"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

miercuri, 27 februarie 2013

"O mie de monede de aur"


Există oameni pe care viaţa îi loveşte şi după ce mor. Lalu Nathoy n-a fost înmormântată lângă cel pe care l-a iubit, ci aiurea, într-un cimitir străin.
Există oameni care trebuie să depună eforturi uriaşe pentru a obţine ceea ce semenii lor iau fluierând. Lalu este unul dintre aceştia: mătură podeaua saloon-ului, adună praful scuturat de pe bărbaţii care beau acolo, (în majoritate căutători de aur), îl cerne şi strânge cu mare greutate, fir cu fir, aurul necesar răscumpărării sale din sclavie.
Sau face focul să dezgheţe pământul ca să poată săpa iarna, pe ger şi omăt, un şanţ adânc de zece picioare în jurul fermei, aşa încât să fie respectate condiţiile impuse de lege pentru a deveni proprietar...
„O mie de monede de aur” este o poveste al cărei mesaj spune aşa: „din calea destinului nu poţi fugi”. Lalu a ales să lupte, să cedeze, să lupte din nou, să accepte inacceptabilul, dar niciodată nu s-a dat bătută, nici măcar atunci când destinul i-a luat într-o clipă tot ce clădise în zeci de ani lăsând-o singură, săracă, în pragul bătrâneţii, fără copii, dar cu prieteni buni, dispuşi s-o ajute.
Mai poţi avea încredere în oameni când toţi, inclusiv ai tăi, te-au vândut şi te-au trădat?
Lalu demonstrează că da, şi tot acelaşi destin o răsplăteşte dăruindu-i un om care o iubeşte mai mult decât orice pe lume.
Viaţa chinezoaicei Lalu Nathoy, alias Polly Bemis, o poveste adevărată în care autoarea nu s-a îndepărtat de firul naraţiunii prin speculaţii filosofice, lăsând cititorul să ajungă la propriile concluzii.



joi, 14 februarie 2013

Et in Arcadia Ego!



Dacă n-ai citit-o încă, aş vrea să citeşti şi tu cartea aceasta. Vorbeşte de tine, de mine, aproape fiecare om se poate regăsi aici, pentru că fiecare dintre noi suntem căutători. Căutăm ceea ce am pierdut cândva, demult...
Căutăm călătorind peste munţi, visând, sperând, scriind sau citind în biblioteca Babel. Ştii, „mă gândesc ce proces magic este scrisul, ce activitate simbolică, bazată pe interpretarea semnelor, pe traducerea semnelor într-o realitate psihică, o lume internă. Mă gândesc cum creează cuvintele lumile interioare, lumile care îmbogăţesc lumea exterioară. Şi cititul este un proces magic, (şi ce cititor redutabil eşti tu!), o traducere, un proces al creaţiei psihice sau o distrugere. O interpretare. O legătură. Citirea a ceea ce există sau nu în text, a ceea ce este ascuns în text. O lectură cu o voce interioară amplificată. Citirea spaţiilor libere, a spaţiilor dintre linii şi dintre cuvinte. Citirea punctuaţiei, elipsele. Cuvintele invizibile. Sau lectura este pasivă. Aşadar, lectura este un stimulent al imaginaţiei, al inteligenţei, al umanităţii, al sensibilităţii celui care citeşte. Lectura bună este la fel de creativă, rară şi satisfăcătoare ca şi scrisul bun.”
Iată-ne aici, căutători ai Arcadiei noastre prin lectură... Şi tu, şi eu. Trebuie totuşi să avem grijă să nu devenim acei „căutători care stau acasă la ei, căutând lucruri în cărţi, în istorie, în trecut. Aceşti căutători nu privesc lumea. Nu privesc natura. Nu-i privesc pe semenii lor, fiinţele umane. Ei cred că ceea ce se află în cărţi este mai important decât oamenii. Ei cred că aceste obiecte, cărţile, sunt mai importante decât viaţa.”
Avertismentul acestei cărţi, mesajul ei, este „Fereşte-te de inscripţie.” Să ne ferim, deci. Putem găsi arcadii false şi să uităm a o căuta pe cea adevărată. Pentru că „între căutare şi găsire este un alt tărâm, un tărâm special, şi poate un loc precum cel spre care ne îndreptăm noi acum, pe care-l numim Arcadia, un loc ce pentru unii oameni este doar o carte, o piesă muzicală, un chip, o fotografie, o panoramă, un iubit, un oraş, o casă, un tărâm, un ritual, o cale, o insulă, un fel de a fi. Poate, prietene drag, ne îndreptăm spre un lucru care se ascunde în deşert (ca cetatea Luz), unde setea potolită miraculos în aer şi mireasma unei mari iubiri dăinuie în umbră...”
Mai căutăm?

miercuri, 6 februarie 2013

Spuma zilelor


Probabil ca daca Diana nu posta despre Boris Vian,  as fi uitat definitiv de existenta acestui autor care in 1959, cand aveam varsta de 4 ani, inceta din viata, la 39 de ani, ca si Eminescu. Dar citatul ales de Diana Alzner, din romanul "Smulgatorul de inimi"  naste un ecou adanc in mine, ce-mi aminteste de Arghezi, cand spunea ca a vorbi despre poetul Eminescu, este ca si cand ai striga intr-o pestera vasta. Iata "STRIGATUL", nu este al fetei lui Edward Munch, ci al Dianei :

„O capră de pe marginea drumului le făcu un semn cu coarnele şi Angel se opri.
-         Urcă, zise el.
Capra sări în maşină şi se aşeză pe platformă în spatele lor.
-         Toate fac autostopul, explică Angel. Şi, cum n-am niciun motiv să mă pun rău cu ţăranii...
Nu-şi termină fraza.
-         Înţeleg, zise Jacquemort.
Ceva mai încolo luară în maşină un porc. Cele două animale coborâră la intrarea în sat şi se îndreptară fiecare spre ferma lui.
- Dacă stau liniştite, mai zise Angel, au dreptul să se plimbe. Dacă nu, sunt pedepsite şi bătute. Şi sunt închise, apoi mâncate fără să li se mai facă vreo judecată.”

Diana a continuat  apoi cu postarile despre Vian, tocmai cand puneam si eu  un ecou pe Biblioteca Babel, la ecoul inca neprodus pe "Carti Dragi",  incat s-a pornit o hora o ielelor care ma determina sa scriu ceva oarecum diferit fata de intentia initiala.
*
Adevarul este ca in 2003, "contactul " meu de tinerete cu legenda vietii acestui autor care cucerise lumea, amplificata de ecranizari dupa cartile sale  ca si elogiile cvasiunanime ale snobilor si nesnobilor, se estopase teribil, incat in mintea mea subzista doar legenda legendei, iar aparitia in colectia mea preferata - Romanul Secolului 20 -  a cartii "Smulgatorul de inimi", mi-a generat un orizont de asteptare inalt pana la cer, urmat de dezamagirea  provocata de lectura si devenita deplina in 2004, odata cu aparitia si citirea in aceeasi colectie a romanului sau "Toamna la Pekin", incat urmatoarea aparitie, "Iarba rosie", am lasat-o in rafturile librariei, fiind prima carte din RS 20 cu care m-am intalnit, fara sa o cumpar. Am venit la sentimente mai bune, citind in 2007, cele 11 nuvele ale autorului publicate in Colectia COTIDIANUL sub titlul "Blues pentru o pisica neagra", iar in 2011, cand am "pus mana" pe "Spuma zilelor" - carte pe care o cautasem mai bine de trei decenii zadarnic - si  cand am citit-o, am redevenit copil, si m-am bucurat ca un copil de aceata lectura, dar socoteam ca mi-am incheiat "conturile" cu Boris Vian. Pana cand a intrat Diana in scena, care nu este deloc straina de sansa mea de a fi cautat si gasit infine,  "Spuma zilelor", in vara in care zilele erau inca spumoase precum Bergenbier turnata intr-o halba ...
*
Asa ca POSTAREA asta nu este deloc "Sfarsitul lui Vian", atfel spus. mai citesc VIAN si "VA URMA", dar deocamdata, maine in 7 februarie 2013 se vor implini 201 ani de la nasterea lui Charles Dickens , si toata atentia mea se indreapta spre acest titan al literaturii, fiind unul dintre marii mei preferati dintotdeauna si pentru totddeauna. 
*
Mai multe : LINK AICI, AICI si AICI