"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

vineri, 29 octombrie 2010

"Groapa"


Imaginea cestui volum vine dintr-un loc magic şi foarte drag, de aici.

Dacă am citit „Săptămâna nebunilor” toamna, „Groapa” am citit-o într-o primăvară, câţiva ani mai târziu.

Barbu m-a uimit iar prin amestecul de simţire, de lirism şi naraţiune, concentrate în fraze tari ca esenţele.

Citeam despre cum înverzea Groapa din mahalaua bucureşteană, despre cum creşteau destine de oameni, despre „jocul vieţii şi al morţii”, despre jocurile puterii şi ale dragostei.

Autorul reuşeşte să creeze oameni adevăraţi în care binele şi răul se amestecă, imaginează situaţii pe care cumva paradoxal îmi pare că le-am trăit.



luni, 25 octombrie 2010

"Săptămâna nebunilor"


La sugestia Elenei scriu despre "Săptămâna nebunilor", mai precis despre amprenta pe care lectura acestei cărţi a lăsat-o în memoria mea.
Precizez încă o dată, pentru cei care şi-au arătat nedumerirea, că acesta nu este un blog de recenzii, ci mai mult un sertar cu amintiri despre cărţi şi un prilej de a vorbi despre ele.
Când Elena a spus "Săptămâna nebunilor", mi-am amintit de o toamnă caldă, dar cu dimineţi reci, cu ceaţă şi funigei, cu soare generos la amiază. Mi-am amintit de un munte de ştiuleţi de porumb stivuit undeva pe la Galda, lângă o fermă.
Acolo am petrecut o lună de zile noi, liceenii de la "H.C.C.", aflaţi în practică agricolă. Trebuia să despănuşăm ştiuleţii, activitate statică şi repede aducătoare de plictis.
Mă aşezam lângă Cristina, colega mea de bancă, (unde eşti, Cristina?), şi stăteam de vorbă pe săturate.
Deseori ne împrumutam cărţi una alteia şi acestea erau un subiect de conversaţii nesfârşite.
Într-o dimineaţă mi-a adus un volum de Eugen Barbu. Nu-l citisem şi titlul mi-a plăcut: "Săptămâna nebunilor".
Cristina mi-a spus o poveste pe care nu ştiam dacă s-o cred sau nu: că tatăl ei, decedat de doi ani, era de fapt autorul acestei cărţi. Că trimisese un manuscris la Bucureşti şi nu mai primise niciun răspuns, dar s-a pomenit după ceva timp, că-şi recunoaşte scrierea publicată sub alt nume.
Nici astăzi nu ştiu ce să cred despre această poveste a colegei mele de bancă.
"Săptămâna nebunilor" este însă una din cărţile remarcabile ale literaturii române şi una din cărţile mele dragi. Este o enigmă pentru mine până şi ediţia pe care am ţinut-o atunci în mână, nu am mai văzut-o nicăieri.
E un volum pe care îl posed numai în amintire.

marți, 19 octombrie 2010

"Principele"


Mă îndrept uneori către o carte, atrasă de ceva anume, deşi nu ştiu exact de ce. Când am deschis în această dimineaţă "Principele", nu bănuiam motivul care mă îndeamnă s-o fac...
Să fi fost căldura ce avea să aducă ciuma în mahalalele Bucureştilor? Nu, nu putea fi ea vinovată, întrucât la mine ploua pe obrazul unei zile mohorâte.
Nici nuntirea fluturilor prevestitori de moarte ce-mi amintiră fulgurant de fluturii albaştri din "Veacul de singurătate".
Atunci, ce? Să fie de vină acest "discurs despre putere" pe care-l recunoaştem astăzi atât de uşor?

„Sînt obosit, messer Ottaviano, puterea de care-mi tot trăncăni m-a ostenit, nu am ce face cu ea. Sînt melanholic. Am dorit-o mult şi am avut-o. Am abuzat. Poate nu ştii ce sînt capitulaţiile faţă de Sultan, poate nu ştii că am dezrădăcinat tot ce semăna în ţara asta cu dragostea faţă de pămîntul ei. Nenorociţii ăştia nu mai ştiu ce sînt aceia strămoşi, i-am corupt, i-am învăţat să fure, nu au o armată a lor, am tocmit mercenari tocmai ca să-i învăţ să mă ştie de frică. Ce vrei să mai fac decît ticăloşia asta, de a-i sili să-şi uite limba? Îmi vorbeşti de o muncă în spirit. Află că i-am surupat şi în spirit. Din şap­te cuvinte, trei sînt greceşti, şi două turceşti, ce mai rămîne? Popii cîntă psalmii în limba mamei mele şi-a mea. I-am lipsit de simţul mili­tar ca să pot să-i stăpînesec. Ei mai bine beau decît să se bată şi i-am învăţat că asta e o virtute. A contempla, nu a face! Cunoşti un pact mai frumos cu diavolul decît acesta? Nătîngii trag pe gît holercă şi cred că au dobîndit mîntuirea. Acest neam l-am visat prăbusit în beţii şi în neputinţă şi-l voi avea, pentru că-mi fac datoria faţă de-al meu, ce duşman îi este (...) Şcoala e grecească de asemenea, mănăstirile compatrioţilor mei se află şi laolaltă averile lor fac a şasea parte din ţară. Ţara, sau ceea ce numim noi ţară, este coruptă pînă în măduva oaselor. Nu se dobîndeşte nici bună ziua fără un bacşiş (...) Tot ce-a fost cinstit în ţara asta zace în beciuri, putrezeşte sau a murit demult (...) Gura mea fată minciuni fără de sfială, cu o mînă mîngîi şi cu alta retez capete. Cupiditatea mea a cerut să am geniu fiscal (...) Mi-am adus neamurile din Fanar şi le-am zis consilieri. Ei au învăţat pe cîrcotaşii ăştia mici de aici ce-i acela un cîrcotaş mai mare. Îi fur şi-i pun să-mi ureze de sănătate (…) Le-am tăiat pădurile, le-am golit minele de sare, de aur şi de tot ce are mai bun pămîntul acesta. Corăbii neobosite umblă pe mare spre Stambul, ziua şi noaptea, şi setea stăpînilor mei creşte văzînd cum se poate lua totul în cîntece de mulţumire. Am încurajat mita, am prefăcut vinul, doresc să-i tîmpesc, am vraci ai pimniţelor care amestecă dresurile cu apa şi zic că au cules toate viile (...) Nimeni nu mai are nevoie aici de cinste. Ea ar fi ca holera, ca ciuma, ca ducă-se pe pustii. Am corupt şi banii, i-am făcut de nemica, lucrez cu parale turceşti şi greceşti, îi învăţ pe hoţi să strîngă lire şi nu creiţari, să ascundă dacă mai au ce ascunde tot ceea ce eu le voi fura odată si-odată (…) Pe care nu am putut să-l cumpăr, l-am dat morţii (…) Pe tîlharul care fură pentru mine îl fericesc, pe tîlharul care fură pentru altul îl nenorocesc. Boierii mei puturoşi, acesti kabadaz mă cred sfios şi temător, le dau în fiecare zi iluzia că mi-e frică de ei şi, cînd pot, îi umilesc în faţa celorlalţi. Îmi ştiu de frică. Am cîţiva grămătici, dar ăştia sînt plicticoşi şi compilatori. Cînd mă supără cîte unul, îl pun să latre cum face cîinele şi el la­tră. Nu cunosc speţă mai laşă şi mai gata să lingă unde a scuipat. Cică trăiesc din trîndăvie ca să poată gîndi. Pentru ei, eu gîndesc. Şi-asta ajunge!”.

vineri, 15 octombrie 2010

Valsul minutelor

CCX
"Mă-mbii doar cu o cupă de dragoste? Eu cer
Să urc iubirea toată, cum urci o înălţime:
Sub orice pas să-i crească o nouă adâncime
Şi-ntinderea-i cât lumea s-o-ncercuim cu cer.
Îţi dau împărăţia cea făr’ de vătămare
În care oşti şi arme sunt pururi de prisos...
Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,
Eu te răscumpăr morţii cu cântec şi visare!
Nu! Stelele şi sorii n-au nici o-ntâietate,
Sunt fructele luminii ce-a-nsămânţat pustia...
Din ale noastre râvne-şi ia hrană veşnicia:
Noi cu o-mbrăţişare rodim eternitate...

Înalţă-ţi suflul, duhul... şi dă-mi acel sărut
Care-a-nceput pe gura celui făr’ de-nceput."
Vasile Voiculescu

luni, 11 octombrie 2010

"Îndrăgostit de tine"

de Adrian Păunescu
Îndrăgostit de tine
Mă simt atât de bine
Că nu mai ştiu de mine
Şi ştiu numai de noi.
Şi văd de prea departe:
Ai uşa ca o carte,
Pericolul de moarte
E scris de vânt şi ploi.
Ce stranie cedare
Cunoaştem fiecare
Când dragostea ne doare
Uităm de vanităţi,
Şi orice teorie
În zdrenţe se sfâşie
Tu mie (şi eu ţie) –
Ce slăbiciuni mi-arăţi.
Dreptate, nedreptate,
Se poate, nu se poate,
Dar despre noi sunt toate,
Noi suntem subiecţi.
Prea scurtă ziua este,
Prea scurtă noaptea este,
În magica poveste
Rămânem imperfecţi.
Iubindu-te cu jale
De legea firii tale,
Ca dealul de o vale
Sunt obligat s-ascult!
Şi dintr-un ins apatic
Ca lemnul de jăratic
Mă-ntemeiez sălbatic
Şi ard, cu-atât mai mult.
Şi, dacă eşti departe,
Şi totul e o carte,
Interesantă foarte
În genul romanesc,
După atâta cale,
După atâta jale
Coperta uşii tale
O rup să te citesc.
Mai dă-mi o filă, două,
Mai dă-mi pe buze rouă
Ce timp puţin ni-i nouă
În cartea asta dat!
Romeo, Julieta
Omega, Alfa, Beta
Şi-o dramă cât planeta –
Femeie şi bărbat.
Dar eu te chem afară
Din lumea literară,
E cea din urmă oară
Când am putea trăi,
Iubindu-te firească
Şi fără nicio mască,
Las florile să crească
Şi să visăm copii.
Literatura toată
Ar merita îndată
Să-i facem o erată
Cu viaţa noastră-n ea,
În faţă doar un drum e:
Noi facem altă lume,
Noi suntem alte nume,
Noi suntem altceva.

joi, 7 octombrie 2010

"Memorialul Mânăstirii"

"Sfârşitul tuturor izvoarelor este un puţ secătuit şi astupat cu pietre."



Recitesc „Memorialul Mânăstirii” de Jose Saramago.

La prima citire nu mi-a plăcut. Prea dărâma fără să pună ceva în loc, prea arăta cu degetul.

Au trecut câţiva ani, reiau cartea la îndemnul unui prieten. O uitasem. Nu mi-am adus aminte de ea nici măcar atunci când am citit „Toate numele”… Când mă supăr, şterg din memorie.

M-au întâmpinat frazele lungi, cu divagaţii, despre care nici nu mai ştiu cum au început. Naratorul e nepăsător, s-ar părea că doreşte chiar să-mi imprime o anume nesiguranţă. Include în discursul său multe interogaţii şi dubii şi nu-mi dă răgaz de gândire ca să-i răspund. Trebuie să ţin pasul cu fantasticul firesc al vieţii lui Baltasar şi Blimunda, cu zborul lui Bartolomeu Lourenco.

La prima citire am reţinut doar ironia cu care se dărâmau tabuuri religioase. Acum, deşi constat lipsa de înţelegere pentru păcatele semenilor, sunt pe cale să admit că Saramago este un credincios, cel puţin în această carte. Nu l-a găsit pe Dumnezeu. Dar îl caută. Şi nu l-ar căuta, dacă nu l-ar fi găsit deja…

Poate că s-a înălţat la cer cu Baltasar şi Blimunda când soarele a atras bilele de chihlimbar. Poate a ascultat corul îngerilor. Scriitura lui îmi pare de multe ori un cor. Un paragraf porneşte cu vocea naratorului omniscient, continuă cu gândurile răzleţite ale unuia dintre personaje, iar la sfârşit te întrebi dacă nu cumva le-ai murmurat chiar tu, cititorul, acele cuvinte…

Saramago scrie de parcă ar vedea cu ochiul prin care Dumnezeu priveşte lumea, ochiul unei singure şi îngheţate priviri ce cuprinde totul, de la leagăn la mormânt. Totul e ardere la Saramago, ardere eternă de o clipă, o vertiginoasă şi minunată clipă a istoriei.

Citind, îmi reveneau în minte picturile lui Dali…

luni, 4 octombrie 2010

"Cipi, acest pitic uriaş"


Cella m-a chemat azi cu grăbire, să vin să-mi iau rămas-bun pentru o iarnă întreagă, de la mult iubitul meu Scai pe care îl vedeţi în imaginea de sus. Am aflat de la Snejinka, Tano şi Capi ce zi minunată a fost azi, 4 octombrie, ziua animalelor, în amintirea şi cinstirea Sfântului Francisc, ocrotitorul lor.
Iar eu, după vizita la prietenii dragi, mi-am amintit de cartea dragă a copilăriei, din care mama îmi citea înainte de culcare: "Cipi, acest pitic uriaş".
Poate Scai e de vină pentru această plonjare în epoca fericită a copilăriei, poate Snejinka, poate imaginile duioase din curtea lui Tano şi a lui Capi. Toate m-au dus cu gândul la ilustraţiile Liviei Rusz pe care le priveam vrăjită pe când glasul mamei spunea despre aventurile locuitorilor din scorbura copacului bătrân.