"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

vineri, 29 aprilie 2011

Lan de grau cu secerator - Van Gogh

Bucuria vietii

Nu apreciez patetismul, dar la Van Gogh, artistul chinuit de nevoia de sinceritate si de dorinta ardenta de daruire de sine, este un patetism incarcat de noblete. Imi place arta moderna, pregatita de revolutia secolului nouasprezece, a artistilor damnati, din care face parte si Van Gogh, alaturi de Paul Gauguin, Hernry Rousseau, Henry de Toullouse-Lautrec, printre care, ma simt mai mult decat acasa, deoarece cartile pe care le-am citit despre ei, mi-au faurit, in memorie, un locsor in preajma lor, unde ma retrag adesea, mai ales la Molin Rouge, atunci cand simt ca e pe cale sa ma invinga prosopopeea vietii. Ce tablouri sa aleg, ca sa-l reprezinte pe artist? Iata, din "Muzeul Van Gogh" din Amsterdam, "Autoportret cu palarie gri de fetru", pictat in 1887, si "Autoportet la sevalet" din 1888. Cine te poate " picta" mai bine decat tu insuti ? Priviti si tabloul "Lan de grau cu secerator", din 1889. Soarele de pe cer, face ca lanul de grau sa scapere in lumina. Fericit titlu a ales Irving Stone pentru romanul vietii lui Van Gogh : "Bucuria vietii". Expresia a intrat in limbajul meu curent, cu rol benefic, prin sugestia ce promite bucuria. Sa ne bucuram.

sâmbătă, 23 aprilie 2011

"Viaţa lui Iisus"



„Viaţa lui Iisus” de Giovanni Papini a fost cartea pe care am cumpărat-o la Cluj, de pe tarabă, într-o dimineaţă de vară din 1992.


Am dat pentru ea un preţ mare, pe care de fapt nu mi-l permiteam, dar mi-am dorit s-o am, chiar şi cu riscul de a mă hrăni o săptămână numai cu pâine goală.


Ar fi extraordinar dacă ne-am putea păstra toată viaţă entuziasmul (nebunia?) tinereţii, când pentru un ideal suntem gata să sacrificăm siguranţa zilei de mâine.


Uneori mi se pare că acest entuziasm seamănă foarte mult cu credinţa pe care ne-o cere Iisus.




miercuri, 20 aprilie 2011

Cine isi aminteste de oameni ...

Am citit romanul "Cine isi aminteste de oameni ... ", de Jean Raspail, in 1989, pe cand eram medic rezident in Cluj, si nici nu stiu daca Diana, gazda acestei postari era deja studenta la Litere, in aceeasi urbe, sau doar liceana la Alba. Aceasta este o postare ecou la "Intalnire de gradul trei", de pe Babel, dar cum sunt gazduita de o scriitoare de SF, ne vom afla in situatia paradoxala in care ecoul va apare inaintea sunetului.
*
Ei isi spuneau kaweskari, asta inseamna oameni. Mai apoi, albii care i-au exterminat, le-au spus alakalufi, dar i-au numit si cu alte vorbe de ocara. Lafko era un nume obisnuit printre ei. Lafko, fiul lui Lafko ... Acest neam iese pe neasteptate din neantul a cincizeci de secole nestiute, in care i-a tinut Dumnezeu fata de restul oamenilor, dupa ce o furtuna i-a desprins lui Lafko doua barci de la tarm, iar aceastea, au ajuns, din Tara de Foc, dintr-un loc care se va numi in timp, Capul Fecioarelor, plutind in nestire, la Nurnberg.
*
Apoi, au venit si albii in tara lui Lafko. Interventia lor, a facut ca primul neam stramutat de Dumnezeu in Ceruri, sa fie cel al Kaweskarilor.
*
Aceasta este o postare despre contact. Sunt contacte intre oameni, unele decisive si inaltatoare, sunt si contacte intre civilizatii, in care, cei mai slabi, pier. Eu sunt increzator in contactele formatoare. Si cred ca extraterestrii nu intervin in civilizatia noastra din respect pentru noi. Ati vazut extraterestrul din Irkutsk, nu ?
Cautati-l pe Google.
*
Sa vorbeasca acum cartea , despre "contact" :

"Vocile lor le aude Lafko, vocea sondorilor, a observatorilor, inca inainte de a zari corabiile. A recunoscut vocea omului, desi se credea singur pe pamant, fiindca de mii si mii de ani incoace, nimeni nu s-a mai aventurat pana aici. Ii trebuie o sfortare uriasa pentru a o admite dupa atatea secole de singuratate. Creierul il doare atat de tare, incat e nevoit sa lase rama o clipa, pentru a-si strange tamplele intre maini. Ceea ce este cu neputinta de cuprins cu mintea isi croieste drum lob cu lob, producand iremediabile deteriorari. Si acesta este doar inceputul. Fiindca pe acesti oameni inca invizibili, care vorbesc intr-o limba necunoscuta, si-i imagineaza dupa propriul chip, imtr-o barca asemanatoare, la nivelul apei. Nu cunoaste un alt fel de om. Memoria lui amuteste in acest punct.
Or, ce vede el, Lafko, de dupa micul cap care ascunde stramtoarea?
O BARCA, SIGUR, DAR MONSTRUOASA!

vineri, 15 aprilie 2011

Un veac de singuratate

Cred ca nimeni nu poate spune ceva mai substantial despre un roman, decat textul insusi. "Un veac de singuratate" de Gabriel Garcia Marquez, este o carte draga inimii mele. Desigur ca nu-mi pot imagina ca vreunul dintre cititorii blogului Dianei sa nu fi lecturat aceasta carte, de aceea, ceea ce propun este sa recitim impreuna finalul , amintindu-ne cum, acest halucinant amestec de iluzie si realitate, incepe cu o geneza - nasterea satului Macondo - si se incheie apocaliptic, prin raderea satului de pe suprafata Pamantului :

" Macondo era acum un vartej ingrozitor de praf si daramaturi vinturate de furia acestui uragan biblic, cand Aureliano sari unsprezece pagini pentru a nu pierde timp cu fapte prea bine cunoscute, si INCEPU SA DESCIFREZE CLIPA PE CARE TOCMAI O TRAIA, descifrand-o pe masura ce o traia, prorocindu-se pe sine insusi ca descifreaza ultima pagina a manuscrisului, de parca s-ar fi privit intr-o oglinda de cuvinte. Atunci, mai sari cateva randuri pentru a depasi profetiile si pentru a cauta sa cunoasca data si imprejurarile mortii sale. Dar inainte de a ajunge la versul final, intelese ca nu va mai iesi niciodata din odaia aceea, caci statea scris ca aceea cetate a oglinzilor va fi stersa de vant si alungata din memoria oamenilor in clipa in care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, si ca tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna si avea sa ramana pe veci de nerepetat, caci semintiilor osandite la un veac de singuratate nu le era data o a doua sansa pe pamant."

miercuri, 6 aprilie 2011

Eseu despre luciditate

Nobeliatul pentru literatura din 1998, portughezul Jose Saramago, apare frecvent in postarile Dianei. Am intalnit aici referiri la romanele sale "Memorialul de la Mafra" , despre Baltazar si Blimunda, la "Toate numele", "Intermitentele mortii" si la "Eseu despre orbire", in care cetatenii unui oras sufera o epidemie de orbire, care le intuneca si ratiunea, incat se dedau la crime si violuri, caci salbaticia ascunsa de spoiala de civilizatie, este descatusata. In "Eseu despre luciditate", ne confruntam cu o alta epidemie : cea a absenteismului la vot. Aici, oamenii nu incalca legea, ca in vremea orbirii.Doar opteaza pentru renuntarea la civism. Autoritatile impun repetarea scrutinului, dar numarul de votanti scade drastic, subminand demersurile politice de remediere a situatiei. Nonparticiparea face ca scrutinul sa nu fie valid, si puterea sa se delegitimeze. Atunci, guvernul recurge la forta, declansand o vasta operatiune politieneasca, care se dovedeste si ea zadarnica, asa ca se recurge la instaurarea starii de asediu. Cetatenii au, in aceste imprejurari, reactii dintre cele mai imprevizibile, cum imprevizibla este si imaginatia debordanta a autorului.
*
Cine sunt oamenii care ne conduc, cine le da puterea in mana?
*
In Romania asemenea intrebari sunt la ordinea zilei. Eu votez cu certitudine, insa castiga mereu ceilalti. Guvernarea are o dinamica complexa, si nu se face cu piticul de la circ, sau daca se face, este vai de capul celor guvernati.
*
Intre starea de luciditate si cea de vraja, o prefer, desigur, pe cea din urma.Dar asta nu ma impiedica sa merg cu sperante la urne!

luni, 4 aprilie 2011

"Povestaşul"


Îmi amintesc cum citeam prin anul al treilea „Povestaşul”. Colegele mele au spus că este o carte indigestă şi că nu au putut depăşi primele pagini cu nici un chip.


Pentru mine însă numele lui Llosa era o garanţie. Plus că subiectul m-a interesat: nevoia de a spune poveşti. Nevoia de a asculta poveşti.


Profesorul care ne-a recomandat această carte a însoţit-o de numeroase exemple din literatură care demonstrau că o poveste bună poate salva o viaţă.


Eu cred că o poveste bună poate să şi vindece prin miraculosul „tratament fabulatoriu”, acţionând ca o formulă magică de mari dimensiuni.


De ce n-ar fi posibil ca o poveste să facă soarele să răsară? Să facă Pământul să-şi urmeze calea în Cosmos?


Iar pe noi să ne salveze de la uitare?


vineri, 1 aprilie 2011

Dumnezeu s-a nascut in exil



Poetul Ovidiu a prilejuit primul ecou intre Babel si Carti Dragi si revin cu drag la autorul Metamorfozelor, care a contribuit la primirea mea pe blogul Dianei. O fac scriind despre romanul "Dumnezeu s-a nascut in exil" de Vintila Horia, prima carte a Trilogiei Exilului, urmata de "Cavalerul resemnarii" si "Salvarea de ostrogoti", pe care le-am prezentat in ilustratie. Vintila Horia, a trait insusi in exil, in Italia, Argentina si Spania, si a incetat din viata in anul 1992, la Madrid. Ca un om smuls de pe pamantul natal de vartejul istoriei, autorul marturiseste si despre sine, vorbindu-ne despre poetul exilat din Roma, pe tarmul sarmatic. Romanul "Dumnezeu s-a nascut in exil" se constituie din memoriile apocrife ale poetului Ovidiu, din vremea exilului la Tomis, unde a fost trimis de imparatul Octavian Augustus. Vintila Horia realizeaza in ton subiectiv, original, imaginea omului exilat. Este una dintre cartile mari ale diasporei din perioada bolsevica. Ovidiu, apare in memoriile apocrife, consemnate de Vintila Horia, ca o fiinta transformata de propria suferinta, ceea ce-mi aduce iarasi aminte de "Metamorfoze".