"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

joi, 11 septembrie 2014

Xifopagi



Un barbat bea bere intr-un local, la tara, "o mana plictisita, aparand din neant, independenta de vreun corp omenesc" i-o toarna in pahar.  Barbatul asteapta pe cineva, nu-si da seama pe cine asteapta, dar intelege ca cel asteptat nu va veni.  "Prea multa bere, prea putin somn;  prea multe necazuri, prea putine satisfactii morale", isi zice in gand, si simte o chemare, sa se ridice, sa faca cativa pasi prin curtea murdara a carciumei.  La iesire, remarca o usa in fundul curtii, pe care scrie "PIVNITA". "Du-te si vezi" ii comanda o voce interioara. Se supune masinal.  Si deodata simte ca se scufunda in bezna : jumatate din el este la lumina arzatoare a soarelui si jumatate in bezna, care, dupa cativa pasi, il absoarbe in intregime. Noaptea din adanc este "surda si nelinistitoare". Aude zgomote, ca un fel de chitcait. Sa fie sobolani? Apoi, gaseste comutatorul : in lumina artificiala, apar la vedere boxe cu barbati si femei, perechi-perechi, fiecare pereche fiind alcatuita din indivizi de acelasi sex, sunt monstri xifopagi, uniti de la extremitatea inferioara a sternului, pana la ombilic, care-l ingrozesc si il determina sa scape cu fuga.  "Cine v-a inchis aici?", ii intreba indepartandu-se. "Fie-ti mila", i se raspunde. "O sa ma introrc", le promite, dar un bicefal hidos ii zice "Minti, nimeni nu s-a mai intors".
.
Ca un criminal care revine la locul faptei, omul se reintoarce a doua zi la carciuma.  Patronul il priveste ostil. "Am delirat, nu-i nimic adevarat din ce am vazut, isi zice". Iar vocea interioara ii comanda: "Du-te si vezi". Curtea este la fel de murdara ca si ieri, aceleasi muste oribile zboara pe-acolo.  Este cuprins de o sudoare de moarte, dar in fundul curtii, nici vorba de usa pe care scrie pivnita, dar parca se aud niste horcaieli de sub pamant. Apoi o lovitura de cap il doboara si se trezeste in bezna. Ceva in noaptea vorace si olfactiva, il prinde la mana. "Cine-i acolo?", intreaba, simtind totodata cum o mare greutate ii atarna de piept... Nu se stie de unde se iveste in bezna o raza de lumina.  Si vede in fata un chip identic cu al sau,  privindu-l cu ochi incarcati de suferinta,  "si o voce hidos deformata, pronunta lent aceste cuvinte: "Totusi te-ai intors, frate".
.
 Toracopagilor le este dat sa fie impreuna, in bezna sau in lumina, asta depinde de alegerea lor.

miercuri, 6 august 2014

"O să rămâi în mine"

"O să rămâi în mine și după ce-o să pleci,
La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,
O insulă ciudată cu drumuri și poteci
Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

O să rămâi în mine și când vei încerca
Să intri în pădure și să te pierzi într-însa.
Vezi! Urma ta săpată e în visarea mea
Și pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa.

Și te-aș găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc,
Și te-aș afla oriunde te-ai ghemui hoțește.
Visarea mea e ca un condur împărătesc
Ce numai la piciorul tău zvelt se potrivește.

O să rămâi în mine și după ce-o să zbori
Din inima mea neagră, ca un canar din cușcă.
Tristețea mea ciudată te va ochi și-n nori;
Tristețea mea țintește mai bine ca o pușcă.

Și te-aș zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măști ți-ai pune să nu te pot cunoaște.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristețea mea – din sute de mii te-ar recunoaște."

Radu Stanca

duminică, 20 iulie 2014

Calatorie in larg

"Calatorie in larg" este primul roman al Virginiei Woolf, contemporan cu prima sa tentativa de suicid survenita pe parcursul scrierii cartii. Tentativa reusita, de la varsta de 56 de ani, ne impovareaza cu o durere de nesuportat, peste tragismul acestui roman ireal, de o straniete care aminteste de lumea cuantica, in care, una dintre caracteristicile licaririlor de materie de lumea Planck, poarta aceasta denumire. Nava EUPHROSYNE, porneste de pe cheiul Embankment, al Tamisei, avand-o printre pasageri pe Rachel Vinrace. Undeva, de pe tarmul Portugaliei, vor urca, pentru un scurt traseu pana la alt tarm, si sotii Dalloway. Nu, nu este Corabia Nebunilor, locul ei il va lua in roman un hotel din Colonia Santa Maria, in zona de coasta a Braziliei, unde, Rachel si matusa sa, Elena, vor poposi adeseori, printre englezii veniti in vacanta in tinutul exotic, provocand, intre Vila San Gervaise, unde isi aveau resedinta, si hotel, o cale batatorita pentru locatarii vremelnici. Nu este America de Sud ceea ce se desfasoara in fata ochilor nostri, ci mai degraba un continent disparut, sau unul care tocmai incepe sa se inalte din adancuri, vasul Euphrosyne nu a acostat pe un tarm, ci intr-o legenda. Dar, cu adevarat, luntrea sublima, este o mica ambarcatiune cu care, sase persoane, printre care, doi soti, doi barbati tineri, percum si Rachel si fermecatoarea sa matusa, Hellen, avanseaza inspre interiorul continentului ... La intoarcere, Rachel nu mai este singura, caci a devenit logodnica unuia dintre tineri companioni. Si nu mai este cum era la plecare : poate in trup un virus, care in cateva zile, o stramuta pe alt taram.
*


"Sub fiecare act al nostru, sub viata de toate zilele, isi are salas durerea tacuta dar mistuitoare;  pana acum, vedea suferinta ca pe un foc sucindu-si limbile pe marginea fiecarei actiuni, consumand vietile barbatilor si ale femeilor. Pentru prima data cuprindea cu mintea cuvinte ce odinioara pareau goale de sens : lupta pentru existenta; duritatea existentei. Acum stia prin el insusi ca viata e grea si plina de suferinta. Se intreba cum avusesese el insusi curajul sa traiasca asa cum traise, in graba si cu nepasare, trecand de la un lucru la altul, iubind-o pe Rachel asa cum o iubise ?  Nu va mai regasi niciodata senzatia de siguranta ; nu va mai putea sa creada in stabilitatea vietii, sau sa uite ce profunzimi de durere zac sub fragila fericire, sub limitatele sentimente de multumire si siguranta. Privind inapoi, avea impresia ca fericirea lor nu fusese niciodata atat de intensa cum era durerea lui de acum. Se imbinase de fiecare data ceva imperfect in momentul lor de fericire, ceva ce-si dorisera si nu izbutisera sa obtina. Avusese un carcter fragmantar, incomplet, caci era atat de tineri si nu-ai dadeau seama ce faceau. ( ... ) Ce insemnatate mai avea orice ? Rachel, o faptura minuscula, zacea bolnava, iar el , suferea din pricina ei.  Apropierea trupurilor lor in acest vast univers si micimea lor, ai aparea acum absurde, rizibile. Nimic nu avea importanta, nu aveau nici o putere, le lipsea speranta. Desi era convins ca destinul lor e absurd si rizibil, ca amandoi sunt marunti si deznadajduiti, nu pierdu nici o clipa sentimentul ca aceste ganduri faceau parte, intr-un anumit fel, din viata pe care Rachel si el, o vor trai impreuna."

luni, 14 iulie 2014

"Viaţa lui Pi"

Îmi plac numerele iraţionale. Îmi place Pi. Îmi place "nebunia" lui lipsită de raţiune de a iubi pe Dumnezeu sub orice formă sau nume ar purta. Îmi place cum se aruncă fără arme, doar plin de încredere, o încredere nemărginită în dragostea şi purtarea de grijă a Creatorului, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi învinge.
*
"E adevărat că putem fi schimbaţi de cei pe care-i întâlnim uneori atât de profund, încât nu mai suntem aceiaşi, chiar şi în privinţa numelui."
*
"A sta şi a aştepta, cu speranţă inutilă, e ca şi cum ai visa şi ai aştepta să-ţi treacă viaţa."


miercuri, 18 iunie 2014

Cărţi care (ne) se leagă

„Cheia comorii este chiar comoara!” — „Cheia e în labirint, iar labirintul e în cheie.”
 Simt că există o legătură între cele două cărţi. Nu doar aceea care pleacă de la expresiile respective, ci şi o alta mai profundă. Romanul lui Hendrix explorează „lumi infinite într-un spaţiu infinit”, iar în cartea lui Barth ni se dezvăluie lumi alternative în care vechile mituri se spun altfel.
Iar dacă în nuvela „Donaziadiada” zidul care desparte trecutul de viitor şi imaginarul de real se prăbuşeşte când eroina înţelege care este cheia – respectiv corespondenţa dintre cifrul care ascunde comoara şi comoara însăşi, în celălalt roman se vorbeşte despre „instrumentalitatea capabilă să deschidă poarta dintre cuvinte şi lumi”.
*
Jarod Kwok moare acestei lumi, dar de fapt este „translatat permanent”, a trecut într-o nemurire situată dincolo de legile universului obişnuit. La nemurire aspiră şi Perseu, eroul lui Barth, transformându-se într-o constelaţie, iar Belerofon, fiul lui Glaucos şi nepotul lui Sisif, aspiră la acelaşi lucru: gloria eternă, o nemurire câştigată în memoria posterităţii.
*
Dar dacă vorbim despre memorie Howard Hendrix spune totul. Ne explică legătura dintre criptografie, labirint şi palatele memoriei. Se referă chiar şi la bioentanglement, legătura misterioasă dintre gemeni, despre care se poate citi şi aici.

 
Bartolomeo Veneto - Portretul unui gentilom
 *
„Toate lucrurile din lume constituie un cifru. Natura nu este decât un cifru şi o scriere secretă. Numele măreţ şi esenţa lui Dumnezeu şi a minunilor Sale, faptele în sine, planurile, vorbele, acţiunile şi comportamentul omenirii — ce sunt acestea, dacă nu parte dintr-un cifru?”


Dosso Dossi - Portretul unui gentilom
*
 "Pe mine când m-ai făcut
lacăt la ce poartă m-ai pus,
ce-ai încuiat cu mine
şi de cine?.."



sâmbătă, 7 iunie 2014

Campuri morfogenetice

Rupert Sheldrake a scris cartea "O noua stiinta a vietii", in care introduce notiunea de camp morfogenetic. De fapt chiar lanseaza o noua teorie, care, beneficiid de propriul camp morfogenetic, cunoaste o fantastica raspandire, fiind imbratisata de la aparitie de cercetatori ca si de marea masa a nespecialistilor. Este vorba despre TEORIA CAMPULUI MORFOGENETIC, conform caruia sistemele vii ca si cele nevii, sunt dirijate, pe langa factorii de natura materiala si energetica, si si de CAMPURI DE ORGANIZARE SUBTILE, care nu se manifesta la vedere, dar genereaza MODELE PENTRU FORMA SI COMPORTAMENT, care traverseaza continuum-ul spatio-temporal, avand efecte indiferent de distanta, si actionand in spatiu ca si in timp. Campul morfogenetic este o REZONANTA MORFICA ce traverseaza spatiul si timpul. 
*
Este necesar un exempu simplu : un grup de maimute aflate pe o insula, separate de un gard imposibil de trecut,  primesc, de o parte a gardului, un aliment aruncat in nisip. La inceput, animelele mananca alimentul, inghitind si firele de nisip, ulterior unele spala in apa de mare alimentul, indeparagtnd nisipul. In scurt timp, toate animalele aflate de acea parte a gardului spala alimentul inainte de consum, desigur, si datorita imitarii comportamentului de dorit. Apoi, se trece cu experimentul la animalele aflate de cealalta parte a gardului. Acolo, animalele ajung mult mai rapid sa spele alimentul de nisip, de parca acest comportament le-ar fi fost indus pe o cale nevazuta : este efectul aparitiei campului morfogenetic, care genereaza forme, ca si modele de comportament.

joi, 5 iunie 2014

"Himera"




Când am ajuns la expresia „cheia comorii este chiar comoara”, am crezut că am de-a face cu jocul literar al unui semiotician, aşa ca Umberto Eco. Dar de fapt cartea lui John Barth este o reinventare a unor poveşti vechi spuse dintr-o perspectivă nouă şi amuzantă.
Întotdeauna m-am întrebat ce ar face Albă-ca-Zăpada după acel ireversibil „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” sau ce-ar fi fost dacă Paris s-ar fi îndrăgostit de Menelau şi nu de Elena. De fapt, mint, această ultimă întrebare mi-am pus-o mult mai recent. Ei bine, John Barth o să ne spună.
Îmi place cartea asta şi ca obiect, coperta cu pictura lui Marc Chagall e foarte potrivită. Adevărul e că m-a atras coperta, altfel nici nu aş fi băgat de seamă că e vorba despre acelaşi John Barth care a scris „Varieteu pe apă”, („The Floating Opera”) şi care mi-a plăcut atât de mult cu ceva ani (mulţi) în urmă.