Ţi-a venit vreodată, în copilărie, pe când te jucai de-a v-aţi-ascunselea să închizi ochii sperând că aşa nu vei fi văzut? Fără să ne dăm seama facem asta şi acum: ne prefacem că nu vedem, doar pentru ca să testăm ce ar face el/ea/ei în această situaţie. Pentru că a te preface că eşti orb e ca şi cum nu ai fi de faţă.
Cum te-ai comporta în lipsa mea?
Însă a mă preface orb, presupune a-mi pune o mască, a mă da drept ceea ce nu sunt. Şi de ce? Poate pentru ceea ce a spus Wilde: "Omul este cel mai puţin el însuşi atunci când vorbeşte în propria persoană. Dă-i o mască şi va spune adevărul."
Gantenbein a observat că dacă se preface orb, nu doar că se ascunde de toţi ceilalţi, dar se poate transforma, pe rând, în oricine ar vrea să fie. Nici nu trebuie să mai spun că artificiul "orbirii", pe lângă masca pe care i-o procură, nu are decât rolul de a-l face să vadă mai bine în el însuşi, dar şi în cei din jur. Cred că Gantenbein a ales să poarte o mască şi să pună măşti şi pe chipul celor din anturaj doar din teamă. Uneori e o povară să fii tu însuţi, să te accepţi. Şi apoi, o mască te poate face mai frumos sau măcar mai interesant.
Vai, Gantenbein, masca se poate lipi atât de bine pe chipul tău interior, încât MASCA devine EU.
