciri

"Fiecare citeşte în felul lui, îşi inventează o manieră proprie, unii îşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămân lipiţi de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm, celălalt ţărm contează. Doar dacă nu cumva aceste râuri n-au două ţărmuri, ci mai multe, fiecare om care citeşte este propriul lui ţărm şi e numai al lui ţărmul pe care trebuie să ajungă."
*
"Viata noastra devine, pe zi ce trece, o existenta virtuala, incat ajungem sa traim asa cum si-a imaginat PLATON "pestera" : locul unde oamenii, stand cu spatele spre iesire, privesc perindarea umbrelor pe zidul din fata, confundand umbrele cu realitatea" (completare la textul ales de Diana)

Jose Saramago - "Peştera" 

"Razboiul sfarsitului lumii"

Este doar un ecou la postarea ta de pe Babel, Sandu. Despre sfarsitul lumii de la Canudos am citit candva, in alta epoca, un timp atat de indepartat, incat acum in locul acela au crescut apele unui ocean. Imprumutasem cartea de la biblioteca facultatii si era inceputul verii si se apropia sesiunea si eu nu aveam pofta de invatat, ci doar de citit printre tufele de trandafiri ale gradinii de pe strada Fericirii.
Matusa Iulia facea inghetata de fragi si imi dadea cate o cupa pe care o savuram cu cartea pe genunchi, in departare se auzea tramvaiul, iar si mai departe se auzea macelul dintre pagini, in mintea mea...
Ma gandeam ca razboaiele se poarta pentru ca unii vor sa impuna altora propriul adevar. Despre asta am spus ceva pe celalalt blog. Pana la urma, ce sunt minciunile?, dar mai ales,
Ce este adevarul?

"Visând la eroi"

Din prima clipă am găsit fraza indicată: „În viitor curge, aidoma unui râu, destinul nostru, aşa după cum ni-l desenăm noi de aici, de jos. În viitor se află totul, pentru că totul e cu putinţă. Acolo ai murit săptămâna trecută şi acolo vei trăi veşnic.”

*
Mi-a plăcut mult pasajul acesta, e cu adevărat confortabil, însă iată ce descopăr la pagina 155: „Destinul este o invenţie folositoare pentru oameni.”
Ştii la ce mă trimite cu gândul propoziţia aceasta? La alt citat, din altă carte, unul care spune că „Timpul este doar vraja pe care natura o aruncă asupra lucrurilor pentru ca noi să nu băgăm de seamă că se petrec toate deodată.”
Uite, Sandu, ce iese dacă forţez o extrapolare: Destinul este vraja pe care noi o ţesem pentru ca să dăm un sens faptelor arbitrare care alcătuiesc viaţa fiecăruia dintre noi.
*
Ştii ce mi-a plăcut teribil? Observaţia de mare fineţe a lui Serafin Taboada: „Oricât de curajos ar fi un om, nu e curajos în toate împrejurările.”
Important este să ştim căror întâmplări le vom face faţă...
*
Cine sunt eroii?

Despre "Întunecare" şi iluminări

”Nimeni nu vrea să cunoască pe nimeni... acesta este adevărul cel teribil! Trăieşti cot la cot cu semeni de-ai tăi, pe care n-ai curiozitatea să-i cunoşti nici cât ai avea pentru o vietate de pe altă planetă, ori din altă eră geologică.”

*
Multe inimi va fi frânt Primul Război Mondial, ca toate războaiele, iar între ele a fost şi aceea a unei fete de douăzeci de ani. I-au povestit camarazii cum a căzut logodnicul ei, iar ea a pictat momentul acela: un soldat lovit, la pământ, ţinându-se de gâtul calului. Are privirea dusă departe pentru că moare, dar se vede desluşit că se gândeşte la cineva, că transmite un salut din pragul moţii celei pe care o iubeşte.
Tabloul a stat zeci de ani în casa noastră. Dar acesta nu este un fragment din „Întunecare”, Sandu. Sunt întunecările şi iluminările de care fiecare dintre noi avem parte.
*
Ce anume face un om să fie el însuşi? Să se deosebească de toţi ceilalţi? Înfăţişarea?
Luminiţa nu l-a mai putut iubi pe Radu când acesta s-a întors desfigurat de pe front. Nu era tot el?
Îmi amintesc de „Trei ceasuri în iad”, o carte care vorbeşte despre esenţa secretă ce ne separă de toţi ceilalţi, de ceea ce ne dă individualitate, dar şi de libertatea interioară care nu se poate răpi.
*
Nu pot să o simpatizez pe Luminiţa, pentru că mie îmi plac oamenii care au ochi să vadă suferinţa lumii, care nu trec absenţi mai departe, ci se opresc şi iau aminte. Şi întind mâna.
*
Nu poţi înţelege suferinţa unui om pe care nu vrei să-l cunoşti. Vom vrea să îi cunoaştem pe cei de alături? Noi, cei care ne ascundem de spaima de-a ne cunoaşte pe noi înşine?
*
Ţi-ai exprimat dorinţa să vezi dedicaţia scrisă pe cartea mea, iat-o, Sandu. Postarea de azi ţi se datorează.