"Toba de tinichea"

                                           
A trecut deja o săptămână de când am sfârşit "Toba de tinichea" şi tot aştept să-mi revin. E una din acele cărţi care nu se termină după ce ai citit ultima pagină. O să spun acum o trăznaie care va îndepărta de aici toţi cititorii competenţi, dar trebuie s-o spun pentru că aşa simt: cartea asta m-a trimis pe tot parcursul lecturii şi chiar şi acum, când zic că gândesc "la rece", spre imposibilul-posibil al lui Marques. Şi eu care credeam că mă voi împotmoli printre pagini aşa cum am păţit când am citit "În mers de rac"! În acest prim roman al său Gunter Grass nu a dobândit încă nimic din stilul amorf şi greu digerabil de mai târziu, are străluciri stilistice, mie cel puţin mi-a plăcut la nebunie saltul de la persoana I la persoana a III-a în aceeaşi frază (ăsta-i Bleuler, Sandu! ) Cât despre personaje, nu mai am cuvinte! Sunt o galerie impresionantă. Deasupra tuturor tronează dizgraţios Oskar. Nu credeam că voi putea citi pe nerăsuflate o carte în care personajul principal să nu-mi poată stârni nici cea mai vagă simpatie. Mi-a plăcut de cineva? Greu de spus. Dar sunt de neuitat cu toţii!
Oskar este categoric un demon, un monstru. Şi cred asta, în primul rând din cauza incapacităţii sale de a empatiza. Se preface că-i pasă, dar ceea ce doreşte este doar să se hrănească din emoţiile celorlalţi. Îşi asumă toate vinovăţiile posibile, inclusiv vina morţii celor din jur, dar aproape că-i împinge spre moarte. Oskar nu simte nimic pentru nimeni. Poate că a fost puţin îndrăgostit de femeia pitică, Roswitha Raguna, dar numai pentru că în general suntem fericiţi lângă oameni asemeni nouă. Mă mir că bunica Anna cea cu patru fuste i-a scăpat lui Oskar! E ca un fel de rădăcină a neamului care îl ţine ancorat în realitate pe acest om diform mai ales sufleteşte.
O cronică mult mai echilibrată se află aici                                                   

"Dreptatea lui Jeremiah Beaumont"

După primele pagini nu eram prea sigură că voi reuşi să termin acest roman mult prea romantic pentru mine cea de acum. Totuşi l-am încheiat şi nu regret, a fost o lectură agreabilă care a scos la suprafaţa memoriei mele lecturi vechi precum "Regina Margot", "Roşu şi negru", "O tragedie americană"...

"Bucuria vieţii"

O recomand celor descurajaţi.

Şi, cum vremurile pe care le trăim asigură o rată mare a descurajaţilor, este evident că această carte ar trebui citită. Şi recitită.

Eu am învăţat din ea că nu e destul să ai talent pentru ca să fii recunoscut, nu e suficient să iubeşti pentru ca să fii iubit, nu ajunge să dăruieşti pentru ca să fii dăruit.

Am aflat că trebuie să-ţi urmezi drumul chiar dacă întârzii, chiar dacă te poticneşti, chiar dacă eşti doborât. Mai ales dacă eşti doborât.

Am descoperit că prietenia este un lucru rar, mai rar şi decât dragostea.

Am învăţat că trebuie să ai răbdare cu tine însuţi şi să-ţi acorzi întotdeauna încă o şansă, apoi să lupţi pentru şansa ta.

Iar când totul pare pierdut... nu apăsa pe trăgaci, aşteaptă. Aşteaptă.

Vincent n-a aşteptat.

"Recolta"

Vincent van Gogh spunea că doreşte să picteze "un peisaj unde nu este nimic altceva decât infinit şi eternitate". 

Despre "Bucuria vieţii" şi aici.

"Fii şi îndrăgostiţi"

Nici nu mai ştiu când am citit prima oară „Fii şi îndrăgostiţi”. Oricum, a fost cu mult înainte ca doamna profesoară Bolba să ne-o înscrie în bibliografia cursului de literatură engleză.

Colegele mele oftau cântărind volumul în palme, citind în prefaţă că este un „roman social” despre viaţa minerilor dintr-un obscur orăşel englezesc – fiindcă nu părea o lectură captivantă.

Eu l-am recitit cu plăcere. Într-adevăr, are ceva întunecat, de parcă praful din mină ar răzbate din paginile cărţii, dar felul simplu şi direct în care David Herbert Lawrence spune povestea familiei Morel a fost – pentru mine – reconfortant.

La fiecare lectură am participat cu emoţie alături de doamna Morel la „aventura” casnică a unei mame devotate, total dedicată copiilor ei şi familiei, în ciuda unui soţ nepotrivit, violent şi lipsit de educaţie. Doamna Morel este genul de mamă care-şi ţine fiii captivi în dragostea ei. Am cunoscut astfel de femei. Sunt cu adevărat nişte mame bune?

Robie

Foarte indignată am fost citind acest roman. Nu puteam să înţeleg o pasiune ca cea a lui Philip Carey. În tinereţe ne imaginăm iubirea numai în culori romantice, iar obiectul iubirii este o fiinţă excepţională, de aceea povestea întunecată a unui sentiment umilitor mă depăşea.

Cu toate acestea, Philip mi-a câştigat afecţiunea pentru că a găsit drumul spre liman. Dar mai ales pentru că l-a găsit atât de greu!

De fiecare dată când mă gândesc la această carte, o asociez în minte cu „O tragedie americană” a lui Dreiser. Pe Clayde, ucigaşul, l-am iubit. De ce?