Ne aflam în perioada celor douăsprezece zile magice de anul trecut, între Crăciun şi Revelion.
Citeam „Toate numele” şi mă gândeam la dorinţa oamenilor de a şti totul, în ciuda avertismentului că cel care-şi va cunoaşte viitorul nu va mai putea zâmbi.
Intenţia lui Jose de a afla ultimul detaliu despre viaţa altei persoane eşuează, aşa cum dorinţa noastră, oricât de sinceră, de a cunoaşte un om, chiar omul de alături, nu se poate împlini. Pentru că de cele mai multe ori vrem să-l cunoaştem pentru ca să-l stăpânim.
Constatăm că mintea şi sufletul nostru stochează imagini despre oameni care de fapt nu există, într-o memorie ce nu diferă prea mult de Arhiva Generală a lui Saramago. Şi cel mai trist este că printre toate măştile, chiar şi noi înşine, imaginea ce-o avem despre noi, este tot o minciună.
Murim fără să ne cunoaştem adevăratul nume. Dar vrem să ştim toate numele celorlalţi.
Poate că soluţia ar fi să ne îmblânzim unii pe alţii înainte de avea pretenţia să ştim totul. Să ne îmblânzim cum a îmblânzit-o Micul Prinţ pe Vulpe, adică dăruind dragoste. Iubind mai întâi, există şansa de a cunoaşte.
