"Viaţa lui Pi"

Îmi plac numerele iraţionale. Îmi place Pi. Îmi place "nebunia" lui lipsită de raţiune de a iubi pe Dumnezeu sub orice formă sau nume ar purta. Îmi place cum se aruncă fără arme, doar plin de încredere, o încredere nemărginită în dragostea şi purtarea de grijă a Creatorului, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi învinge.
*
"E adevărat că putem fi schimbaţi de cei pe care-i întâlnim uneori atât de profund, încât nu mai suntem aceiaşi, chiar şi în privinţa numelui."
*
"A sta şi a aştepta, cu speranţă inutilă, e ca şi cum ai visa şi ai aştepta să-ţi treacă viaţa."

"Dreptatea lui Jeremiah Beaumont"

După primele pagini nu eram prea sigură că voi reuşi să termin acest roman mult prea romantic pentru mine cea de acum. Totuşi l-am încheiat şi nu regret, a fost o lectură agreabilă care a scos la suprafaţa memoriei mele lecturi vechi precum "Regina Margot", "Roşu şi negru", "O tragedie americană"...

"Două orfeline"

În puhoiul de ştiri negative de la televizor se mai strecoară şi câte ceva normal: apar cărţi. Azi am aflat despre romanul lui D'Ennery - "Două orfeline".
Nu discut despre valoarea acestei cărţi, nici despre şansele ca o poveste de dragoste şi aventură plină de naivităţi romantice să mai poată atinge sensibilitatea călită a tinerilor din zilele noastre, însă ştiu sigur că eu am citit cu multă plăcere povestea celor două orfeline acum câteva secole, pe când aveam unsprezece ani şi eram eu însămi orfană.

Moş Nicolae aduce cărţi: "Albina Maia"

Moş Nicolae însemna precis trei lucruri: câteva bomboane de ciocolată, eventual vreo două portocale - dacă mama (pardon!, vreau să zic Moşul) reuşea să găsească – o nuia, de care era nevoie mereu pentru mine, şi cărţi.

Sper că Moşul aduce şi astăzi cărţi copiilor cuminţi. Darurile prea scumpe, prea des oferite le vor strivi copilăria, îi vor face râzgâiaţi şi egoişti.Cărţile însă ne îmbogăţesc fără să ne strice caracterul.

Am aici imagini (de pe Okazii.ro) cu o carte mult iubită pe care nu eu, ci mama mea a primit-o pe când era fetiţă: „Albina Maia şi aventurile ei” de Waldemar Bonsels. Am iubit mult cartea aceasta, deşi nu o mai am.

A apărut într-o ediţie nouă, însă ilustraţiile sunt cu totul groteşti. Nu ştiu cine se ocupă cu acest aspect acolo la editură, dar este o nepotrivire între povestea propriu-zisă şi stilul ilustratorului.

Pozele din ediţia veche, cea din 1943, (cele pe care le vedeţi aici) mi-au înflăcărat imaginaţia de fetiţă, m-au ajutat să înţeleg mai bine povestea despre dorinţa de cunoaştere, prietenie, devotament şi spirit de sacrificiu a Maiei.

De ce stricăm noi tot ce e frumos?

Pentru că suntem în epoca în care facem totul de-a-ndoaselea: anul acesta sunt la modă brazii de Crăciun de culoare neagră şi atârnaţi de tavan, cu vârful în jos. Ce grozav! Iar cadorile vor pluti în imaginaţia noastră.

Dacă aş fi în Bucureşti şi aş avea o fetiţă care a învăţat să citească, i-aş cumpăra negreşit „Albina Maia”.

"Maşina Timpului"

Mi se întâmplă frecvent să mi se facă dor de o carte.

De câteva zile mi-e dor de „Maşina Timpului”, deşi mi-a lăsat un gust amar, amar şi concluzia cu care am încheiat-o după fiecare lectură a fost „toate ca o haină se vor învechi şi ca pe un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba” – adică legea entropiei va învinge.

Ecranizarea din 2002 este un film comercial, dar agreabil, iar muzica lui Klaus Badelt a reuşit, cred eu, să prindă ceva din spiritul cărţii marelui H. G. Wells.

Rămâne stăruitoare întrebarea: dacă ai putea călători în timp, unde (când) te-ai duce?

"Stradivari" - Cântec despre o femeie-păpădie, despre cei trei Crai de la Răsărit şi despre un dărâmător de altare

Ce iarnă frumoasă am trăit în 1982 când am citit „Stradivari”! Nici nu mi se părea că citesc un roman, ci o legendă. Descoperirea, dezvăluirea unei taine. Taina lutierilor din Cremona.

Ei au cioplit vioara în forma trupului de femeie, ei au găsit lemnul cu cea mai bună rezonanţă în altarul bisericilor. Au fost nişte blestemaţi? Sau au fost plini de har divin?

„Stradivari” este un amestec de istorie şi vrajă, de real şi fantastic, un măreţ concert de vioară în care graniţele dintre epoci dispar.

Cartea lui Gyorgy Szanto, un maghiar educat şi format la Lugoj şi Arad, m-a determinat să citesc mai apoi „Verdi” de Franz Werfel şi „Defăimarea lui Paganini” de Anatoli Vinogradov.

"Toate numele"

Ne aflam în perioada celor douăsprezece zile magice de anul trecut, între Crăciun şi Revelion.

Citeam „Toate numele” şi mă gândeam la dorinţa oamenilor de a şti totul, în ciuda avertismentului că cel care-şi va cunoaşte viitorul nu va mai putea zâmbi.

Intenţia lui Jose de a afla ultimul detaliu despre viaţa altei persoane eşuează, aşa cum dorinţa noastră, oricât de sinceră, de a cunoaşte un om, chiar omul de alături, nu se poate împlini. Pentru că de cele mai multe ori vrem să-l cunoaştem pentru ca să-l stăpânim.

Constatăm că mintea şi sufletul nostru stochează imagini despre oameni care de fapt nu există, într-o memorie ce nu diferă prea mult de Arhiva Generală a lui Saramago. Şi cel mai trist este că printre toate măştile, chiar şi noi înşine, imaginea ce-o avem despre noi, este tot o minciună.

Murim fără să ne cunoaştem adevăratul nume. Dar vrem să ştim toate numele celorlalţi.

Poate că soluţia ar fi să ne îmblânzim unii pe alţii înainte de avea pretenţia să ştim totul. Să ne îmblânzim cum a îmblânzit-o Micul Prinţ pe Vulpe, adică dăruind dragoste. Iubind mai întâi, există şansa de a cunoaşte.

Cărţi de Moş Nicolae

Moş Nicolae venea întotdeauna cu dulciuri, fructe şi cărţi. Nimic altceva. Ba, de vreo două ori a fost şi o nuieluşă. Dar nuieluşa a dispărut când s-au înmulţit cărţile. Apoi nu s-au mai găsit portocale şi mi-a adus mere. Cu timpul, mi-a lăsat în fereastră numai cărţi.
Şi-a fost un an din care nu a mai venit deloc...

"Castelul din Ronquerolles"

Am curajul să recunosc: n-am citit doar cărţi „mari”. Multe dintre lecturile mele au fost cărţi obişnuite, de „agrement”.

Nu fac parte dintre cei care înoată doar în apele adânci ale literaturii „docte”.

În primul an de liceu am citit cu nesaţ „Les memoires du Diable”, care, la vremea respectivă, mi s-a părut o culme a geniului creator.

După lectură, am rămas cu această întrebare: „Care este acel unic lucru care te-ar face fericit în viaţă?”

Voi ştiţi?