Recitesc „Memorialul Mânăstirii” de Jose Saramago.
La prima citire nu mi-a plăcut. Prea dărâma fără să pună ceva în loc, prea arăta cu degetul.
Au trecut câţiva ani, reiau cartea la îndemnul unui prieten. O uitasem. Nu mi-am adus aminte de ea nici măcar atunci când am citit „Toate numele”… Când mă supăr, şterg din memorie.
M-au întâmpinat frazele lungi, cu divagaţii, despre care nici nu mai ştiu cum au început. Naratorul e nepăsător, s-ar părea că doreşte chiar să-mi imprime o anume nesiguranţă. Include în discursul său multe interogaţii şi dubii şi nu-mi dă răgaz de gândire ca să-i răspund. Trebuie să ţin pasul cu fantasticul firesc al vieţii lui Baltasar şi Blimunda, cu zborul lui Bartolomeu Lourenco.
La prima citire am reţinut doar ironia cu care se dărâmau tabuuri religioase. Acum, deşi constat lipsa de înţelegere pentru păcatele semenilor, sunt pe cale să admit că Saramago este un credincios, cel puţin în această carte. Nu l-a găsit pe Dumnezeu. Dar îl caută. Şi nu l-ar căuta, dacă nu l-ar fi găsit deja…
Poate că s-a înălţat la cer cu Baltasar şi Blimunda când soarele a atras bilele de chihlimbar. Poate a ascultat corul îngerilor. Scriitura lui îmi pare de multe ori un cor. Un paragraf porneşte cu vocea naratorului omniscient, continuă cu gândurile răzleţite ale unuia dintre personaje, iar la sfârşit te întrebi dacă nu cumva le-ai murmurat chiar tu, cititorul, acele cuvinte…
Saramago scrie de parcă ar vedea cu ochiul prin care Dumnezeu priveşte lumea, ochiul unei singure şi îngheţate priviri ce cuprinde totul, de la leagăn la mormânt. Totul e ardere
Citind, îmi reveneau în minte picturile lui Dali…
