Un brad stă singuratic...

Într-o iarnă cu zăpezi de poveste am dorit să citesc poezii. Citisem încă din şcoala primară Eminescu şi Coşbuc. Am luat din bibliotecă un volum subţire, ce adunase opera unui poet necunoscut. Şi ce încântare! De la primele versuri am fost cucerită. Erau poezii luminoase, aveau ceva din nevinovăţia unei acuarele pictată de mâna visătoare a fetei de la pension...

Tata îmi spunea să învăţ versuri pe dinafară. Am învăţat tot volumul acela.

Aventuri la fereastră

Ploua la acel sfârşit de noiembrie... Era un frig umed. Veneam de la şcoală şi, după ce-mi făceam temele, mă aşezam în fotoliu, lângă fereastră. Caloriferul de care stăteam lipită mă încălzea. Luam o carte şi lucrurile se estompau în jurul meu.

Am citit "Gil Blas" cu mare plăcere; nesfârşitele aventuri ale eroului m-au ţinut cu sufletul la gură multe după-amieze. Ridicam ochii de pe carte arar, să privesc afară cum alerga vântul prin grădina devastată de toamnă.

Obişnuiam să beau suc de lămâie cu apă şi zahăr. Când se termina sticla, ştiam că e ora cinei... După o săptămână, am isprăvit cartea şi mi-am spus că, fără îndoială, aş putea scrie una întocmai... Am scris un capitol de patru pagini. Apoi am renunţat, căci nu mai ştiam ce să inventez; plus de asta, pusesem mâna pe altă carte...

Cartea de la San Michele

Aveam unsprezece ani când mama mi-a sugerat să citesc "Cartea de la San Michele". Am încercat, dar nu m-a prins.

După câteva luni, mama a murit. De atunci tot citesc şi recitesc cartea ei preferată.

Obârşia lucrurilor

Ca să poată răspunde întrebărilor mele sâcâitoare, tata a trebuit să citească această carte; apoi am citit-o şi eu. Pare o scriere naivă acum, totuşi e interesant să afli cine a inventat patul, cuiul, sacoşa, poveştile....

Scrisul, gând oprit din zbor

Aş fi vrut să învăţ să citesc şi să scriu încă din grădiniţă. Tata mi-a arătat această carte şi mi-a spus, pe înţelesul meu, povestea scrisului.

Am învăţat să citesc de la tata

Azi era ziua de naştere a tatei. Dacă ar mai fi în viaţă, ar împlini optzeci de ani.

A fost un cititor pasionat, iubea clasicii germani pe care îi citea în original.

De la el am şi această ediţie miniaturală a operei carageliene.

Cărţile sunt vii

Întotdeauna, intrând într-o bibliotecă, simţeam diferenţa aceea de nivel despre care vorbea Mircea Eliade: ruptura în spaţiul profan şi accesul instantaneu la sacru... Atâtea gânduri stivuite pe rafturi, tot atâtea lumi posibile. O carte este o lume paralelă pe care o putem cunoaşte.

Putem citi cărţi în spaţiul virtual, dar cred că sunteţi de acord cu mine: a ţine în mână o Carte este un privilegiu de care încă ne bucurăm: să-i deschizi delicat coperta, s-o răsfoieşti, s-o citeşti, adică să-i dai viaţă.
Iar ea îţi dăruieşte o lume. Asta am simţit, asta cred despre cărţi. Azi m-am hotărât să scriu despre ele. Într-o ordine absolut întâmplătoare, fără ierarhizări de niciun fel. Doar cum se vor înfăţişa memoriei mele.

Prima va fi cartea pe care o răsfoiam cel mai adesea în copilărie, plină de un dor inexplicabil, o nostalgie a depărtărilor: "Plimbare în jurul lumii". Nu puteam citi textul, fiindcă nu ştiam să citesc, aşa cum nu pot nici azi, întrucât e în limba maghiară... Dar ce Carte frumoasă!