1984

Ce poate fi mai actual decât acest roman vizionar al lui George Orwell?

Cella, sincer, postarea ta de ieri m-a inspirat. Seara, când am intrat să-ţi citesc eventualul răspuns, am sesizat şi link-ul la care trimiteai.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, recunosc, aici încerc să mai eludez realitatea. Şi poate că nu e bine. De aceea voi expia cu „1984”, cea mai terifiantă poveste despre totalitarism pe care am găsit-o vreodată.

Am citit romanul prin 1991, dacă tot vorbim de ani, când încă nu credeam că mai este posibilă o revenire la serviciile Fratelui Mai Mare. Big Brother.

Iată însă că există naţii care au o … afecţiune, slăbiciune, atracţie…. cum s-o numesc? pentru dictatură. Le place, domnule!

În curând se va înfiinţa şi la noi Poliţia Gândirii, se va introduce o limbă nouă, Nouvorba, vom avea în casă tele-ecrane care ne vor transmite non-stop realizările Partidului Unic, dar, în acelaşi timp, ne vor şi recepta pe noi eliberându-ne de povara intimităţii…

Vor fi publicate cărţi scrise de maşini, filme produse de maşini, astfel încât nivelul de educaţie să rămână mediocru. (deziderat deja atins, cred eu…)

Copiii îşi vor denunţa părinţii, ne vom întinde capcane unii altora, vom fi torturaţi pentru crime-gând, iar sub tortură vom trăda tot ce am îndrăznit să iubim.

România, trezeşte-te!

Castaneda. Real?

Ecou la ecou...



Acum câţiva ani am intrat în biblioteca din comună. Eram profesoară şi nu-mi permiteam să cumpăr toate cărţile pe care doream să le citesc. Faptul că în centrul satului, în aceeaşi clădire în care se afla "Căminul Cultural" funcţiona şi o bibliotecă, mi s-a părut un mare noroc.
Înăuntru, în două încăperi vaste, acoperite de praf, dormeau câteva mii de cărţi. Iniţial ar fi trebuit ca volumele să stea pe rafturi, însă cel care era plătit să le îngrijească renunţase să le mai ducă la locul lor: zăceau în teancuri pe lângă pereţi, pe mesele din sala de lectură, pe pervazul ferestrelor... Devenise imposibil să găseşti în felul acesta o carte anume. Dacă doreai ceva de citit puteai scormoni în ceea ce se afla la suprafaţă. Iar "la suprafaţă" erau doar cărţile pe care femeile satului le găseau delicioase pe atunci: romanele Sandei Brown şi alte scrieri tot atât de dulci... Într-un colţ, în acelaşi echilibru curajos ca turnul din Pisa erau cărţile împrumutate de şcolari. M-a apucat disperarea. Bibliotecarul, un student care îşi citea cursurile în timpul cât era plătit de primărie, mi-a dat voie să caut unde poftesc, chiar şi în cealaltă încăpere unde erau ultimele achiziţii... Acolo l-am găsit pe Castaneda. Cine să fi cumpărat asemenea cărţi? Probabil fuseseră luate la grămadă.



"Povestiri despre Putere" a fost volumul pe care l-am citit primul. Apăruse la RAO în 1995. Nu ştiu cum am pornit la lectură cu ideea că este un roman fantastic sau un SF, dar am realizat apoi că se vrea a fi o relatare non-ficţională a experienţei trăite de autor, Carlos Castaneda, profesor doctor în antropologie.
Şamaismul m-a interesat întotdeauna, dar Castaneda nu dorea să-l descrie, ci să-l experimenteze. Povestea devenea tot mai întunecată.



Nu m-ar fi deranjat, genul acesta e pe gustul meu, însă din paginile cărţii evapora ceva cu adevărat ostil. Am terminat primul volum, l-am început pe următorul. Împresia de respingere pe care o resimţeam faţă de aceste scrieri era tot mai mare. Deşi la bibliotecă se aflau zece cărţi ale autorului, am renunţat la ideea unei lecturi integrale.



După un timp am aflat de controversa legată de opera lui Castaneda, de acuzaţiile care i s-au adus şi anume că "observaţiile" despre practicile şamanice sunt pure invenţii.



Acum, la doisprezece ani de la moartea autorului, Tensegrity tinde să devină un mod de viaţă.



Scrierile lui Castaneda nu le pot include între "cărţile dragi", dar nutresc în secret ideea că autorul n-a imaginat nimic şi tărâmul îngrozitor al "celeilalte realităţi" există cu adevărat...

Sperie-mă!

Primul horror pe care l-am citit a fost de P. Ispirescu. O poveste pe care o tot citeam fără să înţeleg de ce mă fascinează... Era despre o fată care s-a îndrăgostit de un tânăr fermecător, dar misterios. Fără ca el să-şi dea seama, fata îi leagă o aţă de-un nasture, la una din întâlnirile lor nocturne. A doua zi pleacă după firul deşirat până ajunge într-un cimitir. Îngrozită, constată că iubitul ei venea dintr-un mormânt.

Greu a scăpat fata de dragostea mortului, eu n-am mai scăpat de atunci de pasiunea pentru genul dark. Firesc, a urmat în lecturile mele inegalabilul Poe şi reţin c-am citit şi recitit "Hruba şi pendulul", "Prăbuşirea casei Usher", "Inima care-şi spune taina", "Berenice" şi toate celelalte. La treisprezece ani declamam "Corbul" spre groaza lui tata care nu pricepea de ce mi-am uitat prima dragoste, pe solarul H. Heine...

Când am dorit ceva nou, am descoperit "Fantastica întâlnire din zori". A fost suficient pentru o vreme. La biblioteca municipală, un domn prăfuit cu ochelarii pe vârful nasului, văzând că refuz să merg la secţia pentru copii, s-a hotărât să mă lecuiască şi mi-a să citesc "Monstrul din prag" de H. P. Lovecraft. A fost delicios ca şi "Frankenstein" de Mary Shelley.

Mai târziu, mult mai târziu, mi-am pus întrebarea: de ce ne place horror-ul? De ce savurez Stephen King? Mulţi ar putea să-mi răspundă superior, că este un gen literar adolescentin, ca şi S.F.-ul, şi ţine de-o zonă nematurizată suficient a creierului...

Şi totuşi, insist, de ce simţim uneori nevoia de-a fi speriaţi? Pentru simpla creştere a nivelului de adrenalină în confortul fotoliului de acasă? În ceea ce mă priveşte, e ca un simulator de zbor: am senzaţia că sunt la manşă şi pot experimenta situaţii pe care nu le-am trăit pe viu. Pot afla despre mine însămi cum aş reacţiona în situaţii ciudate, fantastice.