"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

sâmbătă, 20 februarie 2010

Cartea mea


Mă întorc mereu la marea mea dragoste, Dostoievski. Îmi vine să spun ce spunea Albert Einstein despre acest scriitor: "Mi-a dat mai mult decât un om de ştiinţă, mi-a dat mai mult decât Gauss".
Mie, Dostoievski mi-a deschis o perspectivă pe care nu o bănuiam...
Două sunt romanele care m-au pus în dificultatea de a alege: "Fraţii Karamazov" şi "Demonii". Cu greu am lăsat "Idiotul" pe locul trei.
Alioşa Karamazov, Dimitri Karamazov, ei m-au cucerit.
Să mă ierte Marquez, Sabbato, Ecco, Soljeniţîn, Atwood, Fante, Bukowski, Brautigan, Durrel şi toţi ceilalţi.

sâmbătă, 13 februarie 2010

Carte iubită











M-am întrebat de multe ori care este cartea pe care o iubesc cel mai mult. Este o întrebare sâcâitoare ca şi aceea despre cartea pe care negreşit ai lua-o cu tine pe-o insulă pustie!




Şi totuşi, îmi spun, dacă ai trăi într-o lume absurdă şi vai!, nu imposibilă, ca cea din "Fahrenheit 451", ce carte ai alege să fii? Ce carte ai vrea să salvezi din flăcările ignoranţei? Pe care ai putea-o învăţa pe de rost? Care a fost scrisă pentru tine? Care este aceea pe care ai fi vrut s-o scrii tu? Care e spada strălucitoare căreia ai putea să-i fii teacă?


miercuri, 10 februarie 2010

Un sfârşit pentru toate



Charles Panati are şi o Carte a Începuturilor, pe care nu am citit-o. Nu cred că m-ar fi putut fascina mai mult decât a făcut-o "Cartea Sfârşiturilor". Este foarte interesant de aflat cine a inventat cuiul, obiceiul strângerii mâinii sau cecul bancar. Este de-a dreptul pasionant de dezbătut felul în care s-a născut universul, cu un "Fiat lux!" rostit de Dumnezeu sau cu Big Bang-ul, sau poate că cele două sunt de fapt acelaşi lucru...
Totuşi, felul cum lucrurile se sfârşesc mă atrage mai mult. Poate pentru că nu suntem conştienţi când ne naştem, dar suntem conştienţi că murim...
Autorul vorbeşte despre modul în care au dispărut specii animale, civilizaţii, obiceiuri, personalităţi. Are un capitol despre cum începem să murim încă din prima zi de viaţă. Un altul despre pedepse capitale.
Am cunoscut pe cineva care nici n-a dorit să atingă această carte. Eu mă tem la fel de mult. De aceea am citit-o, de aceea mă uit la emisiunile cu mumii, pentru că vreau să ştiu ce mă aşteaptă. Încercarea ridicolă de-a controla tot ce ţine de noi... Chiar şi moartea.
Cartea lui Panati exact asta ne arată: că suntem frunze în vânt.























miercuri, 3 februarie 2010

Un epigon


Emanuel Pârâianu. Aţi auzit de el? Nu cred. Aceasta este cartea lui "Umbre şi lumini" apărută la Tg. Jiu în 1876. N-a fost mai mult decât un epigon eminescian, prea insignifiant pentru istoriile literare. Dar această carte are o poveste.
Tata era student la Bucureşti în teribilii ani 1950. Fiu de chiabur, nu avea dreptul la un loc în cămin sau cantină. Îşi petrecea ziua la cursuri, iar nopţile fie în gară, fie în Grădina Botanică, fie în cămin la vreun coleg - măcar până venea controlul şi sărea pe geam...
În aceste locuri intens circulate a cunoscut pe servitorul unui fost mare proprietar, pe vremea aceea bătrân şi naţionalizat. Muritori de foame, slugă şi stăpân. Care din disperare vindeau cărţile din bibliotecă pe orice. Tata a dat oala cu sarmale pe o ediţie princeps. Puiul fript pe cărţile legate în piele ale lui Alecsandri. A adus o garniţă cu cârnăciori pentru privilegiul de a-şi alege singur cărţile.
Ce mai mânca tata, nu ştiu; cărţi.
Acasă, îşi încropise o bibliotecă micuţă. Odată, când s-a întors, n-a mai găsit volumele. Bunicul i-a explicat că au venit nişte tovarăşi să servească masa la ei şi au spus mai în glumă, mai în serios, că iau cărţile să vadă dacă sunt sau nu reacţionare. Cum unui chiabur i se putea face orice, nefiind apărat contra abuzurilor, n-a avut ce face.
Cartea aceasta a scăpat, fiindcă tata, o fire profund lirică, o uitase sub pernă.