Şi am citit "Numele trandafirului" în patul din cămin, la sala de lectură, pe scările de piatră ce coborau spre sala Eminescu, în fiecare clipă liberă, în fiecare pauză... Mi s-a părut fascinant şi n-am regretat investiţia.
Apoi am găsit "Pendulul lui Foucault". Eram deja în anul doi, sesiunea de vară bătea la uşă. Eu însă petreceam mult timp în compania templierilor. Pe atunci mă mutasem în gazdă la mătuşa Iulia şi citeam în grădină pe-un scăunel. Vântul întorcea filele cursurilor mustrându-mă, iar eu mă pierdeam în labirint.
Mixul de aventură şi călătorie culturală, escapadele intertextuale mi s-au părut de atunci combinaţia de succes pentru un text literar. Domnul profesor Vlad, care ne preda teorie literară, îl iubea pe Ecco, întrucât ne citea lungi fragmente din "Şase plimbări prin pădurea narativă". Da, Ecco era lingvist şi nu înţelegeam cum mai avea timp de altceva, de semiotică!, de lingvistică şi alte drăcovenii, de vreme ce ţesea naraţiunea unor asemenea romane.
Mult mai târziu am citit "Insula din ziua de ieri" şi "Misterioasa flacără a reginei Loana". Atunci am fost prima dată oarecum dezamăgită de Ecco. Şi nu pentru că, aşa cum s-a spus, ar fi suferit influenţe din partea lui Borges ( "Memoria lui Shakespeare" ) sau a lui Fowles ( "Mantissa" ), ci pentru că încărcătura de trimiteri culturale nu mai servea dezvoltării naraţiunii din roman. Era povestea recâştigării identităţii, era o călătorie spre sinele cel mai ascuns al personajului principal, dar nici cu această justificare nu puteau fi eliminate unele redundanţe.
Am rămas totuşi cu o întrebare la sfârşitul cărţii: cât din noi înşine rămâne pur, neschimbat, de-a lungul vieţii? Cât se pierde prin şlefuire, prin adaptare, prin educaţie?
Acum caut "Baudolino".
