"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Locul care ma cheama


Dupa "Dreptatea lui Jeremiah Beaumont" de Robert Penn Warren, aparuta in 1983, colectia "Romanul secolului 20" a mai publicat o carte de acest autor, este "Locul care ma cheama". "Dreptatea ..." a fost in atentia Dianei de curand, fapt soldat cu o postare la care simteam nevoia sa raspund printr-un ecou, care, iata, vine , cu multa intarziere. Am scos din rafturi cele doua romane. Unul are pe marginea filelor discrete insemnari pentru citate la care sper, la momentul lecturii, sa revin in viitor, ceea ce, de asta data, se intampla. Este un citat despre increderea intre oameni. Neincrederea face ca doi oameni, care se pot afla, fie si intr-un hotel de lux, fie si intr-o vila la Balcic, precum protagonistii din povestirea Dianei Alzner,  "Praf-minune", sau intr-o vila la Marea Egeee, cum alege sa propuna Warren, pentru a-si ilustra ideea, sa se afle, de fapt, impreuna, intr-o "groapa neagra si adanca".
.
 "Doamne, n-ai incredere in mine", exprima glasul de langa mine. "Am incredere chiar si in mine", i-am spus.  Dar pur si simplu, n-am incredere intr-o anumita situatie".
.
 Imi amintesc de alt roman din colectia RS 20, "Miere de bondari" de Torgni Lindgren. Acolo, doua fiinte, un om si cainele sau, se afla intr-o groapa. Au cazut intr-o groapa din care nu a iesit viu niciunul dintre ei. Dar unul a supravietuit un pic mai mult, mancandu-l pe celalat de viu. Increderea in tovaras a fost mai mica decat teama si dorinta de supravietuire. Autorul nu precizeaza cine a supravietuit, dar noi stim ce-i poate capul omului.  Amin.

marți, 22 octombrie 2013

"Dulce ca mierea e glonţul patriei"


"De fapt, ce m-a preocupat pe mine întotdeauna nu a fost istoria propriu-zisă, adică desfăşurarea în timp a faptelor, ci, cum să vă spun, simbolul acestor fapte. Adică adevărul lor, fondul lor. Sub istoria faptelor există o istorie a sensurilor, care e mult mai interesantă. Şi, simultan, mult mai complicată şi mult mai simplă decât cea exterioară. Această istorie e cea adevărată. Dacă ajungi la ea, poţi deduce datele concrete ale căror dovezi lipsesc, după cum poţi prevedea, în bună măsură, viitorul. Fireşte, trebuie să ai o formaţie desăvârşită. Altfel cazi în divinaţie, ori în literatură."

luni, 7 octombrie 2013

"Numele meu fie Gantenbein"


Ţi-a venit vreodată, în copilărie, pe când te jucai de-a v-aţi-ascunselea să închizi ochii sperând că aşa nu vei fi văzut? Fără să ne dăm seama facem asta şi acum: ne prefacem că nu vedem, doar pentru ca să testăm ce ar face el/ea/ei  în această situaţie. Pentru că a te preface că eşti orb e ca şi cum nu ai fi de faţă.
Cum te-ai comporta în lipsa mea?
Însă a mă preface orb, presupune a-mi pune o mască, a mă da drept ceea ce nu sunt. Şi de ce? Poate pentru ceea ce a spus Wilde: "Omul este cel mai puţin el însuşi atunci când vorbeşte în propria persoană. Dă-i o mască şi va spune adevărul."
Gantenbein a observat că dacă se preface orb, nu doar că se ascunde de toţi ceilalţi, dar se poate transforma, pe rând, în oricine ar vrea să fie. Nici nu trebuie să mai spun că artificiul "orbirii", pe lângă masca pe care i-o procură, nu are decât rolul de a-l face să vadă mai bine în el însuşi, dar şi în cei din jur. Cred că Gantenbein a ales să poarte o mască şi să pună măşti şi pe chipul celor din anturaj doar din teamă. Uneori e o povară să fii tu însuţi, să te accepţi. Şi apoi, o mască te poate face mai frumos sau măcar mai interesant.
Vai, Gantenbein, masca se poate lipi atât de bine pe chipul tău interior, încât MASCA devine EU.

joi, 3 octombrie 2013

"Poartă-n ochi seninul"


"Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.

M-a-ntrebat: "Afară viscolu-i buimac?
Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?"

Am răspuns iubitei: "Azi, prin vânt şi ger,
Cineva flori albe leapădă din cer.

Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,
Eu şi fără tine sunt de viscol plin."


imagine Cornel Pufan