"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

vineri, 24 februarie 2012

De dragoste


„Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături
Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnată
Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar.

Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa
Cum ţii să nu se verse un potir
Şi pune-ţi gura peste gura mea:
Inspiră ţipătul care-l expir.

Să nu se-audă hohotul de plâns
Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;
Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă
Valul de spaimă care creşte-n jur

Şi duce totul, şi în urma lui
Rămâne doar moloz şi ghilimele,
Şi se chircesc bolnave şi se sting
Şi soarele şi celelalte stele...”


„Acum, ca şi în epoca de piatră, valorăm atât cât iubim. Preţul salvării noastre se socoteşte în unităţile de măsură ale dragostei.”

Ana Blandiana

miercuri, 22 februarie 2012

"Umbre lungi"



Tim Harker-Jones, biograf englez, face o vizită în România cu scopul de a se documenta pentru viitoarea sa carte – viaţa romacierului Philip Carston.
Sosit în România dinainte de 1989, descoperă o lume complicată şi înţelege că prietenul său, romancierul, a trăit experienţe cu totul deosebite cu prilejul celor trei-patru vizite pe care le-a făcut în această ţară.

Romanul este construit inteligent, cu un limbaj simplu, glasurile naratoriale alternează, timpul nu este unul liniar, dar, cu toate acestea, tabloul ce se conturează este foarte precis.
Din diferite unghiuri suntem puşi în contact cu ultimii ani ai epocii de aur, surprinzător de bine înţeleasă de autor.
Deasupra spectacolului unei societăţi în care toţi se suspectează, toţi se tem, toţi se simt urmăriţi, creşte pe nesimţite legătura între Philip Carston şi traducătoarea romanului său în limba română, Carolina Predeanu.
Este o poveste scrisă cu mult realism, nici veselă, nici tristă: cenuşie. Sistemul oprimant şi-a pus amprenta asupra felului de-a fi al Carolinei subminând din interior fericirea incipientă pe care ar fi putut s-o guste alături de Philip. Ea se teme să trăiască atunci când viaţa îi oferă o şansă.
Legătura de dragoste dintre cei doi se sublimează într-o carte, devenită adevărat personaj – „Un alt timp”. E mult? E puţin?

Aşa cum spuneam, deşi pare scris într-un limbaj simplu, neîntortocheat, romanul este dens, plin de simboluri, aluzii la condiţia creatorului în societate şi invită la meditaţie.
Trebuie citit. Sau recitit...

Melodia Carolinei

sâmbătă, 18 februarie 2012

Surorile Bronte, dragi Dianei


Nouazeci si noua de ani !
Frumoasa varsta, s-ar putea spune ... Dar este suma anilor traiti de cele trei surori Bronte ... Asa ca, este mai potrivita tacerea. Anne si Emily au murit in acelasi an : 1849. Emily suferea de tuberculoza pulmonara. La fruntariile mortii, bolnavul de ftizie are privirea stralucitoare, si sperantele de supravietuire renasc in sufletul sau. Asa incearca natura sa-i aline suferinta. Obrajii bolnavului devin rosii, ai zice ca viata revine in ei. Este un semn : semiologia i-a gasit un nume poetic. Roseata din obrazul bolnavului de ftizie aflat in preajma mortii este numita " trandafirii cimitirului".
*
Mama ne aduce pe lume, dar voi scrie aici doar despre tatal surorilor : este Patrik Bronte, fiu de tarani, irlandez, desigur. Pastor anglican in Yorkshire. Au fost si doua surori moarte de mici, si fratele BRAWELL, mort de tanar, prin darul betiei, care a lasat un portret facut de el surorii Emily, aflat in prezent la Galeria Nationala din Londra. Cea mai mare dintre surori este Charlotte, nascuta in 1816, si moarta in 1855. A urmat Emily, care a trait intre 1818 si 1849, si apoi Anne, intre 1820 si 1849. Au scris si poeme, tustrele. Au publicat impreuna volumul "POEMS" in 1845, sub triplul pseudonim "CURRER, ELLIS and ACTON BELL". Editorul lor a fost NEWBY, care le-a publicat si romanele. Pentru Wuthering Heights, publicarea s-a facut aproape in conditii ruinatoare pentru autoare. Dar ce roman! Astept sa postezi si tu despre romanul "La rascruce de vanturi", Diana.
*
Iata cateva dintre cartile surorilor Bronte, pozate in Biblioteca Babel :


CHARLOTTE BRONTE :

- "Jane Eyre" - 1847
- "Shirley" - 1849
- " Willette" - 1853
- "Te-am dorit intr-o seara"
*

EMILY BRONTE :

- "LA RASCRUCE DE VANTURI" - 1847
*
ANNE BRONTE :
- "Agnes Grey" - 1847
- "Necunoscuta de la Wildfell Hall" - postum, 1884
*
Charlotte este expresia razvratirii femeii asupra soartei care o condamna la o existenta monotona, lipsita de orizont, si a revoltei impotriva mentalitatii care subjuga femeia barbatului. Ea scrie ca despre sine, proclama adevaruri traite, marturiseste despre viata sa amara si tragica, despre visurile si deziluziile sale, despre obstacolele ce rasar in calea fericirii, si revendica dreptul la o viata libera si implinita. Anne, scrie cu indrazneala despre statutul femeii in societate, dand dovada de libertate de gandire. Despre Emily, sper ca va scrie Diana. Emily este cea mai buna dintre toate.
*
Faptul ca autoarele acestor romane sunt femei, le-a sporit succesul. Pe vremea aceea, femeile scriau literatura dulceaga, cee ce nu e cazul la surorile Bronte, pe care Diana le indrageste. Amin


vineri, 17 februarie 2012

Heathcliff in amintirea mea


Am avut sansa sa citesc pe saturate in viata, ii cunosc inca din gimnaziu pe Dickens si Dostoievki, i-am admirat in timp, pe G.G. Marquez, Bulgakov, Auster, Kadare, Eco, Saramago, Murakami ( Ryu si Haruki ), Buzzati si cati altii ... dar amintirea romanului " La rascruce de vanturi" de Emily Bronte, citit la 12 ani , in zorii barbatiei, ramane neegalata, si acopera si noile senzatii de la recitirea, acum, la celalat capat al zilei a cartii, incat recurg tot la ceea ce-mi spune amintirea, facuta putin din uitare, cand incerc sa ma identific cu eroul tragic al povestii care nu inceteaza sa ma tulbure. Atmosfera sumbra de la Wuthering Heights renaste in mine odata cu fiecare furtuna din viata mea. Am invatat de curand cum se pronunta acest nume, intreband de la Diana. Tot ea m-a intrebat daca m-as putea identifica cu Heathcliff, ca personaj, si numai dupa zile de lectura si chibzuinta am spus : "nu". Romanul reda o lupta inclestata care implica patru generatii de-a lungul a doua decenii.
*

Domnul Earnshaw, tatal lui Hindley si al Catherinei, aduce cu sine acasa, intorcandu-se din oras, un copil gasit. Hindley il detesta, si va face tot ce poate sa-l nimiceasca, dar intre Heathcliff si Cathy ia nastere o comuniune spirituala care duce la iubire. Insa Catherine ajunge sa cunoasca Casa Linton, opulenta, civilizata, confortabila, ispititoare, si se simte atrasa de tanarul Edgar. Cathy ii marturiseste unei confidente ca nu s-ar mai putea marita cu Heathcliff, dupa ce s-a trasformat sub ispita vietii imbelsugate si pasnice din Casa Linton. Hethcliff dispare, ea il cauta disperata, se imbolnaveste, devine apatica dupa convalescenta, si intr-o stare de amortire a fiintei , se marita cu Edgar. Apoi Heathcliff se reintoarce bogat, puternic si frumos, dar nu revine pentru a-si implini iubirea, ci pentru razbunare si distrugere. Isi ruineaza dusmanii, ii impinge spre moarte, isi pierde viata si Catherine, si in final, ajunge si el, in moarte, in acelasi cimitir, langa femeia iubita. Tinerii Cathy si Hareton, victime ale luptelor celor din generatia trecuta, invingand prin dragostea lor imprejurarile potrivnice, dau nota de speranta cu care se incheie romanul.
*
Nu e nici pe departe postarea pe care mi-am propus-o despre romanul acesta, este doar un avans, caci las sa creasca in mine impresiile dupa lectura recenta, inainte de a face postarea dorita.

joi, 9 februarie 2012

Şoapta astrelor - atât de frig



„Mi-a izvorât o lacrimă din ochi, mi s-a rostogolit pe obraz şi-a căzut la pământ, deja îngheţată, cu un pocnet metalic. Jenski s-a aplecat şi a ridicat-o. Urma lăsată de ea îmi înţepa obrazul, dar lacrima scânteia în palma comandantului ca un cadou.
-         Şoapta astrelor, a spus el.
-         Ce anume?
-         Un poet ca tine ar trebui s-o ştie. I se spune „şoapta astrelor”. Ascultă, a spus, ridicând un deget pentru a face linişte.
Încă mai auzeam clinchetul şi am lungit gâtul să văd despre ce era vorba. Jenski a râs.
-         Nu, aici. Uite.
Şi-a deschis gura în formă de O şi-a expirat încet. Făcând asta, am văzut norul respiraţiei căzând într-o ploaie la pământ. Acela era sunetul pe care-l auzisem: respiraţia noastră ce cădea.
-         E o expresie a iacuţilor. Înseamnă o perioadă atât de friguroasă, încât respiraţia îngheţată îţi cade la pământ înainte să se poată risipi. Iacuţii spun că n-ai voie niciodată să dezvălui secrete în aer liber în timpul şoaptei astrelor, fiindcă înseşi cuvintele îngheaţă iar în timpul dezgheţului de primăvară oricine trece pe lângă locul acela le va putea auzi. Primăvara, aerul se umple de bârfe vechi, ordine neexecutate, vocile copiilor ce au devenit adolescenţi şi frânturi din discuţii de mult încheiate. Vocea ta, tovarăşe poet, discuţia noastră, va rămâne aici mai mult decât tine.
În momentul acela am crezut că vrea să mă omoare. (...)
M-a chemat spre copacul doborât. Acesta zăcea în mijlocul unui morman de gheaţă, zăpadă, aşchii de lemn şi pământ siberian negru.
A luat puţin tutun rozaliu din cutie, a răsturnat restul pe jos şi m-a condus către mijlocul petei de pământ.
- Respiră.
Respiraţia mi-a căzut în mici bucăţi de grindină pe pământul deja îngheţat.
-         Perfect. Acum, ce poezie ţi-ai dori să citeşti?
-         Poftim?
-         Ce poezie? Care e preferata ta? Ţine, ţine, poate că nu-ţi mai aduci aminte. Poate că nu-ţi aminteşti acum nici o iotă. Aruncă o privire!
S-a aşezat pe trunchiul copacului la picioarele mele şi şi-a aprins o ţigară.
- Asta, am spus.
Se numea „Lamentaţia vânzătoarei de fructe”. O compusesem în Kurgja în prima vară de după căsătorie, după ce făcusem dragoste cu soţia mea şi în vreme ce o vânzătoare de coacăze cânta în piaţa din faţa clădirii.
Mi-a făcut semn să încep. În timp ce citeam, s-a lăsat în mâini şi-n genunchi şi, cu un cuţit de vânătoare, a luat pământul pe care îmi cădea răsuflarea şi l-a pus în cutie.
Când am terminat, a sigilat cutia şi s-a închinat.
- Asta e tot. Acum de fiecare dată când voi vrea să-mi aduc aminte de ilustrul poet aflat sub supravegherea mea, nu va trebui decât să deschid cutia pe-o vreme mai călduroasă.”

"Biblioteca geografului" - Jon Fasman

sâmbătă, 4 februarie 2012

Jan Kozak - "Adam si Eva"


Eva era a doua sotie a lui Adam. El era pomicultor. Merele din livada aceea, merele pe care barbatul i le oferea Evei, "a rebours" fata de ceea ce cunoastem despre intamplarea din Gradina Raiului, mi-au ramas in amintire de parca as fi oferit si eu fructul femeii iubite.
In 1985, cand am inceput sa citesc romanul, nu ma deranja faptul ca era o livada a unei intreprinderi de stat, m-a deranjat doar in 1990, la reluarea lecturii, cand socialismul era deja spulberat de
turbulentele Istoriei .
Eram fermecat de acest cuplu, de felul in care se iubeau, chiar si supararile dintre ei erau pline de taina si fior.
*
Meandrele vietii au provocat un ocol de cinci ani intre momentul cand am inceput sa citesc romanul, si anul in care am incheiat lectura.
Intre inceputul si sfarsitul cartii, am asezat, in timp, mai mult de cinci sute de alte carti citite.
Caci in vara in care citeam romanul, avid sa ma impartasesc din taina inmiresmata a iubirii dintre Adam si Eva, care-i amintea , in ciuda "REALISMULUI SOCIALIST", chiar pe stramosii omenirii din Eden, am fost luat din rosturile vietii personale, si dus la o distanta de cateva sute de kilometri, pentru ratiunile existentei unui corp suprauman, Armata, incat la revenire, dupa o vara petrecuta aiurea, am uitat de Adam si Eva si am trecut sa citesc lucrarea "Despre razboi" de Claussewitz.
*
Iata ce spune Jan Kozak, autorul romanului, despre " Adam si Eva" :
"Credeti-ma, povestea despre Adam si Eva nu i s-a intamplat vestitului pomicultor Alois Konas din Rudnice. Acum, Adam sunt eu, dupa cum Eva sunt tot eu. Si daca totusi, vreunul dintre cititori se recunoaste in aceste personaje, ce sa fac?, va fi si el Adam, Eva, sau amandoi ... "

* * *