"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

miercuri, 18 iunie 2014

Cărţi care (ne) se leagă

„Cheia comorii este chiar comoara!” — „Cheia e în labirint, iar labirintul e în cheie.”
 Simt că există o legătură între cele două cărţi. Nu doar aceea care pleacă de la expresiile respective, ci şi o alta mai profundă. Romanul lui Hendrix explorează „lumi infinite într-un spaţiu infinit”, iar în cartea lui Barth ni se dezvăluie lumi alternative în care vechile mituri se spun altfel.
Iar dacă în nuvela „Donaziadiada” zidul care desparte trecutul de viitor şi imaginarul de real se prăbuşeşte când eroina înţelege care este cheia – respectiv corespondenţa dintre cifrul care ascunde comoara şi comoara însăşi, în celălalt roman se vorbeşte despre „instrumentalitatea capabilă să deschidă poarta dintre cuvinte şi lumi”.
*
Jarod Kwok moare acestei lumi, dar de fapt este „translatat permanent”, a trecut într-o nemurire situată dincolo de legile universului obişnuit. La nemurire aspiră şi Perseu, eroul lui Barth, transformându-se într-o constelaţie, iar Belerofon, fiul lui Glaucos şi nepotul lui Sisif, aspiră la acelaşi lucru: gloria eternă, o nemurire câştigată în memoria posterităţii.
*
Dar dacă vorbim despre memorie Howard Hendrix spune totul. Ne explică legătura dintre criptografie, labirint şi palatele memoriei. Se referă chiar şi la bioentanglement, legătura misterioasă dintre gemeni, despre care se poate citi şi aici.

 
Bartolomeo Veneto - Portretul unui gentilom
 *
„Toate lucrurile din lume constituie un cifru. Natura nu este decât un cifru şi o scriere secretă. Numele măreţ şi esenţa lui Dumnezeu şi a minunilor Sale, faptele în sine, planurile, vorbele, acţiunile şi comportamentul omenirii — ce sunt acestea, dacă nu parte dintr-un cifru?”


Dosso Dossi - Portretul unui gentilom
*
 "Pe mine când m-ai făcut
lacăt la ce poartă m-ai pus,
ce-ai încuiat cu mine
şi de cine?.."



sâmbătă, 7 iunie 2014

Campuri morfogenetice

Rupert Sheldrake a scris cartea "O noua stiinta a vietii", in care introduce notiunea de camp morfogenetic. De fapt chiar lanseaza o noua teorie, care, beneficiid de propriul camp morfogenetic, cunoaste o fantastica raspandire, fiind imbratisata de la aparitie de cercetatori ca si de marea masa a nespecialistilor. Este vorba despre TEORIA CAMPULUI MORFOGENETIC, conform caruia sistemele vii ca si cele nevii, sunt dirijate, pe langa factorii de natura materiala si energetica, si si de CAMPURI DE ORGANIZARE SUBTILE, care nu se manifesta la vedere, dar genereaza MODELE PENTRU FORMA SI COMPORTAMENT, care traverseaza continuum-ul spatio-temporal, avand efecte indiferent de distanta, si actionand in spatiu ca si in timp. Campul morfogenetic este o REZONANTA MORFICA ce traverseaza spatiul si timpul. 
*
Este necesar un exempu simplu : un grup de maimute aflate pe o insula, separate de un gard imposibil de trecut,  primesc, de o parte a gardului, un aliment aruncat in nisip. La inceput, animelele mananca alimentul, inghitind si firele de nisip, ulterior unele spala in apa de mare alimentul, indeparagtnd nisipul. In scurt timp, toate animalele aflate de acea parte a gardului spala alimentul inainte de consum, desigur, si datorita imitarii comportamentului de dorit. Apoi, se trece cu experimentul la animalele aflate de cealalta parte a gardului. Acolo, animalele ajung mult mai rapid sa spele alimentul de nisip, de parca acest comportament le-ar fi fost indus pe o cale nevazuta : este efectul aparitiei campului morfogenetic, care genereaza forme, ca si modele de comportament.

joi, 5 iunie 2014

"Himera"




Când am ajuns la expresia „cheia comorii este chiar comoara”, am crezut că am de-a face cu jocul literar al unui semiotician, aşa ca Umberto Eco. Dar de fapt cartea lui John Barth este o reinventare a unor poveşti vechi spuse dintr-o perspectivă nouă şi amuzantă.
Întotdeauna m-am întrebat ce ar face Albă-ca-Zăpada după acel ireversibil „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” sau ce-ar fi fost dacă Paris s-ar fi îndrăgostit de Menelau şi nu de Elena. De fapt, mint, această ultimă întrebare mi-am pus-o mult mai recent. Ei bine, John Barth o să ne spună.
Îmi place cartea asta şi ca obiect, coperta cu pictura lui Marc Chagall e foarte potrivită. Adevărul e că m-a atras coperta, altfel nici nu aş fi băgat de seamă că e vorba despre acelaşi John Barth care a scris „Varieteu pe apă”, („The Floating Opera”) şi care mi-a plăcut atât de mult cu ceva ani (mulţi) în urmă.