Desigur că mi-au plăcut mult schiţele lui Caragiale pe care le-am citit şi recitit din copilărie cu multă plăcere şi haz mai întâi, apoi cu luare aminte şi îngândurare. Asta mai ales după ce l-am cunoscut pe Caragiale nuvelistul. Astfel, a venit un moment din care am considerat că adăugând puţin noir, din „D-l Goe” se poate obţine un thriller psihologic sau chiar un horror, în funcţie de dozaj. „Bubico” mi-a dat fiori dintotdeauna. Dar consider că acestea sunt doar fanteziile mele.
În ce priveşte nuvelele lui Caragiale (să presupunem că sunt nuvele, lăsând la o parte discuţiile de teorie literară), îmi voi apăra punctul de vedere: autorul simte, gustă, trăieşte mai mult în partea întunecată a lumii.
Am traversat senzaţia aceasta într-o zi de sărbătoare când eram cu desăvârşire singură şi afară ploua. În liniştea cenuşie a acelei zile am stat şi am citit de dimineaţă până seara scrierile care îmi par a-l apropia pe Caragiale de Poe.
Intrând pe poarta umorului negru cu „Pastramă trufanda”, apoi pe cea a fantasticului cu „Kir Ianulea” sau „Calul dracului”, ajungem la drama existenţială din „Cănuţă om sucit” şi „Două loturi”. De aici până la patologicul din „În vreme de război” şi „O făclie de Paşte” mai este doar un pas.
Dar boala simţirii monstruoase se declanşează în „Grand Hotel Victoria Română” şi „Păcat”.
Aici Caragiale şi-a mărturisit explicit angoasa de a fi în lume. În această lume.
După lectura acestor scrieri, n-am reuşit să mai zâmbesc nici măcar la „C.F.R”, „Pedagog de şcoală nouă” sau „Five o’clock”. Din toate îmi părea că izvorăşte o tristeţe amară…
Încercaţi!
