"Viaţa lui Pi"

Îmi plac numerele iraţionale. Îmi place Pi. Îmi place "nebunia" lui lipsită de raţiune de a iubi pe Dumnezeu sub orice formă sau nume ar purta. Îmi place cum se aruncă fără arme, doar plin de încredere, o încredere nemărginită în dragostea şi purtarea de grijă a Creatorului, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi învinge.
*
"E adevărat că putem fi schimbaţi de cei pe care-i întâlnim uneori atât de profund, încât nu mai suntem aceiaşi, chiar şi în privinţa numelui."
*
"A sta şi a aştepta, cu speranţă inutilă, e ca şi cum ai visa şi ai aştepta să-ţi treacă viaţa."

Carti Dragi

"Flori pentru Algernon"

7 octombrie -  „Strauss a venit azi-dimineaţă acasă la mine, dar nu i-am deschis. Acum vreau să rămân singur cu mine însumi.

Ciudată senzaţie să reciteşti o carte care ţi-a plăcut în urmă cu câteva luni şi să descoperi că nu mai recunoşti nimic. Îmi amintesc ce minunat mi s-a părut Milton. Când am reluat acum „Paradisul pierdut” n-am mai putut să-mi amintesc decât de Adam şi Eva şi de Pomul Cunoaşterii, dar n-am putut să mai pricep nimic.”

Filă de acatist

"Scara Raiului"

Sbornicul

Pomul Vieţii

La vremuri de ispită, îndoială şi durere Mama-mare adăuga rugăciunilor obişnuite ale zilei citirea Psaltirii.

"Viaţa lui Iisus"

„Viaţa lui Iisus” de Giovanni Papini a fost cartea pe care am cumpărat-o la Cluj, de pe tarabă, într-o dimineaţă de vară din 1992.

Am dat pentru ea un preţ mare, pe care de fapt nu mi-l permiteam, dar mi-am dorit s-o am, chiar şi cu riscul de a mă hrăni o săptămână numai cu pâine goală.

Ar fi extraordinar dacă ne-am putea păstra toată viaţă entuziasmul (nebunia?) tinereţii, când pentru un ideal suntem gata să sacrificăm siguranţa zilei de mâine.

Uneori mi se pare că acest entuziasm seamănă foarte mult cu credinţa pe care ne-o cere Iisus.

"Jocul cu mărgele de sticlă"

Îmi amintesc în ce fel am citit „Jocul cu mărgele de sticlă”.

Nu puteam să renunţ la lectură nici în sesiune; după doze toxice de gramatică istorică era neapărat necesară o carte de literatură beletristică, chiar şi numai pentru câteva pagini de evadare.

Mi-am consultat caietul de teoria literaturii, unde aveam notate zeci de titluri de cărţi pe care domnul Vlad le lansa spre noi la cursurile dumisale. Am ales unul din ele, cred că titlul mi-a sugerat o lectură uşoară, ca pentru sesiune: era „Jocul cu mărgele de sticlă”.

Am împrumutat volumul de la facultate şi, când m-am apucat de învăţat, l-am luat cu mine.

Eram la Cluj şi citeam ascunsă în dosul garajului în care dormea deja somnul de veci motocicleta lui Bela bacsi.

Era linişte, doar din timp în timp ajungea la mine un sunet ascuţit, semn că tramvaiul ce venea dinspre gară intra în curbă. Uneori mă vizita motanul vecinilor, se alinta la picioarele mele şi îi ofeream o bomboană, îl botezasem Murr.

La prima pauză pe care mi-am acordat-o am deschis cartea. O suspectam că ascunde între coperte o poveste uşurică, de dragoste.

Dar avea să fie un adevărat impact!

La prima lectură nu am avut timp să şi notez tot ce aş fi dorit: să vede din puţinătatea cuvintelor din caietul meu. Mă opream uneori visând, gândindu-mă, strivind frunze între palme sau presându-le între file, mângâind motanul.

Am luat o notă mai mică la gramatica istorică, totuşi n-am pierdut bursa.

Acasă, spre sfârşitul vacanţei am citit cartea din nou. „Jocul cu mărgele de sticlă” a operat mari schimbări asupra mea. Aşa cum a spus un scriitor, „o carte e o grefă pe creier”.

100

Aceasta fiind postarea cu numărul o sută, m-am tot gândit despre ce carte să scriu. Desigur, aş vrea să scriu despre cea mai frumoasă carte, însă cea mai frumoasă dintre cărţile mele este un om. Îl citesc şi nu mă satur. Este cel mai preţios dar pe care l-am primit în viaţă.

Care este cea mai frumoasă carte pentru voi?

Ode to My Family

Trăiţi, cât mai trăiesc eu.

"Memorialul Mânăstirii"

"Sfârşitul tuturor izvoarelor este un puţ secătuit şi astupat cu pietre."

Recitesc „Memorialul Mânăstirii” de Jose Saramago.

La prima citire nu mi-a plăcut. Prea dărâma fără să pună ceva în loc, prea arăta cu degetul.

Au trecut câţiva ani, reiau cartea la îndemnul unui prieten. O uitasem. Nu mi-am adus aminte de ea nici măcar atunci când am citit „Toate numele”… Când mă supăr, şterg din memorie.

M-au întâmpinat frazele lungi, cu divagaţii, despre care nici nu mai ştiu cum au început. Naratorul e nepăsător, s-ar părea că doreşte chiar să-mi imprime o anume nesiguranţă. Include în discursul său multe interogaţii şi dubii şi nu-mi dă răgaz de gândire ca să-i răspund. Trebuie să ţin pasul cu fantasticul firesc al vieţii lui Baltasar şi Blimunda, cu zborul lui Bartolomeu Lourenco.

La prima citire am reţinut doar ironia cu care se dărâmau tabuuri religioase. Acum, deşi constat lipsa de înţelegere pentru păcatele semenilor, sunt pe cale să admit că Saramago este un credincios, cel puţin în această carte. Nu l-a găsit pe Dumnezeu. Dar îl caută. Şi nu l-ar căuta, dacă nu l-ar fi găsit deja…

Poate că s-a înălţat la cer cu Baltasar şi Blimunda când soarele a atras bilele de chihlimbar. Poate a ascultat corul îngerilor. Scriitura lui îmi pare de multe ori un cor. Un paragraf porneşte cu vocea naratorului omniscient, continuă cu gândurile răzleţite ale unuia dintre personaje, iar la sfârşit te întrebi dacă nu cumva le-ai murmurat chiar tu, cititorul, acele cuvinte…

Saramago scrie de parcă ar vedea cu ochiul prin care Dumnezeu priveşte lumea, ochiul unei singure şi îngheţate priviri ce cuprinde totul, de la leagăn la mormânt. Totul e ardere la Saramago, ardere eternă de o clipă, o vertiginoasă şi minunată clipă a istoriei.

Citind, îmi reveneau în minte picturile lui Dali…

Trei ceasuri în iad

Petrecem din când în când porţiuni de timp în iad. Paradoxal este că putem părea prezenţi aici, dar fără să fim cu adevărat printre oameni.

"Sunt suma lucrurilor pe care mi le amintesc despre mine". Acesta ar putea fi motto-ul acestei cărţi remarcabile.

Descopeream ( acum douăzeci de ani ) alături de personajul principal al romanului că "fără Dumnezeu am fi apariţii ciudate şi dispariţii stupide" pe acest pământ, că nicio dictatură nu ne poate împiedica să fim ceea ce suntem, că omul este definit doar de conştiinţă, de spirit.

Iar conştiinţa este definită de iubire.

Scrisă de mână

În şcoala generală am învăţat franceza de la doamna profesoară Monica Mitrofan, fiică de preot. Era colegă cu părinţii mei, se întâlneau în pauze în cancelarie, aveau încredere unii în alţii, deveniseră prieteni. De la ea au primit ai mei, în secret, o carte foarte căutată pe atunci: "Cămaşa lui Christos". Am cerut s-o citesc şi eu. Era foarte groasă, legată în nişte coperţi tari, cu sfoară. Nu semăna cu alte cărţi.

Când am deschis-o la mine în cameră, m-am mirat grozav: era scrisă de mână. Avea şi unele desene cu scene din roman... Oare fusese tipărită aşa? De ce?

Tata mi-a explicat în şoaptă: sora doamnei profesoare era medic pediatru. A avut la spital o urgenţă, un copil accidentat care avea nevoie de sânge dintr-o grupă care lipsea în acel moment. Doamna doctor a donat sânge pe loc, ca să salveze băieţelul. Dar a paralizat ca urmare a gestului ei. Era tânără, încă necăsătorită. A fost pensionată şi stătea acasă, în scaun. Pentru că putea să mişte mâna dreaptă suficient, se ocupa cu copiatul unor cărţi interzise. Ca cea pe care o aveam eu pe masă...

Bolovanul de râu

Cu multă nerăbdare am început lectura cărţii "despre Omul Frumos". Bănuiam spre ce orizonturi tinde scriitura lui Dan Puric, dar aşteptările mi-au fost depăşite. Am şi "un reproş": cu toate că interviurile sunt foarte interesante, nu le-aş fi inclus în volum. Texte ca "Ţărâna" sau "Bolovanul de râu", ca şi celelalte, ating adâncimi sufleteşti unde sălăşluieşte numai lumina.

Îmi pare că există o frăţie de spirit, "de suflet", m-ar corecta autorul, între Exupery, Nicolae Steinhardt şi Dan Puric. Toţi se situează în zona în care bolovanii de râu devin pietre din capul unghiului...

A fi Prinţ

Desigur, aţi citit-o! Eu n-am putut s-o citesc în copilărie. Nu treceam de prima pagină, cea cu şarpele ce înghiţise un elefant. Mi se părea o prostie.

Dar acum ceva ani, am găsit "Micul Prinţ" în bibliotecă; la sfârşit, am înţeles: este o carte pentru oameni mari. Pentru cei maturi ale căror inimi sunt inocente. Pentru oamenii mari care "pot să priceapă totul, chiar şi cărţile pentru copii"...

Este o carte "cu adevărat folositoare, de vreme ce-i frumoasă". Este o carte de care am nevoie din timp în timp, fiindcă m-a îmblânzit. E din acea categorie de cărţi, cu totul specială, care nu sunt citite, ci ele ne citesc pe noi...