"Balanţa"

-         De ce ai mai cumpărat-o? O citisem...

Acestea au fost cuvintele cu care l-am întâmpinat pe Andrei când mi-a adus acasă „Balanţa” lui Ion Băieşu.

Da, o citisem cu mult timp în urmă dar, de îndată ce am atins-o, mi-a venit în minte un citat din Salinger:

„There are still a few men who love desperately.”

Aceasta a fost concluzia primei lecturi. Că sunt oameni care iubesc ca să se apere de lume.

Atunci mă izbise asemănarea acestui cuplu, Mitică – Nela, cu cel format din Eva şi Secătura din „Fiul risipitor”: aceeaşi lipsă de griji pentru ziua de mâine, acelaşi nonconformism, aceeaşi inadaptabilitate.

Sunt oameni liberi.

Refuzul Nelei şi al doctorului de a se supune, de a intra în sistem este răsplătit prin multă suferinţă, dar şi prin şocul descoperirii finale – iubesc.

"Miss România"

Ah, ce minunată a fost ziua în care am primit „camera mea”! Titulatura în sine era totul, fiindcă altfel nimic nu s-a modificat în biblioteca unde a fost adus pentru mine un pat şi-un dulap.

Dar în camera mea aveam voie „să fac tot ce vreau”, era teritoriul meu, refugiul, tainiţa. De fapt, singura libertate pe care am gustat-o acolo, în spaţiul recunoscut ca aparţinându-mi din întreaga galaxie, din întregul univers, a fost citirea necontrolată a cărţilor de pe rafturi.

Întrucât am pretins ca de la o anumită oră să nu mai pătrundă nimeni la mine fără a ciocăni la uşă, mi-am permis să iau pe noptieră ce carte am vrut. Aşa am lecturat eu înainte de vreme „Decameronul”, pe care am văzut că tata - deşi volumul avea frumoase coperţi cartonate şi aurite - îl ţinea mereu pe rafturile din spate, aşa am citit colecţia cu romb pe cotor în paralel cu „Amintiri din copilărie” pe care o aveam pe lista cu lecturi obligatorii de la şcoală. (Şi trebuie să admit că „Decameronul” mi-a stârnit foarte multe nedumeriri…)

Una din cărţile pe care le-am sustras din bibliotecă fără de recomandare a fost „La Paradis General. Miss România”. Îmi plăcuse ilustraţia de pe copertă. (Bine că azi îmi selectez altfel lecturile!)

Am constatat că sunt două romane de fapt. Întâi am citit „Miss România”, plină de interes. În ciuda vârstei, am gustat şi umorul şi ironia autorului. Dar mai mult ca orice, am trăit cu intensitate atmosfera unui concurs de frumuseţe. La noi nu se auzise de aşa ceva!

Romanul s-a terminat într-un mod nemulţumitor pentru mine, cea de atunci. Ca şi la „Pe aripile vântului”, am luat un caiet şi am scris eu un final rezonabil, clar şi fericit pe care l-am ataşat cărţii, astfel încât un viitor cititor să nu mai treacă prin frustrările mele.

Apoi am citit şi „La Paradis General” care nu m-a impresionat decât după mai mult timp, la recitire, când am asociat-o, prin atmosferă, cu „Craii de Curtea-Veche”.

"Păcat"

Desigur că mi-au plăcut mult schiţele lui Caragiale pe care le-am citit şi recitit din copilărie cu multă plăcere şi haz mai întâi, apoi cu luare aminte şi îngândurare. Asta mai ales după ce l-am cunoscut pe Caragiale nuvelistul. Astfel, a venit un moment din care am considerat că adăugând puţin noir, din „D-l Goe” se poate obţine un thriller psihologic sau chiar un horror, în funcţie de dozaj. „Bubico” mi-a dat fiori dintotdeauna. Dar consider că acestea sunt doar fanteziile mele.

În ce priveşte nuvelele lui Caragiale (să presupunem că sunt nuvele, lăsând la o parte discuţiile de teorie literară), îmi voi apăra punctul de vedere: autorul simte, gustă, trăieşte mai mult în partea întunecată a lumii.

Am traversat senzaţia aceasta într-o zi de sărbătoare când eram cu desăvârşire singură şi afară ploua. În liniştea cenuşie a acelei zile am stat şi am citit de dimineaţă până seara scrierile care îmi par a-l apropia pe Caragiale de Poe.

Intrând pe poarta umorului negru cu „Pastramă trufanda”, apoi pe cea a fantasticului cu „Kir Ianulea” sau „Calul dracului”, ajungem la drama existenţială din „Cănuţă om sucit” şi „Două loturi”. De aici până la patologicul din „În vreme de război” şi „O făclie de Paşte” mai este doar un pas.

Dar boala simţirii monstruoase se declanşează în „Grand Hotel Victoria Română” şi „Păcat”.

Aici Caragiale şi-a mărturisit explicit angoasa de a fi în lume. În această lume.

După lectura acestor scrieri, n-am reuşit să mai zâmbesc nici măcar la „C.F.R”, „Pedagog de şcoală nouă” sau „Five o’clock”. Din toate îmi părea că izvorăşte o tristeţe amară…

Încercaţi!

"Principele"

Mă îndrept uneori către o carte, atrasă de ceva anume, deşi nu ştiu exact de ce. Când am deschis în această dimineaţă "Principele", nu bănuiam motivul care mă îndeamnă s-o fac...

Să fi fost căldura ce avea să aducă ciuma în mahalalele Bucureştilor? Nu, nu putea fi ea vinovată, întrucât la mine ploua pe obrazul unei zile mohorâte.

Nici nuntirea fluturilor prevestitori de moarte ce-mi amintiră fulgurant de fluturii albaştri din "Veacul de singurătate".

Atunci, ce? Să fie de vină acest "discurs despre putere" pe care-l recunoaştem astăzi atât de uşor?

„Sînt obosit, messer Ottaviano, puterea de care-mi tot trăncăni m-a ostenit, nu am ce face cu ea. Sînt melanholic. Am dorit-o mult şi am avut-o. Am abuzat. Poate nu ştii ce sînt capitulaţiile faţă de Sultan, poate nu ştii că am dezrădăcinat tot ce semăna în ţara asta cu dragostea faţă de pămîntul ei. Nenorociţii ăştia nu mai ştiu ce sînt aceia strămoşi, i-am corupt, i-am învăţat să fure, nu au o armată a lor, am tocmit mercenari tocmai ca să-i învăţ să mă ştie de frică. Ce vrei să mai fac decît ticăloşia asta, de a-i sili să-şi uite limba? Îmi vorbeşti de o muncă în spirit. Află că i-am surupat şi în spirit. Din şap­te cuvinte, trei sînt greceşti, şi două turceşti, ce mai rămîne? Popii cîntă psalmii în limba mamei mele şi-a mea. I-am lipsit de simţul mili­tar ca să pot să-i stăpînesec. Ei mai bine beau decît să se bată şi i-am învăţat că asta e o virtute. A contempla, nu a face! Cunoşti un pact mai frumos cu diavolul decît acesta? Nătîngii trag pe gît holercă şi cred că au dobîndit mîntuirea. Acest neam l-am visat prăbusit în beţii şi în neputinţă şi-l voi avea, pentru că-mi fac datoria faţă de-al meu, ce duşman îi este (...) Şcoala e grecească de asemenea, mănăstirile compatrioţilor mei se află şi laolaltă averile lor fac a şasea parte din ţară. Ţara, sau ceea ce numim noi ţară, este coruptă pînă în măduva oaselor. Nu se dobîndeşte nici bună ziua fără un bacşiş (...) Tot ce-a fost cinstit în ţara asta zace în beciuri, putrezeşte sau a murit demult (...) Gura mea fată minciuni fără de sfială, cu o mînă mîngîi şi cu alta retez capete. Cupiditatea mea a cerut să am geniu fiscal (...) Mi-am adus neamurile din Fanar şi le-am zis consilieri. Ei au învăţat pe cîrcotaşii ăştia mici de aici ce-i acela un cîrcotaş mai mare. Îi fur şi-i pun să-mi ureze de sănătate (…) Le-am tăiat pădurile, le-am golit minele de sare, de aur şi de tot ce are mai bun pămîntul acesta. Corăbii neobosite umblă pe mare spre Stambul, ziua şi noaptea, şi setea stăpînilor mei creşte văzînd cum se poate lua totul în cîntece de mulţumire. Am încurajat mita, am prefăcut vinul, doresc să-i tîmpesc, am vraci ai pimniţelor care amestecă dresurile cu apa şi zic că au cules toate viile (...) Nimeni nu mai are nevoie aici de cinste. Ea ar fi ca holera, ca ciuma, ca ducă-se pe pustii. Am corupt şi banii, i-am făcut de nemica, lucrez cu parale turceşti şi greceşti, îi învăţ pe hoţi să strîngă lire şi nu creiţari, să ascundă dacă mai au ce ascunde tot ceea ce eu le voi fura odată si-odată (…) Pe care nu am putut să-l cumpăr, l-am dat morţii (…) Pe tîlharul care fură pentru mine îl fericesc, pe tîlharul care fură pentru altul îl nenorocesc. Boierii mei puturoşi, acesti kabadaz mă cred sfios şi temător, le dau în fiecare zi iluzia că mi-e frică de ei şi, cînd pot, îi umilesc în faţa celorlalţi. Îmi ştiu de frică. Am cîţiva grămătici, dar ăştia sînt plicticoşi şi compilatori. Cînd mă supără cîte unul, îl pun să latre cum face cîinele şi el la­tră. Nu cunosc speţă mai laşă şi mai gata să lingă unde a scuipat. Cică trăiesc din trîndăvie ca să poată gîndi. Pentru ei, eu gîndesc. Şi-asta ajunge!”.

Balcanic

Am primit această carte de la doamna dirigintă, la sfârşitul clasei a şasea. Din fericire, n-am citit-o imediat... Fiindcă aş fi pierdut mult din gustul ei subtil la acea vârstă prea mică.

Negreşit, Călinescu avea nostalgia unei epoci când a scris cartea şi cred că, în pofida mărturiei, nu a întâmpinat-o cu mult entuziasm pe cea nouă...

În timpul lecturii am înţeles bine, poate pentru prima oară, ce însemna "tăvălugul istoriei". Personajele sunt măturate încoace şi încolo, scuturate şi puse la punct; nu scapă nici drepţii - ca bietul Ioanide care-şi pierde copiii.

Concluzia este că sunt epoci când toată lumea pierde câte ceva, iar acest ceva e uneori subtil, de nu de-a dreptul invizibil, alteori e însăşi familia, ori cariera, dar de fiecare dată operaţia de extirpare este foarte dureroasă...

Cine câştigă, cine primeşte favoruri din palma noii epoci minunate de la orizont? Doar cei care-şi pun măşti cu chipul ei calp... Cei care nu se vor sufoca sub măşti.

Ceilalţi vor pieri... nobili autohtoni ca Hangerliii, legionari idealişti, profesori universitari, miniştri.

De vor rămâne în viaţă, tot morţi vor fi, afară din timpul lor, vegetând în case cu molii...

Călinescu prinde inconfundabilul iz balcanic; se face comerţ cu mirodenii, cu antichităţi şi aurării, cu poziţii sociale...

Un personaj se numeşte Saferian Manigomian.