"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

sâmbătă, 30 iulie 2011

"Familia Calaff"


Cărţi uitate, scriitori uitaţi... Am dat peste o carte dragă, „Familia Calaff” de Iulia Soare. A fost un roman pe care l-am citit cu pasiune în gimnaziu, pe care l-am asociat pe atunci cu „Casa Buddenbrook” de Thomas Mann şi „Castelul pălărierului” de Cronin.
Acum, datorită Google, am descoperit că Iulia Soare este un pseudonim pentru Lilly Sonnenfeld (5 iulie 1920, Galaţi – 23 iulie 1971, Bucureşti), prozatoare şi traducătoare, a tradus printre altele „Pivniţele Vaticanului”.
Am aflat că are un volum de povestiri, „O plimbare la Băneasa” şi două de nuvele, „Vârsta de bronz”, „Duminică frumoasă de primăvară”, pe care aş dori să le citesc, deşi poate că lectura lor nu ar mai avea farmecul din copilărie.
Îmi amintesc un citat din John Fowles:
„Într-un fel misterios pădurile nu mi-au părut niciodată statice. În termeni fizici, eu mă mişc prin ele, şi totuşi, în termeni metafizici, ele par să se mişte prin mine.”
Mă întreb: noi circulăm prin Bibliotecă, sau cărţile circulă prin noi?

vineri, 15 iulie 2011

Ridica-te si umbla



Poti sti cu cine ai de lucru cand te abordeaza cineva?
*
Tuza Tivadar a urcat in tramvaiul 77 , descheiat la pantaloni si fara bilet, si a fost acuzat de comportament obscen fata de o femeie. Mirosea teribil cand era cercetat de un capitan la politie. Inculpatul a negat acuzele, declarand ca un cercetator la Statia de Imbunatatiri funciare Godollo, cum este el, se afla mai presus de orice suspiciune. Apoi, s-a declansat un aflux neobisnuit de persoane la postul unde era cercetat Tuza. Un reporter de gazeta sportiva a recunoscut in el un campion la aruncarea greutatii, dar inculpatul a negat ca ar si Acela. O delegatie de academicieni germani opriti cu Microbuzul Dianei, la politie, a salutat in Tuza binefacatorul omenirii care a descoperit serul anticanceros, dar Tuza a spus ca nu el este Acela. Infine, un alt reporter, a identificat in Tuza, o mica stiutoare care castiga concurs dupa concurs. Ceea ce s-a intamplat la sosirea marelui rabin al New Yorkului, se va vedea din textul povestirii. Eu Diana, n-as fi spus ca nu sunt Acela, daca eram intrebat. Tii minte cand ti-am povestit ca am avut onoarea sa-l cunosc, personal, in 1995 pe Baruch Oberlander? Era Marele Rabin al metropolei New York, desigur, altul decat cel din povestirea lui Orkeny Istvan :
*
" In mica incapere intra, cu alaiul stralucitor, Dr. Charles Theodore William Lipschultz, rabinul-sef al comunitatii evreiesti din New York.
- Nu stiu daca am nimerit bine sau nu, rosti inaltul prelat. Aici e camera de garda a politiei din Apa Sambetii? Am auzit ca a venit Mesia si ca poate fi gasit aici.
In acea clipa, intr-un colt al camerei de garda dadu in floare un boschet de trandafiri ( Tii minte postarea ta , "Vor inflori trandafirii"?).
Toti privira fascinati la flacarile petalelor, doar TuzaTivadar gemu o data scurt, si se prabusi.
Capitanul ii evacua pe oameni din camera de garda, si in scurt timp, cercetatorul Tuza isi reveni si facu marturisiri complete. Recunoscu victoriile sale olimpice, castigarea concursurilor pe teme de stiinta, descoperirea serului anticanceros si nu nega nici faptul ca el este Mesia. Recunoscu si fapul ca ii place sa calatoreasca fara bilet cu tramvaiul si daca se urca vreo femeie cu fund mare, isi vara mana sub el. E unica placere din viata lui, declara Tuza. Fu condamnat la o amenda de doua sute de forinti. Spre a se putea intoarce acasa, capitanul ii dadu din propriul buzunar bani de tramvai. Ajuns in pragul usii, Tuza ii zambi larg, si isi desfacu bratele, ca pentru binecuvantare.
- Ridica-te si umbla ! , rosti cu caldura, APOI SE INALTA LA CERURI.

sâmbătă, 9 iulie 2011

"Ora de germana" de Siegfried Lenz



Las pe altadata o postare despre Haruki Murakami, de dragul principiului inseparabilitatii cuantice, si voi continua postarea Dianei despre "Modelul" cu a mea, de companion toracopag, despre alt roman al lui Lenz, "Ora de germana".
*
Siggi Jespen, fiu de politai rural din vremea hitlerismului, este o victima a regimului de teroare, evoluand negativ, prin stari de angoasa, catre comportamentul delictual. Fobia personajului se dezvolta in maladie psihica, care face din el un deviant si un delincvent, incat ajunge sa fie internat intr-o colonie de reeducare din Insula Elba. "Ora de germana", este un gen de roman de formare, dar in sens invers ( "A rebours", cum ar zice Huysmans), de fapt, un anti-Bildungsroman. Inca imi persista in memorie, venind direct dinspre retina, senzatia de miscare pe care mi-a produs-o acest roman cvasicinematografic, care mi-a influentat tehnica de a-mi extrage material pentru naratiuni, din desfasurari vizuale, pe care mintea mea reuseste sa le produca cu harnicie.
*
Detinutul Jespen are de scris la ora de germana o compunere intitulata
"BUCURIILE DATORIEI".
(Tii minte "Bucuria umple casa", ce vremuri de aur ...)
In plina fronda infantila, si cinic, cum se potriveste conditiei sale de delincvent, Siggi nu reuseste sa scrie, in clasa, nici un singur rand pe aceasta tema. Astfel, ora se reia zile in sir, iar rezultatul, este seria de caiete ce formeaza aceasta carte.
*
Scris in 1968, romanul "Ora de germana" este un rechizitoriu impotriva terorii hitleriste. Mai citeste cineva asa ceva? Rau face cel ce nu o face. Deoarece cartea vorbeste despre vina si responsabilitate, si noi traim, suntem vinovati si nu avem dreptul sa fim si iresponsabili. In roman, rasuna cu claritate intrebarile:
"CE ESTE DATORIA?"
"CUM SA INTELEGEM SA NE INDEPLINIM DATORIA?"
*
Aici il las pe Siegfied Lenz, si vin la vulpea lui Saint-Exupery, la momentul in care aceasta ii spune Micului Print ca suntam responsabili fata de cei pe care i-am imblanzit. Iti aduci aminte ca am mai vorbit impreuna despre vulpe, Diana?

miercuri, 6 iulie 2011

"Modelul"


 Toţi avem opinii, dar nu toţi avem privilegiul de a ni le putea exprima liber. Eu, un punct anonim în marea lumii, mă bucur de acest drept.
(Dostoievski ar fi zis „o muscă”, în loc de „un punct”)
Dar oamenii politici fac declaraţii personale cu riscul imaginii, nu-i aşa? Sau, chiar mai rău...
Opinia domnului Mugur Isărescu despre bacalaureat şi modele de ales în viaţă exprimată aici, mi-a adus aminte de o carte pe care – coincidenţă! – am citit-o la terminarea liceului.
„Modelul” de Siegfried Lenz a apelat la un artificiu literar nepretenţios pentru a depăna câteva poveşti de viaţă impresionante. Sub pretextul întocmirii unei cărţi de citire pentru elevi, un grup de intelectuali propune istoria unor persoane cu un comportament exemplar într-un anume moment. Felul cum aceste povestiri se împletesc în povestea cadru face plăcerea lecturii.
Când am închis cartea părerea mea era clară: nu doream să imit pe nimeni. Încă din clasa a doua învăţasem că imitaţia este periculoasă chiar şi când e bine intenţionată: doamna învăţătoare ne dăduse să citim despre un băieţel curajos care într-o bună zi, în drum spre şcoală a observat că linia ferată era ruptă! A alergat într-un suflet la nenea acarul ca să-i dea de veste reuşind să prevină un grav accident, salvând vieţi omeneşti etc.
Cum drumul meu spre şcoală se intersecta în câteva locuri cu o linie ferată, adeseori întârziam la prima oră întrucât îmi făcusem o datorie de onoare din a verifica temeinic o porţiune a drumului de fier...
Nu, nu cred că lipsa de modele este cauza eşecului. Poate asta e doar cireaşa de pe tort. Modul în care este construită societatea este mult mai vinovat.

vineri, 1 iulie 2011

"Acea fată frumoasă"



De această carte nu mă leagă amintirea propriei mele lecturi. Cred că am citit-o cândva prin liceu, mai mult din cauză că l-am văzut pe tata, cu mulţi ani înainte, stând pe banca de sub mărul văratic, cu volumul deschis pe măsuţă. Avea alături cana de cafea plină cu nechezol (cei de-o vârstă cu mine ştiu despre ce este vorba) şi un caiet în care copia câte un citat.
Era o zi de la începutul verii, (în copilăria mea verile ţineau ani întregi, netulburate), iar tata, întors de la şcoală, chiar înainte de masa de prânz, citea o pagină-două.
Din bucătărie se auzea un tel harnic – mama făcea bezea de zmeură la desert – iar eu am ieşit în grădină să adun un buchet de pătrunjel pentru supă. M-am oprit lângă bancă să primesc zâmbetul tatei şi am văzut coperta cărţii. Nu ştiam să citesc. Am reţinut-o după imaginea acelei fete frumoase. Şi după expresia visătoare a cititorului. L-am întrebat ce fel de carte este. Mi-a spus că este o carte care îl plimbă prin toată Europa.
(Aşa ne plimbam pe atunci: citind. Se pare că şi azi ne întoarcem la metoda aceea...)
Atunci am hotărât pe loc în sinea mea că voi citi cartea de îndată ce voi termina clasa întâi. Foarte mulţumită de mine am plecat spre răzorul de pătrunjel, în timp ce dintr-un radio de undeva se revărsa melodia Corinei Chiriac „Opriţi timpul!”
De l-ar fi oprit cineva!...