Mi-am început ziua citind din Yog Ramacharaka despre “absenţa totală a statorniciei”. N-a fost o lectură încurajatoare, sunt gata să recunosc.
“Cu cât se schimbă, cu atât lucrurile rămân mai mult ele însele” a fost ecoul unei alte vechi lecturi şi se părea că ziua va sta sub semnul tristeţii.
Dar am deschis pagina Claudiei şi am descoperit acolo “Zilele şi nopţile unui student întârziat”, care m-a dus spre “Braţul Andromedei”. Iată că lucrurile nu sunt pur întâmplătoare, mi-am zis. Soluţia se pare că se află aici, a descoperit-o Andrei Lazăr, personajul principal, care într-o lume a schimbării, a derutei, a patimilor mărunte şi a ambiţiilor ridicole se închide în cămăruţa lui ca să privească stelele.
Iar eu, întocmai lui Andrei Lazăr, caut un perpetuum mobile, unul sufletesc, nu mecanic, cu speranţa că în lumea schimbării ceva se conservă: mişcarea gândurilor şi trăirilor, ca undele pe apă.
Ne putem închide fiecare în camera noastră ca să privim galaxia Andromeda. Braţul ei se apropie de noi cu o sută douăzeci de kilometri pe secundă, dar ceea ce o pune în mişcare nu este expansiunea universului şi gravitaţia, ci tot noi, cu “L’amor che muove il sole e l’altre stele”.
