"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

vineri, 31 decembrie 2010

"Toate numele"

Ne aflam în perioada celor douăsprezece zile magice de anul trecut, între Crăciun şi Revelion.

Citeam „Toate numele” şi mă gândeam la dorinţa oamenilor de a şti totul, în ciuda avertismentului că cel care-şi va cunoaşte viitorul nu va mai putea zâmbi.

Intenţia lui Jose de a afla ultimul detaliu despre viaţa altei persoane eşuează, aşa cum dorinţa noastră, oricât de sinceră, de a cunoaşte un om, chiar omul de alături, nu se poate împlini. Pentru că de cele mai multe ori vrem să-l cunoaştem pentru ca să-l stăpânim.

Constatăm că mintea şi sufletul nostru stochează imagini despre oameni care de fapt nu există, într-o memorie ce nu diferă prea mult de Arhiva Generală a lui Saramago. Şi cel mai trist este că printre toate măştile, chiar şi noi înşine, imaginea ce-o avem despre noi, este tot o minciună.

Murim fără să ne cunoaştem adevăratul nume. Dar vrem să ştim toate numele celorlalţi.

Poate că soluţia ar fi să ne îmblânzim unii pe alţii înainte de avea pretenţia să ştim totul. Să ne îmblânzim cum a îmblânzit-o Micul Prinţ pe Vulpe, adică dăruind dragoste. Iubind mai întâi, există şansa de a cunoaşte.

vineri, 24 decembrie 2010

Crăciun fericit!

Deşi acest Crăciun îmi aminteşte de povestirea "Ierni jilave", fiind ploios şi lipsit de zăpadă, vă doresc să vă bucuraţi de aceste zile de sărbătoare.

marți, 21 decembrie 2010

100

Aceasta fiind postarea cu numărul o sută, m-am tot gândit despre ce carte să scriu. Desigur, aş vrea să scriu despre cea mai frumoasă carte, însă cea mai frumoasă dintre cărţile mele este un om. Îl citesc şi nu mă satur. Este cel mai preţios dar pe care l-am primit în viaţă.

Care este cea mai frumoasă carte pentru voi?




sâmbătă, 18 decembrie 2010

Robie




Foarte indignată am fost citind acest roman. Nu puteam să înţeleg o pasiune ca cea a lui Philip Carey. În tinereţe ne imaginăm iubirea numai în culori romantice, iar obiectul iubirii este o fiinţă excepţională, de aceea povestea întunecată a unui sentiment umilitor mă depăşea.

Cu toate acestea, Philip mi-a câştigat afecţiunea pentru că a găsit drumul spre liman. Dar mai ales pentru că l-a găsit atât de greu!

De fiecare dată când mă gândesc la această carte, o asociez în minte cu „O tragedie americană” a lui Dreiser. Pe Clayde, ucigaşul, l-am iubit. De ce?

luni, 6 decembrie 2010

"Mă numesc Roşu"


Aseară urmăream pe Discovery o emisiune despre „supraoameni”. Acolo a fost prezentat şi turcul Eşref, orb din naştere, care e pictor.

Eşref pare să vadă ca noi toţi, dar nu cu ochii. Poate vede „cu toată fiinţa lui”, aşa cum vedeam şi noi când eram copii, poate vede doar cu buricele degetelor cu care pipăie urmele trasate de creion pe hârtie. Cert este că Eşref pictează.

A trecut chiar şi testul perspectivei, chiar la Florenţa, unde în secolul al paisprezecelea Brunelleschi a inventat această tehnică. Creierul lui Eşref are ideea de perspectivă, deşi ochii-i sunt orbi.

Emisiunea mi-a amintit de cartea lui Pamuk „Mă numesc Roşu”, pe care am citit-o recent. Este un roman despre puncte de vedere, despre cum vedem, despre perspectivă. Şi, chiar dacă în carte se vorbeşte concret despre tehnica miniaturii orientale, cititorul înţelege că totul trimite la ceva mai profund: la felul cum abordăm viaţa.

Aş vrea să citesc „Cartea Începuturilor” de Charles Panati. Poate îmi voi aminti de prospeţimea cu care vedeam viaţa cândva.

duminică, 5 decembrie 2010

Cărţi de Moş Nicolae


Moş Nicolae venea întotdeauna cu dulciuri, fructe şi cărţi. Nimic altceva. Ba, de vreo două ori a fost şi o nuieluşă. Dar nuieluşa a dispărut când s-au înmulţit cărţile. Apoi nu s-au mai găsit portocale şi mi-a adus mere. Cu timpul, mi-a lăsat în fereastră numai cărţi.
Şi-a fost un an din care nu a mai venit deloc...







joi, 2 decembrie 2010

"Floris, dragostea mea" şi ruşii

Aventura literaturii ruse a început pentru mine pe neaşteptate şi destul de bizar.

Eram la şcoala generală. Aveam o colegă deosebită, Fara Florina. Toată clasa râdea de ea fiindcă întârzia la prima oră în mod invariabil. Profesorii amânau începutul lecţiei „pentru că încă n-a sosit Florina”.

- Cloşca! Şuiera câte-un băiat prin spatele clasei.

Era porecla fetei, ciufala. Pe la opt şi douăzeci se auzea un ciocănit timid, uşa clasei se deschidea cu prudenţă şi apărea ea, Florina, „lungă, slabă şi zăludă”. E de mirare că nu i s-a spus „Girafa”, atât era de înaltă.

Zicea „bună dimineaţa” şi pornea spre ultima bancă, la locul ei. Îndura cu răbdare şi stoicism răutăţile noastre, întrucât avea două cusururi de neiertat la vârsta aceea: era prea înaltă şi citea tot timpul.

La ea am văzut o carte a cărei copertă m-a atras. (criteriul de selecţie de atunci...) Era „Floris, dragostea mea”. I-am cerut-o Florinei care, deşi o avea la rândul său împrumutată de la bibliotecă, mi-a dat-o pentru câteva zile.

Astfel am descoperit pe ţarul Petru I şi incredibila (oare şi adevărată?) poveste de dragoste dintre el şi nobila franţuzoaică.

La sfârşitul cărţii îl iubeam şi eu.

Îl iubeam atât de mult, încât, scotocind ca de obicei prin bibliotecă, am pornit curajoasă să citesc ceva ce altfel aş fi lăsat pe mai târziu: „Petru I” de Alexei Tolstoi.



Pofta vine mâncând. Mi-a plăcut Tolstoi. Am găsit altceva: „Ana Karenina”, fără să bag de seamă că e scrisă de alt… Tolstoi… Povestea sinucigaşei m-a introdus cu adevărat în sufletul rus. Am luat la citit Turgheniev, care mi s-a părut cumva şi mai… lent. Aveam impresia că între două pagini personajele au avut timp să bea un hectolitru de ceai! Mi-au plăcut nuvelele lui Gogol, mi-a plăcut Cehov. Am vrut să citesc Maxim Gorki, dar tata a spus că-l pot amâna…

M-am împotmolit la cel care avea să devină mai târziu pasiunea mea: Dostoievski. Dar „Crimă şi pedeapsă” era prea mult pentru cei doisprezece ani ai mei.

În liceu mi-am „achiziţionat” aşa cum am povestit pe aici pe undeva „Pe Donul liniştit”. Apoi am descoperit pe Alexandr Soljeniţân, pe Boris Pasternak, pe Victor Astafiev şi Mihail Bulgakov.

Şi m-am întors la Dostoievski, cel care a şi devenit marea mea dragoste.



Astăzi caut – cu mare întârziere, recunosc – „Spaima” şi „Underground” de Vladimir Makanin. Ruşii ăştia nu-mi dau pace!

A! Era să uit: după câţiva ani am reîntâlnit-o pe Fara Florina. Nu are mai mult de un metru şaptezeci şi cinci. Şi e tulburător de frumoasă.