"Supleantul"

Nu ştiu alţii ce-or crede, dar mie tare mi-a plăcut "Supleantul"! Poate şi pentru că nu mă aşteptam să găsesc dincolo de coperta cărţii "Critica raţiunii pure", ci întocmai ceea ce am găsit, adică un roman în care autorul se preface că se descoperă publicului sub chipul unui personaj. De ce "se preface"? Pentru că niciodată când scrii nu scrii despre tine, ci, cel mult, despre felul cum te percepi tu pe tine, însă asta este deja altceva decât ceea ce voiam să spun. "Supleantul" este un roman care reuşeste să ţină cititorul, să trezească interesul, nostalgia, curiozitatea. Ce fel de nostalgie? Cea a tinereţii, desigur, nu a epocii. Îmi sunt cunoscute frăţiile între băieţii de atunci, am avut doi fraţi care erau la fel de uniţi cu prietenii lor, îmi este cunoscută obstinaţia cu care se întorceau toate discuţiile vremii spre subiectul tabu, de care se vorbea numai în şoaptă, sau numai afară, unde nu puteai fi interceptat.
Este credibil curajul personajului principal? De ce nu? În anii tinereţii mulţi apreciază eronat pericolele. Oricum, mie cartea nu mi-a produs nici dezgust, nici nu m-a şocat în vreun fel, consider că a fost o lectură plăcută. Bineînţeles că personajul Zoia a trezit cel mai mult interesul tuturor, aşa cred. Autorul a prezentat-o într-o lumină caldă, omenească, foarte cumsecade, chiar delicată pe "fiica puterii". 
Cât despre celălalt personaj feminin, Luminiţa, culmea!, mi-a produs o impresie proastă. Sub nicio formă nu aş fi ales ca mijloc de obţinere a libertăţii libertinajul.
Eu aş fi preferat oricare dintre soluţiile propuse de Nicolae Steinhardt în debutul "Jurnalului fericirii".

"Sosirea lui Joachim Stiller" - Hubert Lampo

Ti-am recomandat sa citesti romanul "Sosirea lui Joachim Stiller", Diana, ca sa nu-ti ramana strain nici acest Stiller, dupa ce l-ai cunoscut pe cel al lui Max Frisch.  Cum sa te ademenesc ? Autorul, Hubert Lampo, s-a nascut la Anvers in 1920, iar in 1967 si respectiv 1972, a scris cele doua volume ale cartii "Inelul lui Moebius", simt cum incepi sa devii interesata. Tot in 1972, a scris "Lebedele de la Stonhenge", eseuri despre literatura fantastica si realismul magic. Suntem pe cale cea buna, vezi ?  Intai, redau cele spuse de Freek G., personajul principal masculin al romanului, cu privire la impactul intalnirii cu Stiller asupra  constiintei sale: " Loviturile pe care, ca orice alt om, le primesc, nu mi-au afectat fiinta lautrica, cel putin pana in momentul cand Joachim Stiller a patruns in viata mea". Urmeaza cateva cuvinte despre autor : "creator de adancimi, de lumi fascinante, construite din lumini stranii si umbre tenebroase". Si despre carte : "este o poveste de dragoste"; "o creatie complexa ca viata insasi, ca sufletul omenesc"; "o proiectie arhetipala, explicata de autor in traditia realismului magic" ; "o lume de un farmec straniu, cu oameni solidari in fericire, cat si in cosmaruri" ; "cosmarurile lui Lampo sunt cai de purificare, de regasire a sufletului".
*
Romanul, publicat in 1961, a aparut in limba romana in 1977. 
*
Pana aici, au fost vorbe. Cine este Joachim Stiller, autorul nu ne spune. Voi sugera eu. Freek primeste o scrisoare neobisnuita, o citeste, o arunca la cos, apoi, dupa o zi, o scoate sa o cerceteze, si da, scrisoarea ii este adresata personal, la adresa actuala, dar stampila postei dateaza expedierea ei cu cativa ani inaintea nasterii lui Freek, iar francajul este facut cu un timbru corespunzator vremii respective.  Expeditorul o are in vedere, in cele ce urmeaza, si pe jurnalista Simone. Ca sa simplific, am sa spun ca viata lui Stiller - mai exact, MOMENTUL MORTII SALE - s-a intersectat cu trei linii de destin, dintre care, doua au condus catre nasterea lui Freek , a Simonei, si a intalnirii lor inevitabile .
*
Acum las cartea sa vorbeasca, stie cartea mai bine :

Scrisoarea lui Stiller catre Simone : " Domnisoara, dupa cum era de asteptat de la doi oameni alesi de mine, drumul lui Freek s-a intalnit cu al dumneavoastra. NU ERA PREVAZUT CA DIN ACEST FAPT SA DECURGA ALTE CONSECINTE. Dar nimic nu poate fi intreprins fara ca liberul arbitru sa aiba cuvantul sau de spus.  SA NU VA FIE FRICA. Ce va fi, va fi. Inca nu pot spune daca vi se va acorda mult timp pentru aceasta, desi nimeni nu va cunoaste atat de profund ca mine. Fie ca nimic omenesc sa nu va ramana necunoscut. Al dvs servitor, Joachim Stiller"

Scurt interludiu, cu citate alese de hazard : " Scrisoarea lui Stiller este un mesaj intr-o sticla, plutind pe valurile timpului", " Aveam amandoi senzatia ca suntem singurii  locuitori ai unei lumi distruse, in care timpul inghetase. Mergeam mana in mana, ca doi copii speriati de intuneric", " Inca de tanar, o persistenta nevoie de puritate salasluia in mine", "Viata a ridicat un perete opac intre realitate si visul copilului de altadata", "Intotdeauna va exista o stavila in calea unei armonii complete intre doi oameni", " Nu e posibil sa traiesti fara lectia deziluziei".
*
Inainte ca Stiller sa apara in trup, la intalnirea cu Freek, pe care l-a insotit si Simone, din dorinta de a-i fi alaturi, orice s-ar intampla,  acesta l-a apelat telefonic pe Freek. Voi incheia cu mesajul telefonic al entitatii din nestiut, dar mai intai, trebuie sa spun ca Stiller n-a apucat sa dea mana cu Freek, si a murit pentru a doua oara , la Anvers, in acelasi veac, de asta data, nu sub bombardament, ci calcat de o masina, iar trupul sau s-a volatilizat, la morga, sub ochii privitorilor, si Stiller a disparut in neant.
*
Apelul telefonic, Stiller catre Freek : " Numele meu nu trebuie sa va tortureze. Orice s-ar intampla, intr-o zi va voi elibera de toata frica. Stapanirea de sine nu depinde in intregime de mine. Trebuie sa o gasiti in voi insiva. Indrazniti sa o castigati. Nimic nu este inca pecetluit"
*
Ma intreb care ar fi fost deznodamantul daca Simone nu l-ar fi insotit pe Freek la intalnirea cu Stiller ...

Dacă o să mă uiţi




Vreau să ştii
un singur lucru.


Tu ştii cum e:
dacă privesc
luna de cristal, ramura de aramă
a toamnei liniştite la fereastra mea,
dacă ating
aproape de foc
cenuşa care-mi alunecă printre degete
sau trupul zbârcit al lemnului
totul mă duce către tine,
ca şi cum tot ce există,
arome, lumini, metale,
sunt mici bărcuţe, navigând
spre acele insule ale tale care mă aşteaptă.

Ei bine acum,
dacă puţin câte puţin încetezi să mă mai iubeşti
voi înceta şi eu să te iubesc, puţin câte puţin.

Daca dintr-odată
o să mă uiţi
nu mă mai căuta
vei fi uitată de mult.

Dacă ţi se pare prea mult şi te înnebuneşte,
vântul de steaguri
care-mi trece prin viaţă,
şi te decizi
să mă abandonezi la malul
inimii în care am prins rădăcini,
gândeşte-te
că în ziua aceea,
la ora aceea
voi ridica braţele
şi voi scoate rădăcinile mele
în căutare de alt pământ.

Dar
dacă în fiecare zi,
la fiecare oră
simţi că îmi eşti destinată mie
tu şi toată fiinţa ta delicată,
dacă în fiecare zi răsare
pe buzele tale o floare care mă caută,
o, dragostea mea, doar a mea,
în mine tot acest foc se repetă,
în mine nimic nu se stinge şi nimic nu se uită,
dragostea mea se hrăneşte cu dragostea ta, iubito,
şi cât timp vei trăi va rămâne în braţele tale
fără să se desprindă dintr-ale mele.

Pablo Neruda

Locul care ma cheama

Dupa "Dreptatea lui Jeremiah Beaumont" de Robert Penn Warren, aparuta in 1983, colectia "Romanul secolului 20" a mai publicat o carte de acest autor, este "Locul care ma cheama". "Dreptatea ..." a fost in atentia Dianei de curand, fapt soldat cu o postare la care simteam nevoia sa raspund printr-un ecou, care, iata, vine , cu multa intarziere. Am scos din rafturi cele doua romane. Unul are pe marginea filelor discrete insemnari pentru citate la care sper, la momentul lecturii, sa revin in viitor, ceea ce, de asta data, se intampla. Este un citat despre increderea intre oameni. Neincrederea face ca doi oameni, care se pot afla, fie si intr-un hotel de lux, fie si intr-o vila la Balcic, precum protagonistii din povestirea Dianei Alzner,  "Praf-minune", sau intr-o vila la Marea Egeee, cum alege sa propuna Warren, pentru a-si ilustra ideea, sa se afle, de fapt, impreuna, intr-o "groapa neagra si adanca".
.
 "Doamne, n-ai incredere in mine", exprima glasul de langa mine. "Am incredere chiar si in mine", i-am spus.  Dar pur si simplu, n-am incredere intr-o anumita situatie".
.
 Imi amintesc de alt roman din colectia RS 20, "Miere de bondari" de Torgni Lindgren. Acolo, doua fiinte, un om si cainele sau, se afla intr-o groapa. Au cazut intr-o groapa din care nu a iesit viu niciunul dintre ei. Dar unul a supravietuit un pic mai mult, mancandu-l pe celalat de viu. Increderea in tovaras a fost mai mica decat teama si dorinta de supravietuire. Autorul nu precizeaza cine a supravietuit, dar noi stim ce-i poate capul omului.  Amin.

"Dulce ca mierea e glonţul patriei"

"De fapt, ce m-a preocupat pe mine întotdeauna nu a fost istoria propriu-zisă, adică desfăşurarea în timp a faptelor, ci, cum să vă spun, simbolul acestor fapte. Adică adevărul lor, fondul lor. Sub istoria faptelor există o istorie a sensurilor, care e mult mai interesantă. Şi, simultan, mult mai complicată şi mult mai simplă decât cea exterioară. Această istorie e cea adevărată. Dacă ajungi la ea, poţi deduce datele concrete ale căror dovezi lipsesc, după cum poţi prevedea, în bună măsură, viitorul. Fireşte, trebuie să ai o formaţie desăvârşită. Altfel cazi în divinaţie, ori în literatură."

"Numele meu fie Gantenbein"

Ţi-a venit vreodată, în copilărie, pe când te jucai de-a v-aţi-ascunselea să închizi ochii sperând că aşa nu vei fi văzut? Fără să ne dăm seama facem asta şi acum: ne prefacem că nu vedem, doar pentru ca să testăm ce ar face el/ea/ei  în această situaţie. Pentru că a te preface că eşti orb e ca şi cum nu ai fi de faţă.
Cum te-ai comporta în lipsa mea?
Însă a mă preface orb, presupune a-mi pune o mască, a mă da drept ceea ce nu sunt. Şi de ce? Poate pentru ceea ce a spus Wilde: "Omul este cel mai puţin el însuşi atunci când vorbeşte în propria persoană. Dă-i o mască şi va spune adevărul."
Gantenbein a observat că dacă se preface orb, nu doar că se ascunde de toţi ceilalţi, dar se poate transforma, pe rând, în oricine ar vrea să fie. Nici nu trebuie să mai spun că artificiul "orbirii", pe lângă masca pe care i-o procură, nu are decât rolul de a-l face să vadă mai bine în el însuşi, dar şi în cei din jur. Cred că Gantenbein a ales să poarte o mască şi să pună măşti şi pe chipul celor din anturaj doar din teamă. Uneori e o povară să fii tu însuţi, să te accepţi. Şi apoi, o mască te poate face mai frumos sau măcar mai interesant.
Vai, Gantenbein, masca se poate lipi atât de bine pe chipul tău interior, încât MASCA devine EU.

Smochine in Paradis