"Insula din ziua de ieri"

Recitesc această carte. Am cumpărat-o ieri de la un anticariat, singurul ce mai supravieţuieşte în Rm. Vâlcea.

Am văzut-o şi m-a încercat nostalgia lecturii celei dintâi. Pe atunci mă aşteptam la ceva în genul primelor două cărţi ale lui Eco şi am fost puţin nedumerită de aventura postmodernă a textului în detrimentul aventurii personajelor.

Acum sunt fermecată de jocul scriitorului, ceea ce înseamnă că, pe lângă multele lucruri pe care ni le răpeşte, trecerea timpului ne şi dăruieşte ceva.

Desigur, plăcerea unor lecturi din adolescenţă şi tinereţe nu poate fi regăsită şi împărtăşesc această tristeţe a unui scriitor, mărturisită aici.

Iată-mă deci învăţând de la Roberto că, dacă vom găsi vehiculul potrivit, fie că e nava Daphne, fie madlena lui Proust, vom fi în măsură să recuperăm ceea ce părea pierdut.

Fizicienii spun că se poate călători în timp, dar numai în viitor. Trecutul este intangibil, sigilat, definitiv, deşi pe acela ne dorim de cele mai multe ori să-l schimbăm.

Călătoriile în trecut sunt călătorii spre noi înşine.

Ne putem întoarce în trecutul propriei fiinţe? Putem să descoperim pe mările interioare insula din ziua de ieri?

Plimbări prin pădurea narativă

L-am găsit pe Umberto Ecco în drum spre facultate, într-o dimineaţă când plecasem mai devreme din cămin. Mă aştepta liniştit pe o tarabă plină de cărţi. Auzisem de el, dar nu apucasem să citesc nimic. Era o carte foarte scumpă pentru bugetul meu de atunci. Am întors-o pe-o parte, pe alta, dar n-am îndrăznit să mă târguiesc. Aveam să scot banii din buzunar până la urmă, aveam să rup suma din bursa pe care o încasasem cu o zi înainte. M-am gândit că probabil n-aveam să mai mănânc decât iaurt şi cornuri două săptămâni, dar merita...
Şi am citit "Numele trandafirului" în patul din cămin, la sala de lectură, pe scările de piatră ce coborau spre sala Eminescu, în fiecare clipă liberă, în fiecare pauză... Mi s-a părut fascinant şi n-am regretat investiţia.

Apoi am găsit "Pendulul lui Foucault". Eram deja în anul doi, sesiunea de vară bătea la uşă. Eu însă petreceam mult timp în compania templierilor. Pe atunci mă mutasem în gazdă la mătuşa Iulia şi citeam în grădină pe-un scăunel. Vântul întorcea filele cursurilor mustrându-mă, iar eu mă pierdeam în labirint.

Mixul de aventură şi călătorie culturală, escapadele intertextuale mi s-au părut de atunci combinaţia de succes pentru un text literar. Domnul profesor Vlad, care ne preda teorie literară, îl iubea pe Ecco, întrucât ne citea lungi fragmente din "Şase plimbări prin pădurea narativă". Da, Ecco era lingvist şi nu înţelegeam cum mai avea timp de altceva, de semiotică!, de lingvistică şi alte drăcovenii, de vreme ce ţesea naraţiunea unor asemenea romane.

Mult mai târziu am citit "Insula din ziua de ieri" şi "Misterioasa flacără a reginei Loana". Atunci am fost prima dată oarecum dezamăgită de Ecco. Şi nu pentru că, aşa cum s-a spus, ar fi suferit influenţe din partea lui Borges ( "Memoria lui Shakespeare" ) sau a lui Fowles ( "Mantissa" ), ci pentru că încărcătura de trimiteri culturale nu mai servea dezvoltării naraţiunii din roman. Era povestea recâştigării identităţii, era o călătorie spre sinele cel mai ascuns al personajului principal, dar nici cu această justificare nu puteau fi eliminate unele redundanţe.

Am rămas totuşi cu o întrebare la sfârşitul cărţii: cât din noi înşine rămâne pur, neschimbat, de-a lungul vieţii? Cât se pierde prin şlefuire, prin adaptare, prin educaţie?

Acum caut "Baudolino".