Valsul minutelor

CCX

"Mă-mbii doar cu o cupă de dragoste? Eu cer
Să urc iubirea toată, cum urci o înălţime:
Sub orice pas să-i crească o nouă adâncime
Şi-ntinderea-i cât lumea s-o-ncercuim cu cer.
Îţi dau împărăţia cea făr’ de vătămare
În care oşti şi arme sunt pururi de prisos...
Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,
Eu te răscumpăr morţii cu cântec şi visare!
Nu! Stelele şi sorii n-au nici o-ntâietate,
Sunt fructele luminii ce-a-nsămânţat pustia...
Din ale noastre râvne-şi ia hrană veşnicia:
Noi cu o-mbrăţişare rodim eternitate...

Înalţă-ţi suflul, duhul... şi dă-mi acel sărut
Care-a-nceput pe gura celui făr’ de-nceput."

Vasile Voiculescu

"Îndrăgostit de tine"

de Adrian Păunescu

Îndrăgostit de tine

Mă simt atât de bine

Că nu mai ştiu de mine

Şi ştiu numai de noi.

Şi văd de prea departe:

Ai uşa ca o carte,

Pericolul de moarte

E scris de vânt şi ploi.

Ce stranie cedare

Cunoaştem fiecare

Când dragostea ne doare

Uităm de vanităţi,

Şi orice teorie

În zdrenţe se sfâşie

Tu mie (şi eu ţie) –

Ce slăbiciuni mi-arăţi.

Dreptate, nedreptate,

Se poate, nu se poate,

Dar despre noi sunt toate,

Noi suntem subiecţi.

Prea scurtă ziua este,

Prea scurtă noaptea este,

În magica poveste

Rămânem imperfecţi.

Iubindu-te cu jale

De legea firii tale,

Ca dealul de o vale

Sunt obligat s-ascult!

Şi dintr-un ins apatic

Ca lemnul de jăratic

Mă-ntemeiez sălbatic

Şi ard, cu-atât mai mult.

Şi, dacă eşti departe,

Şi totul e o carte,

Interesantă foarte

În genul romanesc,

După atâta cale,

După atâta jale

Coperta uşii tale

O rup să te citesc.

Mai dă-mi o filă, două,

Mai dă-mi pe buze rouă

Ce timp puţin ni-i nouă

În cartea asta dat!

Romeo, Julieta

Omega, Alfa, Beta

Şi-o dramă cât planeta –

Femeie şi bărbat.

Dar eu te chem afară

Din lumea literară,

E cea din urmă oară

Când am putea trăi,

Iubindu-te firească

Şi fără nicio mască,

Las florile să crească

Şi să visăm copii.

Literatura toată

Ar merita îndată

Să-i facem o erată

Cu viaţa noastră-n ea,

În faţă doar un drum e:

Noi facem altă lume,

Noi suntem alte nume,

Noi suntem altceva.

"Memorialul Mânăstirii"

"Sfârşitul tuturor izvoarelor este un puţ secătuit şi astupat cu pietre."

Recitesc „Memorialul Mânăstirii” de Jose Saramago.

La prima citire nu mi-a plăcut. Prea dărâma fără să pună ceva în loc, prea arăta cu degetul.

Au trecut câţiva ani, reiau cartea la îndemnul unui prieten. O uitasem. Nu mi-am adus aminte de ea nici măcar atunci când am citit „Toate numele”… Când mă supăr, şterg din memorie.

M-au întâmpinat frazele lungi, cu divagaţii, despre care nici nu mai ştiu cum au început. Naratorul e nepăsător, s-ar părea că doreşte chiar să-mi imprime o anume nesiguranţă. Include în discursul său multe interogaţii şi dubii şi nu-mi dă răgaz de gândire ca să-i răspund. Trebuie să ţin pasul cu fantasticul firesc al vieţii lui Baltasar şi Blimunda, cu zborul lui Bartolomeu Lourenco.

La prima citire am reţinut doar ironia cu care se dărâmau tabuuri religioase. Acum, deşi constat lipsa de înţelegere pentru păcatele semenilor, sunt pe cale să admit că Saramago este un credincios, cel puţin în această carte. Nu l-a găsit pe Dumnezeu. Dar îl caută. Şi nu l-ar căuta, dacă nu l-ar fi găsit deja…

Poate că s-a înălţat la cer cu Baltasar şi Blimunda când soarele a atras bilele de chihlimbar. Poate a ascultat corul îngerilor. Scriitura lui îmi pare de multe ori un cor. Un paragraf porneşte cu vocea naratorului omniscient, continuă cu gândurile răzleţite ale unuia dintre personaje, iar la sfârşit te întrebi dacă nu cumva le-ai murmurat chiar tu, cititorul, acele cuvinte…

Saramago scrie de parcă ar vedea cu ochiul prin care Dumnezeu priveşte lumea, ochiul unei singure şi îngheţate priviri ce cuprinde totul, de la leagăn la mormânt. Totul e ardere la Saramago, ardere eternă de o clipă, o vertiginoasă şi minunată clipă a istoriei.

Citind, îmi reveneau în minte picturile lui Dali…

"Cipi, acest pitic uriaş"

Cella m-a chemat azi cu grăbire, să vin să-mi iau rămas-bun pentru o iarnă întreagă, de la mult iubitul meu Scai pe care îl vedeţi în imaginea de sus. Am aflat de la Snejinka, Tano şi Capi ce zi minunată a fost azi, 4 octombrie, ziua animalelor, în amintirea şi cinstirea Sfântului Francisc, ocrotitorul lor.
Iar eu, după vizita la prietenii dragi, mi-am amintit de cartea dragă a copilăriei, din care mama îmi citea înainte de culcare: "Cipi, acest pitic uriaş".
Poate Scai e de vină pentru această plonjare în epoca fericită a copilăriei, poate Snejinka, poate imaginile duioase din curtea lui Tano şi a lui Capi. Toate m-au dus cu gândul la ilustraţiile Liviei Rusz pe care le priveam vrăjită pe când glasul mamei spunea despre aventurile locuitorilor din scorbura copacului bătrân.

"Codul bunelor maniere"

"Am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii." Nicolae Steinhardt

Pe la zece ani am început să citesc pe ascuns "Cartea fetelor". În afară de câteva capitole care mi-au părut extrem de interesante şi, evident, insuficient tratate de autori ("Ele despre Ei şi Ei despre Ele", "Psihologia şi morala dragostei"), această culegere de articole m-a cam speriat.

Societatea în care urma curând să păşesc în postura de domnişoară, părea un loc rigid şi rece. Regulile de comportament civilizat, pe care eram sigură că toată lumea le stăpânea la perfecţie, doar eu nu, erau un labirint în care aveam să mă pierd...

După mulţi ani am citit cu plăcere, în registru aproape beletristic, volumul doamnei Aurelia Marinescu, "Codul bunelor maniere astăzi".

Este o lectură folositoare pentru cei care încă nu ştiu că nu se merge neanunţat într-o vizită şi una amuzant-recreativă pentru oricine doreşte să-şi împrospăteze în memorie cum se poartă elegant o discuţie telefonică sau care este ordinea aşezării musafirilor la masă.

Desigur, nu lipsesc sfaturile ce par uşor desuete, deşi titlul spune clar: "astăzi", cum ar fi precizarea pedantă conform căreia la urcarea scărilor un domn merge cu un pas înaintea doamnei pe care o însoţeşte, pe când la coborâre, lucrurile se petrec invers...

Este evident, chiar fără s-o aflăm din codul manierelor elegante, că folosirea telefonului mobil la teatru, de exemplu, e o mârlănie, dar cred că devenim prea rigizi dacă urmăm sfatul din această carte de a evita convorbirile telefonice pe stradă.

Concluzia mea după lectura acestei cărţi şi a altora din această categorie este aceea că e bine şi util să cunoaştem regulile de comportament civilizat, dar că politeţea ţine de ceva mai profund.

Sincer, prefer o persoană spontană, deschisă, jovială, chiar cu riscul de a mai încălca eticheta, decât un scorţos închistat şi încruntat, atent să vâneze greşeli.

Dar să nu uităm:

"Dacă nu putem fi buni, să fim măcar politicoşi." Nicolae Steihardt

De ce minţi?

-De ce minţi? m-a întrebat direct, fără ocolişuri, deşi după torsul ei insinuant mi-am dat seama că nu e supărată cu adevărat.
-Doamnă, ştii... nu ar crede nimeni... că tu... am încercat eu o explicaţie cam fără rost.
Doamna pufni plictisită şi-mi zvârli pe birou nişte poze vechi.
-Ia uite! Ce mai ai de spus acum? Toată lumea poate să vadă cum am citit noi împreună cărţi de Margaret Atwood.
Cum nu mai era nimic de adăugat, am împăcat-o cu o bucăţică de carne.

Iar eu mi-am reluat locul pe canapea, unde citesc împreună cu cineva drag, de la distanţă, această carte.

Asasinul orb

Aţi citit vreodată o carte împreună cu cineva? E un moment de o intimitate aparte.

Mărturisesc nostalgic: da, am citit cărţi împreună cu cineva. Ne-am citit unul altuia cu glas tare, pe rând.

Ridicam ochii de pe fila plină de semne şi sensuri şi priveam fugitiv chipul de alături, acoperit de o tăcere meditativă, adâncit în reverie…

Dar am citit împreună şi de la distanţă. Cartea, ca un răvaş imens de dragoste, circula între noi şi sorbeam textul pe care ochii dragi l-au sorbit, sau rămâneam îndelung asupra vreunui pasaj subliniat , cugetând la frazele care au impresionat pe înainte cititorul meu.

Îmi amintesc şi revin uneori la cartea Margaretei Atwood, „Asasinul orb”. Este o poveste postmodernă despre trecerea devastatoare a timpului, despre „singura lovitură pe care o putem da istoriei personale, aceea de a o truca, de a o mistifica”.

„Asasinul orb” mi-a confirmat că uneori trebuie să amestecăm realitatea cu Povestea, cu Visul.

Un vis, o poveste pot pune în mişcare angrenajele ruginite ale zilelor în care trăim.

Mai mult, în timpul acestei lecturi, m-am simţit traversând experienţa lui Benjamin Button, am simţit că pot descoperi acea magie ca, pe măsura scurgerii timpului, să întineresc.

Am citit singură „Asasinul orb”.