Labirintul întunecat

La începutul lui octombrie citeam în curtea interioară a casei din Cluj. Citeam despre soarele cald din insula Creta şi despre grupul de turişti care s-a rătăcit în labirint. De fapt e Labirintul în care fiecare dintre noi suntem rătăciţi dintotdeauna...



Lumina trecea de zidurile din jur, vântul îmi întorcea filele cărţii. Durrel ştia cum să ajungă în zona inimii de unde nu se mai poate şterge. Chiar cu acest roman - "Labirintul întunecat"- despre care se spune că e mai mult un exerciţiu de scriere, o joacă a autorului.



Mă gândeam, pe măsură ce înserarea cuprindea oraşul de dincolo de grădina mea secretă, că labirinturile de care nu ştim ne înghit paşii, iar întrebările capcană la porţile Tebei sunt specialitatea destinului nostru...

Înainte de-a intra înăuntru, înainte ca prima stea să răsară, mi-am notat pe caietul de pe genunchi:

"În "Cefalu" apare fascinanta idee că realitatea se poate schimba în funcţie de expectanţe. Imaginaţia noastră - formată din cuvintele şi trăirile noastre - modifică fenomenele şi structura realităţii. În labirint fiecare personaj a găsit un deznodământ determinat de credinţele proprii.

Fearmax a fost, într-adevăr, mâncat de Minotaur! "

Later edit: O imagine cu volumele lui Lawrence Durrel şi cartea fratelui său, Gerald, de la Marele Stat Major Al Cărţilor

Alexandria din Cluj

Pe la mijlocul lunii mai am cerut de la bibliotecă Lawrence Durrel, "Cvartetul din Alexandria". Auzisem că era bine să citeşti titlurile pe care domnul profesor Vlad le pomenea la cursuri, fiindcă avea obiceiul trăsnit de-a renunţa la subiectul tras cu mâna tremurândă pentru ca să întrebe ceva de genul " Şi ce părere aveţi domnule student despre personajul cutare?" sau "V-a plăcut felul în care naratorul anonim se dezvăluie în al patrulea volum devenind personaj?"

M-am gândit că am timp să citesc până-n sesiune (douăsprezece examene mari şi late ) măcar câteva romane pe care mi le notasem pe la cursuri. Când bibliotecara mi-a pus în faţă patru volume pentru un singur titlu, mi-a pierit entuziasmul. Păi, da, era un cvartet... Justine, Balthazar, Mountolive, Clea. Am citit în sala de lectură, în chioşcul părăginit din grădina facultăţii, la cămin în patul deformat, stând cu picioarele pe pereţi, sau în grădina botanică.

Uneori ridicam ochii de pe pagina cărţii şi priveam viermuiala oraşului în plin avânt economic după revoluţie. Buticari, mici întreprinzători, afacerişti dubioşi, pieţari care "făceau" Turcia; magazinele "de second" abia apărute, standuri unde se vindeau casete şi oameni mulţi, mii de oameni veniţi la Eldorado, la Caritas.

"Nu pui şi tu bursa la Caritas?" mă întrebau din când în când colegele. "Nu". N-aveam timp să stau la coadă zile întregi, să dorm pe trotuar cu un carton sub şezut printre visătorii naţiunii. Eu citeam.

Îmi notam într-un caiet tot felul de citate şi asta îmi lua o groază de timp, dar nu suportam ideea de-a le pierde.

După sesiune am plecat acasă cu cinci cărţi împrumutate pe vară: "Cvintetul din Avignon".

Durrel era exotic, fascinant, cosmopolit. Uneori mi se părea că scrie despre mine. Adeseori regăseam gândurile mele rostite de un personaj sau altul. Dar mai ales Clujul, Clujul acelor ani era o Alexandrie.

Fowles: plăcerea de-a te rătăci

Am citit prima carte de Fowles în vacanţa de după terminarea liceului. Întâmplarea a făcut să fie "Magicianul". La început mi-a părut fascinantă, dar apoi am pierdut rând pe rând firele narative. Conchis, magicianul, îmi juca feste şi mie, nu doar bietului Urfe. Am terminat volumul uşor dezamăgită, aveam senzaţia că m-am plimbat pe poteci care nu duceau nicăieri. A fost greu de digerat şi aveam să constat asta şi în legătură cu celelalte cărţi ale autorului.



O prietenă mi-a recomandat "Colecţionarul" cu un zâmbet complice. Mi-am spus că pot încerca încă o dată. Dacă urmăreşti doar deznodământul, "Colecţionarul" e simplă. Miranda e un fluture pentru nebunul care o sechestreză. Nu mai poate scăpa, iar finalul romanului îţi dă senzaţia că ea e doar prima piesă a colecţiei. Totuşi, cu rafinament, Fowles îţi strecoară în minte o întrebare: Cine e de fapt colecţionarul? Cine e victima? Miranda? Sigur? Sau poate lucrurile nu stau tocmai aşa...



Deja prinsesem gustul pentru romanele lui Fowles. Ştiam că nu sunt o lectură "de agrement", că naraţiunea cu mai multe planuri, ambiguă uneori, uneori îndrăzneaţă, te face părtaş la construcţia conţinutului într-o măsură mai mare decât ai dori.
"Iubita locotenentului francez" m-a scos din sărite. M-a enervat, dar am citi-o. Nu mi se părea fair-play din partea autorului să se joace cu atâtea variante de sfârşit! Am hotărât că nu-mi place Fowles.

Dar am citit şi "Daniel Martin" şi "Mantissa" şi "Omida". Fowles te ia de mână, te duce în pădure şi te părăseşte acolo. Trebuie să te descurci singur. M-a intrigat, dar m-am trezit că mă gândesc la cărţile lui mult timp după ce le-am terminat, că-mi amintesc imagini, locuri, personaje, ca şi cum ar fi făcut parte din viaţa mea.

Plimbări prin pădurea narativă

L-am găsit pe Umberto Ecco în drum spre facultate, într-o dimineaţă când plecasem mai devreme din cămin. Mă aştepta liniştit pe o tarabă plină de cărţi. Auzisem de el, dar nu apucasem să citesc nimic. Era o carte foarte scumpă pentru bugetul meu de atunci. Am întors-o pe-o parte, pe alta, dar n-am îndrăznit să mă târguiesc. Aveam să scot banii din buzunar până la urmă, aveam să rup suma din bursa pe care o încasasem cu o zi înainte. M-am gândit că probabil n-aveam să mai mănânc decât iaurt şi cornuri două săptămâni, dar merita...
Şi am citit "Numele trandafirului" în patul din cămin, la sala de lectură, pe scările de piatră ce coborau spre sala Eminescu, în fiecare clipă liberă, în fiecare pauză... Mi s-a părut fascinant şi n-am regretat investiţia.

Apoi am găsit "Pendulul lui Foucault". Eram deja în anul doi, sesiunea de vară bătea la uşă. Eu însă petreceam mult timp în compania templierilor. Pe atunci mă mutasem în gazdă la mătuşa Iulia şi citeam în grădină pe-un scăunel. Vântul întorcea filele cursurilor mustrându-mă, iar eu mă pierdeam în labirint.

Mixul de aventură şi călătorie culturală, escapadele intertextuale mi s-au părut de atunci combinaţia de succes pentru un text literar. Domnul profesor Vlad, care ne preda teorie literară, îl iubea pe Ecco, întrucât ne citea lungi fragmente din "Şase plimbări prin pădurea narativă". Da, Ecco era lingvist şi nu înţelegeam cum mai avea timp de altceva, de semiotică!, de lingvistică şi alte drăcovenii, de vreme ce ţesea naraţiunea unor asemenea romane.

Mult mai târziu am citit "Insula din ziua de ieri" şi "Misterioasa flacără a reginei Loana". Atunci am fost prima dată oarecum dezamăgită de Ecco. Şi nu pentru că, aşa cum s-a spus, ar fi suferit influenţe din partea lui Borges ( "Memoria lui Shakespeare" ) sau a lui Fowles ( "Mantissa" ), ci pentru că încărcătura de trimiteri culturale nu mai servea dezvoltării naraţiunii din roman. Era povestea recâştigării identităţii, era o călătorie spre sinele cel mai ascuns al personajului principal, dar nici cu această justificare nu puteau fi eliminate unele redundanţe.

Am rămas totuşi cu o întrebare la sfârşitul cărţii: cât din noi înşine rămâne pur, neschimbat, de-a lungul vieţii? Cât se pierde prin şlefuire, prin adaptare, prin educaţie?

Acum caut "Baudolino".

Sperie-mă!

Primul horror pe care l-am citit a fost de P. Ispirescu. O poveste pe care o tot citeam fără să înţeleg de ce mă fascinează... Era despre o fată care s-a îndrăgostit de un tânăr fermecător, dar misterios. Fără ca el să-şi dea seama, fata îi leagă o aţă de-un nasture, la una din întâlnirile lor nocturne. A doua zi pleacă după firul deşirat până ajunge într-un cimitir. Îngrozită, constată că iubitul ei venea dintr-un mormânt.

Greu a scăpat fata de dragostea mortului, eu n-am mai scăpat de atunci de pasiunea pentru genul dark. Firesc, a urmat în lecturile mele inegalabilul Poe şi reţin c-am citit şi recitit "Hruba şi pendulul", "Prăbuşirea casei Usher", "Inima care-şi spune taina", "Berenice" şi toate celelalte. La treisprezece ani declamam "Corbul" spre groaza lui tata care nu pricepea de ce mi-am uitat prima dragoste, pe solarul H. Heine...

Când am dorit ceva nou, am descoperit "Fantastica întâlnire din zori". A fost suficient pentru o vreme. La biblioteca municipală, un domn prăfuit cu ochelarii pe vârful nasului, văzând că refuz să merg la secţia pentru copii, s-a hotărât să mă lecuiască şi mi-a să citesc "Monstrul din prag" de H. P. Lovecraft. A fost delicios ca şi "Frankenstein" de Mary Shelley.

Mai târziu, mult mai târziu, mi-am pus întrebarea: de ce ne place horror-ul? De ce savurez Stephen King? Mulţi ar putea să-mi răspundă superior, că este un gen literar adolescentin, ca şi S.F.-ul, şi ţine de-o zonă nematurizată suficient a creierului...

Şi totuşi, insist, de ce simţim uneori nevoia de-a fi speriaţi? Pentru simpla creştere a nivelului de adrenalină în confortul fotoliului de acasă? În ceea ce mă priveşte, e ca un simulator de zbor: am senzaţia că sunt la manşă şi pot experimenta situaţii pe care nu le-am trăit pe viu. Pot afla despre mine însămi cum aş reacţiona în situaţii ciudate, fantastice.

Nemurire

Mi s-au spus multe poveşti în copilărie. Pe unele dintre ele ceream să le ascult de mai multe ori. Tata, care le povestea din memorie, aducea unele mici schimbări de la o seară la alta, ceea ce mă făcea să protestez vehement. Basmul nu se putea modifica, întrucât el conţinea în sine cifrul secret al ordinii universale. O ordine în care totul era posibil şi fantasticul era firesc. În care puteai lupta pentru "tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte"...

Acesta a fost unul din basmele preferate de mine. Pentru că făptura umană plânge şi nu vrea să se nască fără promisiunea vieţii veşnice, pentru creşterea spirituală miraculoasă, pentru ghionoaia fioroasă şi înţeleaptă, pentru zânele ca îngerii, pentru tărâmul fericirii depline şi fără sfârşit, dar şi pentru Valea Plângerii...

Mi-a plăcut basmul românesc pentru ideea de curgere diferenţiată a timpului în lumi diferite şi mai ales pentru idealul imposibil şi, tocmai din acest motiv, vrednic de-a fi cerut, al vieţii fără moarte, al nemuririi.

L-am iubit mult pe Făt-Frumos, pentru că nu era un viteaz oarecare, ci era o fiinţă curioasă, cercetătoare, puternică şi fragilă, plină de bunătate.

"Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" era o carte mare, cu imagini ce încântau ochii mei de copil. N-o mai am, nu v-o pot arăta. Am dăruit-o unei fetiţe în vizită pe la mine care s-a arătat vrăjită de chipul eroului desenat pe copertă.

Premiu!

Iată ce am primit de la Vero , deşi cred că nici Grişka nu este străin de acest complot... Mulţumesc pentru premiu, dragi prieteni! Să vedem cui îl trimitem...

1) Tetris

2) Belle

3) Claudia

4) Kareltje

5) Lucky

6) Tudor

7) Serafina

8) Nataşa

9) Adriana

10) Adrian

11) Motăniţ

12) Corina

Of! Dacă au primit premiul din mai multe părţi, aşa ca mine, e pentru că sunt bloggeri foarte foarte tari! Cine preia leapşa, trebuie să respecte regulamentu'!