"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

vineri, 21 decembrie 2012

Moş Crăciun, să nu uiţi de cărţi!


Sunt cărţi pe care dacă nu le va citi acum, până să împlinească... ştiu eu.... zece ani?, nu le va mai citi niciodată. Cumpără-i-le, Moş Crăciun, fiecărui copil! Dacă îi vom deprinde să citească, am convingerea că vor trăi într-o lume mai bună când vor creşte mari.
Mie mi-ai adus „Poveşti” de Andersen şi nu am putut să uit niciodată de „Crăiasa Zăpezii”, de „Mica sirenă” sau de „Fetiţa cu chibrituri”. Pe lângă acestea, acum le poţi duce în dar multe alte cărţi minunate, pentru că ştim cu toţii: „Cărţile sunt magie la purtător.”
Cred că "Busola de Aur" ar fascina orice copil.


sâmbătă, 15 decembrie 2012

Mo Yan - "Obosit de viata, obosit de moarte"

Este un roman din cele zece scrise de Guyan Moye, cunoscut sub pseudonimul Mo Yan, care se traduce "Nu vorbi", laureat al premiului NOBEL pentru literatura pe anul 2012. Am mai recomandat si un alt roman al autorului, pe "Carti Dragi", va amintiti de "Sorgul rosu" ? Citesc , infrigurat, romanul "Obosit de viata, obosit de moarte" si nu mai fac decat sa elucidez semnificatia titlului :
BUDDHA a spus :
"Oboseala de viata, oboseala de moarte
Din lacomie si dorinte se isca.
Imputinand dorintele, fara faptuire,
 Timpul si inima in largul lor au sa fie."
*
Usor de spus, greu de facut.

miercuri, 5 decembrie 2012

Biblioteca Babel


Moş Nicolae aduce cărţi: "Albina Maia"


Moş Nicolae însemna precis trei lucruri: câteva bomboane de ciocolată, eventual vreo două portocale - dacă mama (pardon!, vreau să zic Moşul) reuşea să găsească – o nuia, de care era nevoie mereu pentru mine, şi cărţi.
Sper că Moşul aduce şi astăzi cărţi copiilor cuminţi. Darurile prea scumpe, prea des oferite le vor strivi copilăria, îi vor face râzgâiaţi şi egoişti.Cărţile însă ne îmbogăţesc fără să ne strice caracterul.
Am aici imagini (de pe Okazii.ro) cu o carte mult iubită pe care nu eu, ci mama mea a primit-o pe când era fetiţă: „Albina Maia şi aventurile ei” de Waldemar Bonsels. Am iubit mult cartea aceasta, deşi nu o mai am.
A apărut într-o ediţie nouă, însă ilustraţiile sunt cu totul groteşti. Nu ştiu cine se ocupă cu acest aspect acolo la editură, dar este o nepotrivire între povestea propriu-zisă şi stilul ilustratorului.
Pozele din ediţia veche, cea din 1943, (cele pe care le vedeţi aici) mi-au înflăcărat imaginaţia de fetiţă, m-au ajutat să înţeleg mai bine povestea despre dorinţa de cunoaştere, prietenie, devotament şi spirit de sacrificiu a Maiei.
De ce stricăm noi tot ce e frumos?
Pentru că suntem în epoca în care facem totul de-a-ndoaselea: anul acesta sunt la modă brazii de Crăciun de culoare neagră şi atârnaţi de tavan, cu vârful în jos. Ce grozav! Iar cadorile vor pluti în imaginaţia noastră.
Dacă aş fi în Bucureşti şi aş avea o fetiţă care a învăţat să citească, i-aş cumpăra negreşit „Albina Maia”.

duminică, 25 noiembrie 2012

"M-am oprit lângă tine"


Am căutat mereu umbra genelor
pe un obraz. Am căutat-o prin geografia
răsăritenelor şi apusenelor
basme. Şi n-am găsit-o.

Numai târziu am găsit-o aci. Aci,
în patria mea, la seminţia mea.
M-am oprit lângă tine, când tăcerea ta
mi-a spus: „Nu mă atinge!”

M-am oprit lângă tine,
descoperind că părul tău e o flacără
pe care vântul n-o stinge.
Şi lângă minunea cea mai simplă
am stat cum se cuvine.
Lucian Blaga

picturi de Igor Morski

vineri, 16 noiembrie 2012

Margaret Atwood, de la femeia obisnuita la Penelopiada

Cartea  "The Edible Woman" de  Margarte Atwood, a aparut in  Canada in 1969, pe atunci era de neimaginat sa se publice in Romania Socialista un asemenea roman. Tot in "epoca Ceau" a aparut insa cartea in traducere romaneasca : era in 1989, in anul de pe urma al regimului, cand multe deschideri fusesera facute, si de la noi, catre lume, dar nu suficiente.  Romanul a aparut in colectia "Globus" a Editurii Univers, era a 13-a aparitie din Globus pe 1989, spre sfarsitul anului. Eram rezident, ma pregateam pentru examenul de an, dar nu m-am abtinut, si am citit cartea.  Titlul era tradus "O femeie obisnuita", nicidecum "Femeia  comestibila", si ca sa ma fac bine inteles, femeia comestibila este un tort cu ciocolata facut de o femeie , si oferit ritualic iubitului pe care tocmai l-a inselat cu altul, cu care dorea sa-l inlocuiasca, in viata sa cutremurata de cautari, apoi  si colegei de apartament, care a refuzat-o de asemenea, incat a inceput sa manance singura tortul-trup, dar pe final si-a facut aparitia barbatul de-al doilea, pe care ea incercase zadarnic sa-l cucereasca, dupa care revenise, tot fara noroc, la dragostea dintai, pentru ritualul devorarii tortului-femeie, ratat, iar cel nou aparut a mancat o coapsa, ceva din trunchi si membrele superioare, si cum altfel, si capul ...
*
Nu este deloc  obisnuita, nici comestibila, Mariane Mc Alpin, dimpotriva, este o femeie complexa,  fragila psihic, si prinsa in plasa unor trairi trepidante, intre care, pluteste in deriva, se scufunda, se salveaza si iarasi se scufunda ...  Obisnuita si comestibila este, in schimb, colega ei de apartament inchiriat, Ainsley. Profund neobisnuita era pentru mine si lumea occidentala complicata, rafinata, ultrastratificata, in care, o simpla reclama pentru cel mai banal produs, necesita si genera o imensa piramida de personal pentru P.R., cu angajati tranzitorii, in tranzienta ce tine loc de viata in Occident, de la o slujba la alta, dintr-un loc in altul, dintr-o familie in alta. Da, lumea aceea m-a fascinat, cum fascineaza sarpele o broasca, facand-o sa vina irezistibil spre gura lui. Voiam sa vad lumea aceea mereu de departe, dar azi traiesc in valtoarea ei, si ceea ce-i mai rau, in ea traiesc si copii nostri ...
*
De la "Femeia comestibila" la "Penelopiada" este o cale uriasa, pe care nu credeam ca o poate strabate un singur autor, intr-o viata. Dar Margaret Atwood, al carei nume nu l-am retinut nici dupa citirea in 1989 a romanului despre care vorbiram, nici dupa 1995 , cand am citit romanul si ei  S.F. "Galaad 2195" ci doar in 2010, cand Diana mi-a daruit "Asasinul orb", pe care nu indraznesc sa o ating, de teama sa nu se dezintegreze un dar mirific de la o fiinta mirifica - atunci mi-a patruns in constiinta numele ei : MARGARET ATWOOD.  Si cum nu am citit  inca "Asasinul orb", imi vine in minte ceva similar din povestirea "Biblioteca Babel" de Borges :
" Eu cunosc districte intregi  unde tinerii se prosterneaza in fata cartilor si le saruta cu evlavie paginile, dar nu stiu sa descifreze nici o litera". Stiu ca voi "descifra" acest roman postmodern daruit mie de Diana, stiu ca lectura va fi o sarbatoare ...
*
Margaret Atwood este Penelopa insasi, autoarea a intrat cu putere si subtilitate in lumea mitului, si in pielea eroinei, si o putem insoti in aceasta facinanta incursiune de explorare a mitului, pentru a cunoaste o Penelopa noua, plina de verva, sardonica, cu adancimi de necrezut, incarcata de taine si subantelesuri. Este necesar un scurt citat din "Penelopiada",  sa ma pot face inteles cand spun ca Atwood a patruns in lumea mitului pe care l-a adus in lumea moderna, aici, la timpul trairii noastre :

 NASTEREA LUI TELEMAC, O IDILA

"Noua luni a plutit el in marile ca vinul rosu ale sangelui mamei sale,
A iesit din grota inspaimantatoarei Nopti, a somnului,
A viselor tulburatoare,
In barca sa intunecata si fragila - in barca propriului trup -
Prin oceanul plin de primejdii al nesfarsitei sale mame a plutit
Dinspre departata grota unde sunt toarse firele vietii oamenesti,
Apoi sunt masurate si retezate ( ...) "




vineri, 9 noiembrie 2012

Salcia oarbă, fata adormită




Prezint acum trei volume de povestiri de Haruki Murakami: "Elefantul a dispărut", publicat de autor în 1993 și la Polirom în 2005, "După cutremur" în 2000 și respectiv 2006 și "Salcia oarbă, fata adormită" (acest titlu este, Diana, ceea ce eu numesc un METEOR!), în 2006 în japoneză, și după numai un an, și în limba română, în 2007, la Editura Polirom.
*
După capodoperele cu care a cucerit lumea, Murakami revine cu povestirile sale generatoare de universuri alternative, care mărturisesc despre puterea sa de a pătrunde în visele oamenilor - vă asigur că este ceva întru totul posibil, vă rog să mă credeți! - în cele mai tainice vise, pe care omul nu le-ar face, pentru nimic în lume,  cunoscute . Și acolo, Murakami descoperă fațete inimaginabile despre durerea umană, despre izolare și neputința de comunicare, despre pierderea încrederii, despre nașterea speranței în minuni salvatoare, dar și despre nedezlegatul mister al sexualității, care transpare în toate faptele vieții și guvernează tiranic existențele noastre.
*
În prima ilustrație se înfățișează cele trei volume de povestiri, iar cea de-a doua prezintă cele șaptesprezece volume ale seriei de autor Haruki Murakami în colecția Biblioteca Polirom.
*
Murakami își conduce cititorii în lumi paralele, în care coborârea în fantastic este atent controlată prin observația riguroasă a faptelor din lumea creată, în care detaliul este privit cu lupa, iar irealul și hiatusurile teribile sunt asimilate de cititor sub călăuzirea unui magician precum acest scriitor. Te reîntorci din lectură cu o lanternă magică, ce aruncă lumini lămuritoare asupra lumii constrângerilor în care trăiești!
*

Tot vorbim despre pisicile caselor noastre - dar despre Smolenski-Cabral ce se mai aude, nu fu ales prezident al pisicimii? - de aceea îți recomand, Diana, din volumul "Salcia oarbă, fata adormită" povestirea "Pisicile care devorează oameni". Am încredințarea că citind aceste povestiri, interferențele inevitabile ar genera în noile povestiri ale Dianei Alzner  METEORI care ar atrage nenumărate priviri!

marți, 6 noiembrie 2012

"La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor"


E o carte care va plăcea celor care au grădini cu ziduri. Celor care „deşi dorm cu cineva în acelaşi pat se simt totuşi singuri când închid ochii”. O vor citi cu nesaţ toţi cei care „pe măsură ce fabrică amintiri creează o lume nouă”.
E de citit pentru admiratorii lui Dostoievski, fanii genului cyberpunk şi ai lui Bob Dylan, o carte pentru cei care caută adevărul şi atunci când ştiu că „este o noţiune abstractă ce se foloseşte doar în situaţii extreme”, pentru cei care au nevoie de asigurarea că nu vor fi uitaţi niciodată, chiar dacă ar fi să dispară pe veci.
Şi, desigur, pentru pasionaţii de frenologie.

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Albastru nemarginit ...

L-am "cunoscut" pe Haruki Murakami in anul 2005, cand am citit "Cronica pasarii-arc", dupa care am cumparat in putine zile vreo cinci sau sase volume de acest autor, deja publicate in "Biblioteca Polirom", ajungand in prezent la saptesprezece carti. Dupa ce am gustat din plin din misterele japoneze incarcate de nelinisti ale lui Haruki, am dat cu ochii, tot in 2005 si tot in "Biblioteca Polirom" de romanul " Albastru nemarginit, aproape transparent" de Ryu Murakami, crezand ca un roman intitulat astfel, imi va risipi nelinistile provocate de celalat Murakami. Citind "Copii de aruncat", tu stii Diana, cat de mult m-am inselat sperand sa zburd pe cerul unei scrieri senine cu Ryu.
*
Am in Tloen un cires japonez, care , la ceasul infloririi, devine o minune. Am facut, candva in mai, in unul dintre anii din urma, postarea "Ninge pe florile de cires in Japonia" si sunt uimit cat de multi oameni se opresc si in prezent la vechea mea postare. Oamenii isi inchipuie Japonia ca pe un taram al ciresilor in floare. Dar cat este  de departe de aceasta imagine romanul acesta cu titlu angelic al lui Ryu, de o violenta demolatoare, cu droguri, orgii si omoruri, care este asemuit, sub aspectul  alienarii de la conditia umana, cu "Strainul" de Camus si "Portocala mecanica" de Burgess !
*
Imi amintesc de romanele dezolante asupra carora ne-am oprit impreuna in primavara, Diana. Sa amintesc macar de cartea "Dormi !" de Annelies Verbeke, ce dovedeste cu asupra de masura ca femeile pot sa scrie carti cutremuratoare. Sa nu fi citit acest roman ?  Aiasta nu se poate, majestate!
*
Trebuie sa copiez cateva randuri de pe ultima fila a romanului "Albastru nemarginit ..." :
    " Am scos din buzunar un ciob de sticla nu mai mare decat unghia de la degetul mere si l-am sters de sange. Avea o curba lina si reflecta cerul care incepuse sa se lumineze. Dedesupt, in lateral, se intindea spitalul si in departare se vedeau drumul strajuit de pomi si orasul . ( ... )  Colorat de aerul zorilor, ciobul, care inca mai avea urme de sange pe margine, era aproape transparent. Era un albastru nemarginit, aproape transparent. M-am ridicat si indreptandu-ma spre casa, mi-am zis ca vreau sa devin o bucata de sticla. Ca vreau sa se reflecte in mine unduirea lina si alba. Ca vreau sa arat si celorlalti acea curba lina. Marginea cerului s-a albit si imediat ciobul s-a opacizat. Cand au inceput sa se auda pasarile ciripind, ciobul nu mai reflecta nimic.  (...) M-am asezat pe vine si am asteptat pasarile. Daca or sa vina in zbor si daca lumina calda o sa ajunga pana aici, poate ca umbra mea alungita va acoperi ananasul aruncat de mine ieri, si  va cadea peste pasarile cenusii." 

Ceva special, link : AICI

sâmbătă, 20 octombrie 2012

"Copii de aruncat"


Cred că bibliotecara s-a grăbit şi a luat din greşeală şi pe Ryu pe lângă alte cărţi ale lui Haruki. Aşa am ajuns să umblu prin curte cu cartea asta sub braţ, s-o car după mine la bucătărie, unde citesc câteva pagini până fierbe ceva, s-o deschid noaptea târziu când nu pot dormi sau sâmbătă dimineaţa devreme când sună din greşeală ceasul...

Ryu Murakami are o putere fabulatorie prodigioasă. Şi cred că a vizitat personal toate bolgiile iadului. Totuşi stăpâneşte magia de a transforma binele şi răul în artă, adică în frumuseţe.

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Darul lui Humboldt



Romancierul american Saul Bellow a publicat "Darul lui Humboldt" in 1975, a luat premiul Nobel pentru literatura in 1976 si a incetat din viata in 5 aprilie 2005, la varsta de 90 de ani. In ziua in care am aflat ca a murit, am cumparat din librarie romanul sau "Traieste-ti clipa ", scris, pare-mi-se, inca din 1956. Postez ceva despre romanul "Darul lui Humboldt" in avanpremiera republicarii sale in BPT colectia "Nobel", cartea va apare la chioscuri, miercuri in 17 oct. 2012. Traducerea in romaneste din 1979, a aparut la Ed. Univers, colectia RS 20, pe care o tin inca la mare cinste, si pe atunci, student fiind si "fara treaba", am citit-o pe loc.
*
Ceea ce apreciez la Bellow, ca si la Marquez, este felul cum isi numeste personajele. Iata in "Darul ..." pe Von Humboldt Fleisher, pe Charles Citrine, sau pe Rinaldo Cantabile ... Numai Santa Sofia de la Pieda ar mai lipsi pentru o minunata fuziune cu lumea lui Marquez.
*
Dramaturgul Charlie Citrine , personaj al romanului, este un alter ego al lui Bellow, asadar, avem aici si un pic de autobiografie. Dar este si un alter ego al meu, desi as parea dramaturg numai privit intr-o oglinda concava ...
*
Citrine se apropie de 60 de ani, asemenea lui Bellow in zilele in care l-a creat, si asemenea mie, acum. Averea ii este poprita de tribunal si incredintata fiicei, eu as incredinta-o si fara poprire, in aceasta clipa ...
Eroul este scufundat in letargie si isi cauta refugiul in teosofia lui Rudolf Steiner. Am trecut si eu pe acolo. Poarta amintirea unui prieten poet , Von Humboldt. Eu port prietenia unui povestitor in prezent si nutresc speranta ca in noile povestiri se  va intrezari cate ceva din fluxul de idei care circula intre noi ...
*
Citrine este atasat de familia sa - cu totii suntem - dar are nevoie de un loc refugiu din uitatul de timp orasel de Vest Mijlociu,  si raspunzand imboldului de a da ecou chemarilor tainice, se indrepta in doua directii : plonjonul in apele adanci ale vietii intelectuale si pasiunea pentru colectia de ceasuri, intruchipari ale dialecticii scurgerii timpului vietii ...

Citrine cauta un tinut virtual in care constrangerile vietii sa faca loc unei libertati nelimitate in care demnitatea umana sa ramana intangibila. Ceea ce admir la acest personaj, este prietenia sa pentru un poet, si apoi sacralizarea amintirii acestei prietenii, care dureaza si dincolo de hotarele mortii. Complicat ? Aparent, doar ...

joi, 11 octombrie 2012

Mo Yan, autorul romanului "Sorgul rosu", nobeliat pentru literatura in 2012


Cel care vede filmul "Sorgul rosu" risca sa judece gresit cartea si ar fi pacat caci ne aflam in fata unei capodopere de o vastitate asemenea necuprinsului existentei.
Filmul nu reda nici a zecea partea din ampla desfasurare de evenimente dramatice descrise in roman , si nu atinge nici macar tangential ideile autorului, filosofia sa.
Este o alta rasa de oameni, de pe un alt continent, cu alte mentalitati si obiceiuri, si intamplarile se petrec sub presiunea teribila a ocupatiei japoneze in campul acela nesfarsit de sorg rosu, salbatic, de nimeni sadit, care inglobeaza si mistuie furnicile umane in imensitatea sa rosie.
Doar o pagina vorbeste despre comunism, fara macar a-i pomeni numele, si totusi o singura pagina realizeaza o critica devastatoare a unui sistem criminal care a pervertit relatiile dintre oameni.
*****


" Tata a socotit mereu ca in clipa in care au scos-o pe bunica din mormant, chipul ei era la fel de frumos ca al unei flori, ca splendoarea din groapa a fost orbitoare si ca aromele aparte incantau nasul - ceva cu totul si cu totul ca-ntr-o poveste.
Dar luptatorii care fusesera de fata tagaduiau ca lucrurile ar fi stat asa : de fiecare data cand vorbeau despre asta, fetele li se strambau convulsiv in timp ce infatisau extrem de viu infatisarea hidoasa a cadavrului putrezit al bunicii si putoarea lui inabusitoare.
Tata credea cu tarie ca bat campii, pentru ca el isi amintea ca era perfect limpede la minte in acele momente si ca vazuse cu ochii lui cum, dupa ce fusese data la o parte si ultima tulpina de sorg, chipul zambitor si dulce al bunicii ardea ca un foc aprins, bocnind bezmetic.
Iar parfumul ei ii lasase o amintire profunda si de durata intre buze si dinti. Era pacat doar ca acel moment fusese prea scurt.
De cum au ridicat din groapa corpul bunicii, infatisarea ei dulce si stralucitoare si aroma ei adanca s-au prefacut intr-un fum subtire care a disparut plutind usor, lasand in urma doar un schelet alb ca zapada."

marți, 9 octombrie 2012

"La sud de graniţă, la vest de soare"



Un roman de dragoste, dar a cărui poveste e spusă altfel, uimitor de simplu, neaşteptat de complex.
Descoperim alături de Hajime că există trei feluri de femei: unele menite a fi Shimamoto, altele sunt făcute spre a fi Izumi, iar altele sunt Yukiko.
Care dintre ele este fericită?
Poate fi vorba de fericire când întâlneşti „genul de om capabil, cu un pretext plauzibil, să provoace o rană iremediabilă unei persoane la care ţine foarte mult”?
Totuşi, Hajime îşi depăşeşte mediocritatea prin alegerea pe care o face.
Unora dintre noi ne este dat să descoperim ce se află la sud de graniţă, la vest de soare...

miercuri, 3 octombrie 2012

luni, 1 octombrie 2012

"Leviatan"



În apele adânci ale fiecărui suflet pluteşte câte un monstru, un Leviathan, chiar fără ştirea noastră. E înspăimântător cât de supuşi îi suntem şi cum îl ascultăm, cum ne controlează prin dorinţele noastre secrete... Ne străduim în zadar „să înotăm în amonte împotriva unui mare torent de dezorganizare”, ne luptăm să punem ordine în „universul moral haotic” în care vieţuim. Leviathanul din noi înşine e mai puternic.
În ţesătura lumii parcă nici nu mai stăm om lângă om, ci monstru lângă monstru, Leviathan lângă Leviathan, aşa cum scrie în „Cartea lui Iov”, la capitolul 41, „Puterea Leviathanului”:
„Fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart.”
Despre această monstruoasă întreţesere a destinelor vorbeşte romanul lui Auster, „Leviatan”.

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Un par lung de douazeci si doi de metri, printre oseminte



" Un caine cenusiu cu o stea in frunte navali in labirintul targului in prima duminica din decembrie, tranti mesele cu gratare, facu prapad prin tarabele indienilor si corturile cu lozuri de loterie si, pe desupra, musca patru persoane care i se ivisera in cale. Trei erau sclavi negri. Ultima a fost Sierva Maria de Todos los Angeles, fiica unica a marchizului de Casalduero, care se dusese cu o slujnica sa cumpere o ghirlanda cu clopotei pentru sarbatorirea celordoisprezece ani pe care avea sa-i implineasca."
*
Nici nu va puteti inchipui cat de mult indragesc numele pe care le alege pentru personajele sale Gabriel Garcia Marquez, dar acum nu despre asta vreau sa "vorbesc".
*
Civilizatia , are ea semnele ei bune, dar calca in picioare tot ce-i sta in cale, fara sovaire, fara remuscari.  Asa se face ca in 1949, pentru construirea unui hotel au fost sacrificate criptele Manastirii Santa Clara, iar Garcia Marquez, participand ca reporter la acest sacrilegiu, a vazut, la demolarea criptei pe care era inscris numele Siervei Maria de Todos los Angeles, osemintele acesteia, in jurul carora se incolaceau suvite de par auriu , lung de douazeci si doi de metri.  Peste cateva decenii, in 1994, scriitorul avea sa publice romanul de scurte dimensiuni, "Despre dragoste si alti demoni", pornind de la impresiile culese cu decenii in urma la deshumarea ramasitelor pamantesti ale fetei moarta de tanara.
*
La 12 ani, cainele turbat care a muscat-o pe Sierva Maria parea sa nu o fi contaminat, caci celelalte trei victime au murit, iar ea, a ramas in viata. Medicul evreu care a consultat-o i-a recomandat fetei sa faca tot ce ar putea sa-i aduca fericirea, caci aceasta este  leacul ce poate vindeca orice boala. Dupa cateva luni de cautare a fericirii, au aparut insa simptomele bolii. Crizele , manifestate prin accese de manie, semanau cu un fel de nebunie, si tanara a fost internata la manastire.  Dar fata care vorbea trei limbi africane, a fost acuzata de indracire.  Un inchizitor urma sa stabileasca daca fata este posedata sau nu de demoni,  numai ca intre inchizitor si Sierva Maria s-a infiripat o poveste de dragoste. Inchizitorul nu a reusit sa-si convinga superiorii ca fata nu este posedata, si ea a murit, exact ca si Maria Cornici de la Tanacu, din cauza exorcismelor, iar el a sfarsit-o ca infirmier la leprosi. Este o poveste despre dragoste si moarte, despre cruzime si absenta sperantei.
*
Au ramas ca marturie niste oseminte ingalbenite de vreme si un par neobisnuit de lung, tot auriu in ciuda scurgerii timpului.                   

joi, 27 septembrie 2012

"În căutarea oii fantastice"




Cred că mi-a plăcut atât de mult această carte pentru că am citit-o pe când eu însămi căutam ceva din mine care s-a pierdut iremediabil.
Problema este că ştiu că am pierdut ceva, dar nu ştiu ce, poate o oaie?!
Poate m-am separat de turmă sau, dimpotrivă, nu am fost suficient de independentă...
Poate am pierdut timpul.
În rest, îmi place teribil personajul masculin – ca şi alte personaje masculine ale lui Murakami – este un tip blând care spală, calcă şi găteşte şi transformă toate aceste operaţiuni în mister existenţial. Plus că este deţinătorul motanului Scrumbie.
Totuşi, păstrează o îngrijorătoare distanţă în interiorul relaţiilor cu femeile, (soţia l-a şi părăsit!), iar pe prietena lui o lasă să viziteze singură un oraş necunoscut în timp ce el citeşte.
Eu nu i-aş fi iertat asta niciodată.
Mi-a plăcut şi istoria satului Junitaki, parcă ar fi fost istoria aşezării Macondo, atât de omeneşte încadrată între naştere, creştere şi moarte.
Atenţie! La sfârşitul cărţii toţi cititorii care iubesc stilul inconfundabil al autorului japonez vor fi măcar puţin posedaţi de spiritul oii.

Şi nişte citate pentru cei care şi-au pierdut timpul, aşa ca mine:

„În cameră mirosea a timp care trage să moară.(...) Timpul curgea altfel în casa asta. Aşa spunea şi pendula din sufragerie. Mergea numai când venea cineva şi-i ridica greutăţile. Câtă vreme nu ajungeau jos, ceasul continua să ticăie. Apoi, în lipsa oamenilor, se oprea, iar timpul se depunea, straturi-straturi, pe podeaua decolorată. (...)
Timpul curge continuu, orice am face. Noi îl tăiem în bucăţele mici, pe măsura noastră, şi ne hrănim cu o iluzie, dar el e cu siguranţă continuu.”

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Amurg

Amurgu-arunca cea din urma pară
Şi-un vânt mişca lin nuferii de ceară.
Uriaşii nuferi cu feţe ofilite,
Lucind printre stuhuri pe ape-adormite.
Eu rătăceam singur, plimbâdu-mi necazul
Sub plete de sălcii ce-mprejmuiau iazul
Peste care ceata-nchipuia o mare
Deznădăjduită, albă arătare,
Şi unindu-mi plânsul cu-al larilor vaier
Ce bătând din aripi se chemau prin aer,
Printre sălcii triste, unde singuratic
Îmi plimbam necazul, când giulgiul noptatic,
Întinzând asupră-i umbra mortuară,
Veni ca să-nece cea din urma pară
Şi nuferii veştezi cu feţe ofilite,
Uriaşii nuferi pe ape-adormite!...
Paul Verlaine

marți, 18 septembrie 2012

"Mr. Vertigo"


„Mr. Vertigo” mi-a lăsat gustul amar al unei promisiuni neîndeplinite. Felul cum a început m-a făcut să cred că mă va purta pe tărâmuri vrăjite, dar aventura s-a îndreptat spre bâlciul tragi-comic al realităţii, acolo unde eşuăm cu toţii.
Totuşi, povestea lui Auster mi-a plăcut, doar că mă aşteptam la altceva.
Dincolo de realismul magic al acestui volum, în mine rămâne imaginea cuiva care a dăruit întreg pământul persoanei iubite, jurându-i c-o va însoţi mereu.
Nu-i aşa că fiecare dintre noi am dori o astfel de promisiune?
Ba da, de la cineva care n-a mai dăruit planeta viselor sale nimănui şi este dispus să mi-o ofere nu pentru o lună, două, trei sau pentru opt ani, ci pentru veşnicie.
În rest, sunt cu totul de acord că orice om poate zbura.

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Amos Klausner, mai exact scriitorul Amos Oz



Am facut "apelul" si la prima strigare au iesit din rafturi romanele "Cutia neagra", "Pantera din subterane" si "Poveste despre dragoste si intuneric", de Amos Oz, evreul nascut in 1939 la Ierusalim, din parinti emigrati in patria evreilor din Rusia si Polonia. Nu au iesit la iveala romanele " Sotul meu Michael", din colectia "Globus", carte citita inca din perioada antedecembrista, si "Sa nu pronunti : noapte", cumparata dar inca necitita. A iesit insa, chiar daca era pe randul doi, cartea de eseuri "Cum sa lecuiesti un fanatic", ultimul volum cumparat de mine in 2008, chiar in ultima zi a anului, de la supermarket, in ziua de shoping pentru Revelion. Inca de prin anul 2005, Oz era nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatura, ceea ce este inca de domeniul sperantei, si avand ocazia sa vad nenumarate intrerviuri televizate cu acest autor, am aflat despre viata lui la kibutz, si despre filosofia lui de viata, ceea ce ma face sa-l indragesc mai mult. In cartea de eseuri am regasit cele deja cunoscute din interviuri, intr-o forma cristalizata, care raman cu mine in Babel ad infinitum. Diana a citit de curand "Cutia neagra", eu mai demult. Nu m-as hazarda sa postez, din amintiri, despre acest fermecator roman epistolar de dragoste. Dar pot posta poza cu cele patru volume de Oz care s-au prezentat acum la "apel".

marți, 11 septembrie 2012

"Maşenka"


Citită afară, stând pe bancă sub cerul străveziu de toamnă, această carte mi s-a părut o doză de tristeţe şi plictis tipic ruseşti, combinată cu "nervi de primăvară" (ai personajului narator) şi cu nostalgia unei idile retrăite cu pasiune, din amintiri.
Mă întreb, după lectură, de ce întotdeauna prima iubire se pierde?

joi, 30 august 2012

"Insuportabila uşurătate a fiinţei"


"Pentru ca o dragoste să rămână de neuitat, întâmplările trebuie să se adune în jurul ei din prima clipă, ca păsările coborând din zbor, pe umerii Sfântului Francisc din Assisi."

sâmbătă, 25 august 2012

Inima intunericului - Carti de Conrad



Joseph Conrad :" Un roman este o convingere in existenta semenilor nostri
indeajuns de puternica incat
SA-SI ASUME O FORMA DE VIATA IMAGINARA
mai clara decat realitatea".

sâmbătă, 18 august 2012

Carti de Haruki Murakami


HARUKI MURAKAMI

romane

1. Cronica pasarii-arc
2. Kafka pe malul marii
3. Dans dans dans
4. In cautarea oii fantastice
5. "1Q84" - 3 volume
6. Padurea norvegiana
7. La sud de granita , la vest de soare
8. La capatul lumii si in tara aspra a minunilor
9. Iubita mea Sputnik
10. In noapte

povestiri

11. Elefantul a disparut
12. Salcia oarba, fata adormita
13. Dupa cutremur

roman-reportaj

14. Underground

jurnal

15. Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga

* * *

Carti de Ryu Murakami


1. Albastru nemarginit, aproape transparent
2. Copii de aruncat
3. In supa miso
4. Piercing
5. Ecstasy

* * * * *

Carti de Orhan Pamuk


1. Ma numesc Rosu
2. Cartea neagra
3. Zapada
4. Muzeul inocentei
5. Fortareata alba
6. Viata cea noua
7. Istabul

* * *

vineri, 17 august 2012

Fantana din Bahcisarai


Inainte de a sti de pe harta ca exista si NEWARK, nu numai NEW YORK, am vazut asta intr-un film. Despre faptul ca exista si Puskin si Puscin, am aflat aproape deodata, caci inainte a citi poeziile , am citit "Viata lui Puskin' de V. Veresaev, din biblioteca tatei, carte care apare si aici, in ilustratie. Asa am aflat ca Puscin i-a fost coleg de liceu si prieten lui Sasha Puskin, care avea sa devina marele scriitor si o mare constiinta a lumii. Puskin a incetat din viata in 29 ianuarie 1937, la doua zile dupa duelul cu aventurierul francez Dantes, care acum se prajeste in iad. Avea 37 de ani, varsta la care Lev Tolstoi tocmai incepea sa scrie "Razboi si pace", cel mai mare roman al tuturor timpurilor, pe care, citindu-l, te desprinzi de pamant si te gasesti plutind intre pamant si cer. Ce ar mai fi scris Puskin , daca ar fi trait 73 de ani in loc de 37?
*
Pe la 15 ani, imediat dupa ce i-am citit romanul vietii, am citit si poeziile lui Puskin, din acest volum din BPT, seria albastra, numaul 109. Numai doua dintre poeziile citite atunci conteaza pentru aceasta postare : " TRANDAFIRUL", care mi-a recomandat sa culeg "crinul ne-ntinat", pe care nu l-am gasit pe planeta, si "Fantana din Bahcisarai", care m-a interesat doar pentru faptul ca poetul a scris-o pe pamant romanesc. De inteles, am inteles poezia prea tarziu.
*
Influentat de ideile revolutionare ale lui Radiscev, Puskin a reusit sa scrie astfel incat poeziile sale erau invatate pe de rost si recitate de tot tineretul , fapt ce l-a enervat pe tarul Alexandru Intai, si numai interventia apropiatilor poetului l-au salvat pe acesta de exilul in Siberia, Puskin fiind exilat la Chisinau si apoi la Odesa, in perioada 1820 - 1824. Poemul romantic "Fantana din Bahcisarai" a fost scris de Alexandr Puskin in 1923, in exil, la Chisinau. Acolo, poetul i-a cunoscut pe Alexandru Ipsilanti si pe fratii Cantacuzino, membri ai miscarii ETERIA. Tot acolo, poetul a auzit despre rascoala lui Tudor Vladimirescu, si a scris despre oastea acestuia de sapte mii de panduri si arnauti. De unde sa fi stiut Puskin ca Romania nu va cunoaste libertatea nici in 2012, datorita unui dictator dement, care nu poate fi alungat nici de un vot popular de 90% impotriva, fiind sustinut de strainatate?
Dealtfel, si osteanul din Vladimiri, a sfarsit-o intr-o fantana, taiat bucatele. Cum scrii tu, Diana, despre eroi din "Cronica Pasarii-Arc" si Kara Kitap, care au ajuns in adancurile unor putzuri ...
*
Poemul "Fantana din Bahcisarai" s-a bucurat de un succes urias, "fiind citit in Rusia de toti care stiau sa citeasca". Am fost socat in iulie 2010 de reintalnirea cu acest poem. Sa fi fost inspiratie, sa fi fost doar intentia de a atrage atentia? Bielinski zicea ca Puskin nu a incetat din viata in punctul unde l-a suprins moartea, caci exista prin cei care il citesc.
*
Doi trandafiri ii daruieste poetul fantanii din Bahcisarai. Desi el insusi, ma indemna sa culeg un crin, caci "trandafirul nu e nicaieri / mangaiat in zori de adieri". El a daruit fantanii doi trandafiri, dar eu am gasit acolo un crin. Sau, sa fie doar "un vis care-a tinut o clipa / de suflet in zadar ravnit" ?


"Cartea neagră"


Primele zeci de pagini din „Cartea neagră” le-am citit pe nerăsuflate într-o după-amiază înnorată de sâmbătă.
Cărţile sunt ca maşinile. Gândiţi-vă la felul cum pornesc: unele ating suta de kilometri la oră în câteva secunde. Acest roman al lui Pamuk este un Jaguar.
După câteva rânduri eram transportată în timp şi spaţiu, eram Ruya, Galip, Celal şi Orhan Pamuk laolaltă.
E o carte labirintică din care nu sunt sigură că am ieşit, sau, dacă am ieşit, nu mai ştiu dacă sunt tot eu, cea care am intrat.
Nu pot să povestesc cartea. Voi spune doar că e plină de simboluri şi că posedă magia de-a amesteca realitatea cu visul. Nu ştiu care să fie motivul, dar pe parcursul lecturii am avut cu mine doi companioni: „Mătuşa Julia şi condeierul” şi „Cronica păsării-arc”. Sper să nu supăr pe nimeni cu această afirmaţie, este o chestiune care ţine de percepţia mea subiectivă, dar nu pot să nu remarc asemănarea dintre Pedro Camacho, cel care scria piese pentru teatrul radiofonic, şi Celal Salik foiletonistul.
Asemănarea dintre Galip şi Toru Okada mi se pare şi mai izbitoare. Amândorura le dispar soţiile, iar ei pornesc în căutarea lor. Pentru amândoi va fi ceva mai mult decât răscolirea oraşelor în care locuiesc, Istambul, respectiv Tokio.
Va fi o căutare a sinelui.
Similitudinile continuă, (fântâna în care coboară Toru Okada şi puţul înspăimântător pentru Galip din capitolul „Negura blocului”, căutarea identităţii şi manechinele care o simbolizează în romanul lui Pamuk, alături de pata de pe obrazul lui Toru Okada şi dorinţa lui de a deveni altcineva, gustul de „ireversibil” de la sfârşitul celor două cărţi...) dar nu spun mai mult, cine va citi va căuta şi va descoperi singur.

sâmbătă, 11 august 2012

Nebunia iluziilor in Tombuctu



Mr. Bones, adica domnul Osache, cum il numeste Felicia Antip, traducatoarea, stia ca stapanul sau Willy era rau bolnav, si culmea, desi era caine, avea stiinta despre faptul ca acesta va muri. Dar pentru Osache nu era de imaginat o lume fara stapanul sau de care il lega "fiecare gand, orice amintire" si de prezenta caruia "fiecare particula de pamant sau de aer erau saturate". Consumat de boala, Willy dispare in Tombuctu, salasul celor dusi, inainte ca Osache sa fie in stare sa inteleaga cum ar putea duce la implinire menirea lor comuna de unul singur. Dar va gasi el , pana la urma , SOLUTIA. Domnul Osache este adoptat , pe rand, de un copil sarac si de o familie bogata, care ii dau nume noi, si este vizitat in vise de fostul sau stapan, cu care comunica pe aceasta cale. Dar nu se multumeste cu atat, si alege sa i se alature in Tombuctu, "oaza spiritelor" aflata "acolo unde se termina harta lumii", la limita cunoasterii.
*
Pielea lui David Zimmer, personajul din "Cartea iluziilor", alt roman al lui Paul Auster, este dupa propria-i afirmatie "un palimpest de senzatii fulgurante" ce poarta amprenta tuturor atingerilor cunoscute in viata. Viata domnului Osache este tot o harta a senzatiilor invesnicite in memoria sa. Iar pentru ca aceste senzatii sa nu mai fie lipsite de comuniunea cu stapanul sau defunct, cainele constient din romanul "Tombuctu" alege sa treaca pragul dintre lumi pentru a i se alatura stapanului.
*
"Drumul era acolo si cainele bolnav, febril, a inteles ca salvarea e la doi pasi : o autostrada cu sase benzi, cu vehicule gonind in ambele directii, ceea ce i se infatisa lui Osache ca UN SPECTACOL DE STRALUCIRE PURA, ca o intindere de lumina coplesitoare. Era tocmai ceea ce sperase si intelegea ca este solutia corecta a problemei. Nu trebuia sa astepte sa vina timpul, timpul lui era chiar acum. Singurul lucru pe care-l avea de facut era sa paseasca pe sosea si va fi in Tombuctu."

marți, 7 august 2012

"Cartea iluziilor"


"N-avusesem parte decât de opt zile cu Alma. În cinci dintre ele am fost departe unul de celălalt şi când am calculat cât timp am petrecut efectiv împreună în celelalte trei, am ajuns la măreţul total de cincizeci şi patru de ore. Din care optsprezece am irosit în somn. Alte şapte le-am risipit în despărţiri de-un fel sau altul...
(...) am înţeles că asta făcuse Alma pentru mine. În opt zile scurte, mă adusese înapoi din morţi."

Se întâmplă uneori ca cel care ne face un bine, cel mai mare bine posibil, să fie un străin, un necunoscut, un om răsărit din neant. Când alege să dispară, nu mai ştii dacă a fost real sau doar o iluzie... 

vineri, 3 august 2012

"Doamna Bovary"


Am citit „Doamna Bovary” la o vârstă scandalos de mică, înainte ca cineva din preajmă să bage de seamă. Mi-a plăcut. Mult mai târziu aveam să aflu că citisem una din „cărţile acelea” pentru care trebuia să cer aprobare.
Am recitit-o în adolescenţă, acum nu mai pot relua o lectură despre care mi-am format o părere precisă la doisprezece ani, aşa că nu mi-a mai rămas decât să citesc „Papagalul lui Flaubert”, volum din care păstrez câteva citate şi atât.


luni, 30 iulie 2012

"Tunelul"


„Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfăşura o scenă minusculă şi îndepărtată: o plajă pustie şi o femeie care privea marea. O femeie care privea ca şi cum ar fi aşteptat ceva; poate o chemare cu cenuşa încă fierbinte. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare şi totală. (...)
„Stai între mare şi mine”; aici nu mai era altcineva, eram numai noi, noi amândoi, aşa cum nu mi s-a părut atunci când a privit îndelung scena din tabloul de la expoziţie. Cum ar fi putut să-mi spună „tu” dacă nu ne-am fi cunoscut de mult, de mii de ani? Când s-a oprit în dreptul tabloului meu şi l-a privit fără să audă sau să vadă pe nimeni din toată mulţimea care ne înconjura, părea că ne-am fi spus „tu” de când lumea, şi am ştiut imediat cine este, cum este, câtă nevoie aveam de ea şi, de asemenea, cât de necesar îi eram.”

sâmbătă, 28 iulie 2012

"Manualul întîmplărilor"



Încă nu ştiu sigur dacă am citit o carte sau am privit un tablou.
Oricum, paginile acestea dau un fel de beţie, nu ştiu de unde vine asta sau de ce. E o lume atemporală, o lume în care cu siguranţă Urmuz şi-ar fi găsit locul, o perpetuă sărbătoare cu izul de dolce far niente din „La paradis general” (Petrescu).


miercuri, 25 iulie 2012

"Trilogia New York-ului"


„În acea stare de inocenţă, limba mersese drept în inima lumii. Cuvintele sale nu fuseseră doar adăugate la lucrurile pe care le vedea, ci, de fapt, le dezvăluiau esenţa, le dădeau viaţă pur şi simplu. Lucrurile şi numele lor se puteau substitui oricând între ele. Dar aceasta nu se mai putea aplica după izgonirea din Rai. Numele s-au despărţit atunci de lucruri; cuvintele au degenerat într-un sistem de semne arbitrare; limbajul a fost separat de Dumnezeu. Povestea Raiului, aşadar, nu prezintă doar prăbuşirea omului, ci şi prăbuşirea limbajului.”

"Trilogia New York-ului" şi aici.

luni, 9 iulie 2012

"Pe cont propriu"


Noi rămâne întotdeauna o noţiune foarte flexibilă, chiar şi în cazul unui cuplu foarte bine sudat; în realitate sunt două fiinţe distincte, cu păreri, gusturi, fie şi abia sesizabil diferite, ceea ce presupune inevitabile conflicte. Armonia e însă un produs al educaţiei, al celei bune.
Iubirea? Ea rămâne un amestec de sentimente complementare: afecţiune, dorinţă, tandreţe, prietenie, frică de singurătate, literatură, enorm de multă literatură, orgoliu (Stendhal), într-un amestec omogen.”

joi, 31 mai 2012

To a Stranger


Passing stranger! you do not know
How longingly I look upon you,
You must be he I was seeking,
Or she I was seeking
(It comes to me as a dream)

I have somewhere surely
Lived a life of joy with you,
All is recall'd as we flit by each other,
Fluid, affectionate, chaste, matured,

You grew up with me,
Were a boy with me or a girl with me,
I ate with you and slept with you, your body has become
not yours only nor left my body mine only,

You give me the pleasure of your eyes,
face, flesh as we pass,
You take of my beard, breast, hands,
in return,

I am not to speak to you, I am to think of you
when I sit alone or wake at night, alone
I am to wait, I do not doubt I am to meet you again
I am to see to it that I do not lose you.

marți, 22 mai 2012

Câştigătorul ia totul

DARUL MAGILOR


O.Henry


Un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi. Atâta era tot. Iar şaizeci de cenţi din aceştia erau în monede de un cent. Bănuţi economisiţi câte unul sau doi de fiecare dată din apriga tocmeală cu băcanul, cu zarzavagiul şi cu măcelarul până ce-ţi ardeau obrajii de ruşinea nemărturisitei strâmtorări pe care o presupunea o tocmeală atât de strânsă. De trei ori îi numărase Della. Un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi. Iar a doua zi era Crăciunul!
Era limpede că nu aveai alta de făcut decât să te trânteşti pe mica sofa şubredă şi să te porneşti pe plâns. Aşa făcu şi Della. Ceea ce duce la cugetarea că viaţa e făcută din plânsete, suspine şi zâmbete: suspinele, binenţeles, predominând.
În timp ce stăpâna casei aluneca de la prima fază la a doua, să ne aruncăm puţin ochii prin casă. Un apartament mobilat, la chiria de opt dolari pe săptămână. Ceea ce înseamnă că, fără a da cu totul impresia de mizerie, casa ar putea totuşi atrage atenţia agentilor de urmărire a cerşetorilor.
Jos, la intrare, se afla o cutie de scrisori în care n-ar fi putut încăpea nici o scrisoare şi o sonerie căreia degetul niciunui muritor nu i-ar fi putut smulge vreun sunet. Se mai afla acolo şi o carte de vizită purtând numele “Mr James Dillingham Young”.
Literele “Dillingham” păruseră înaripate în bătaia vântului, într-o perioadă anterioară, mai prosperă, când posesorul acestui nume era plătit cu 30 de dolari pe săptămână. Acuma, când venitul se redusese la 20 de dolari, arătau şterse ca şi cum s-ar fi pregătit foarte serios să se comprime într-un modest şi nepretenţios “D”. Însă de câte ori domnul James Dillingham Young venea acasă şi ajungea în apartamentul său, era strigat “Jim”şi foarte strâns îmbrăţişat de doamna Dillingham Young, cu care aţi făcut cunoştinţă sub numele de Della. Aşa că totul era de fapt în regulă.
Della termină cu plânsul şi începu să se ocupe de obraji mânuind pămătuful de pudră. Apoi se aşeză amărâtă la fereastră, să se uite la o pisică cenuşie care se plimba pe un gard cenuşiu într-o curte dosnică şi cenuşie. Mâine avea să fie Crăciunul şi ea avea numai un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi pentru darul pe care voia să i-l cumpere lui Jim. Fiecare cent îl economisise de luni de zile, şi iată la ce biet rezultat ajunsese. Ce vrei, douăzeci de dolari pe săptămână nu te duc prea departe! Cheltuielile depăşiseră calculele ei. Totdeauna le depăşesc.
Numai un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi ca să-i cumpere un cadou lui Jim! Jim al ei! Câte ceasuri fericite nu petrecuse ea plănuind ceva drăguţ pentru Jim! Ceva fin şi rar şi de bună calitate, ceva care să merite cât de cât onoarea de a fi proprietatea lui Jim!
Între cele două ferestre ale camerei se afla o oglindă înaltă. Aţi văzut poate vreo oglindă într-un apartament mobilat, închiriat cu opt dolari. O persoană foarte subţire şi foarte agilă ar putea, prinzând imaginea ei într-o secvenţă rapidă de fâşii longitudinale, să obţină o vedere destul de clară a felului în care arăta. Della fiind foarte subţire, ajunsese să stăpânească această artă.
De la fereastră, făcu o piruetă şi, dintr-o singură mişcare, se proţăpi în faţa oglinzii. Ochii îi străluceau ca briliantele, dar faţa îşi pierduse culoarea în 20 de secunde. Îşi trase iute părul în jos şi-l lăsă să cadă în toată lungimea lui.
În posesiunea familiei Dillingham Young existau două lucruri cu care se mândreau amândoi deopotrivă. Unul era ceasul de aur al lui Jim care aparţinuse tatălui său şi mai înainte bunicului său. Celălalt era părul Dellei. Dacă regina din Saba ar fi locuit în apartamentul din partea cealaltă a gurii de ventilaţie, Della şi-ar fi lăsat într-o zi părul să-i atârne pe fereastră la uscat, numai şi numai ca să deprecieze giuvaergicalele şi podoabele maiestăţii-sale. Dacă regele Solomon ar fi fost portarul, cu toate comorile lui înghesuite în subsol, Jim şi-ar fi scos ceasul de câte ori ar fi trecut pe acolo numai şi numai ca să-l vadă pe rege smulgându-şi barba de invidie.
Acum, frumosul păr al Dellei se împrăştie în jurul ei, unduitor şi strălucitor ca o cascadă blondă. Îi ajungea până mai jos de genunchi şi părea că o învăluie întocmai ca o haină. Şi-l ridică apoi, nervos şi repezit. Şovăi doar o dată, un singur minut, şi rămase liniştită, în timp ce o lacrimă, două, lunecară ca o boabă de rouă pe covorul roşu, uzat.
Îşi zvârli pe umeri jacheta ei veche, maro, îşi înfundă pe cap vechea ei pălărie maro. Se răsuci brusc şi, cu o scânteie care încă stăruia în ochii ei, zbură pe uşă, pe scări în jos, pe stradă.
Nu se opri decât acolo unde se vedea firma “Doamna Sofronie – Obiecte de păr de toate nuanţele”.
Della urcă în fuga la etajul indicat şi-şi adună puterile, gâfâind. Doamna voinică, tare pudrată, inexpresivă, nu prea arăta a “Doamna” … Sofronie.
- Îmi cumpăraţi părul? o întrebă Della.
- Cumpăr, spuse doamna. Scoateţi pălăria să vedem cum arată.
Cascada blondă se rostogoli la vale.
- Douăzeci de dolari, spuse doamna, ridicând masa de păr cu o mână expertă.
- Dă-mi-i iute, se învoi Della.
O! şi următoarele două ceasuri goni pe aripi trandafirii. Nu daţi atenţie acestei metafore chinuite. Della scotocea prăvăliile ca să caute cadoul pentru Jim.
Îl găsi, în fine.
Desigur că fusese predestinat să-i aparţină lui Jim şi nimănui altuia. Nu se mai găsea unul ca acesta în nici o altă prăvălie – şi Della pe la toate umblase. Era un lanţ de platină pentru un ceas de buzunar, simplu şi pur în desen, proclamându-şi valoarea numai prin substanţa lui şi nu prin ornamentele artificioase; era aşa cum ar trebui sa fie toate lucrurile: de bună calitate. În adevăr, un lanţ demn de ceasul lui Jim. Era ca şi el. Limpezime şi valoare – calificativele li se potrivesc ambilor. Douăzeci şi unu de dolari, apoi fuga acasă cu cei optzeci şi şapte de cenţi ce-i mai rămăseseră. Cu lanţul acela prins la ceasornic, Jim putea să pară curios să afle ora în orice societate s-ar fi aflat. În ciuda faptului că ceasul acela era atâta de grozav, el se uita câteodată la mersul acelor pe furiş, din cauza cureluşei de piele veche pe care o folosea în loc de lanţ.
Când Della ajunse acasă, starea ei de euforie făcu loc unei uşoare prudenţe a raţiunii. Ea scoase fierul de frezat, aprinse gazul şi se puse pe lucru ca să repare ravagiile făcute persoanei sale din generozitate şi dragoste. Asta, dragi priteteni, e totdeauna treabă grea, treabă gigantică.
După patruzeci de minute capul ei era acoperit de bucle mici şi dese care o făceau să arate ca un şcolar care a tras la fit. Îşi privi imaginea în oglindă, cu atenţie şi în mod critic.
- Dacă Jim nu mă omoară de cum mă vede, îşi zise, atunci va spune că arăt ca o coristă de la Coney Island. Dar ce era să fac, of, ce era să fac cu un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi?!
La ora 7, cafeaua era gata şi tigaia se afla pe plită, fierbinte şi gata să frigă antricoatele.
Jim nu întârzia niciodată, Della ţinea lanţul făcut ghem în mână şi şedea pe colţul mesei de lângă uşa pe care trebuia să intre Jim. Auzi pasul lui pe scară, jos, la primul etaj, şi pentru un moment faţa i se făcu albă ca varul. Avea obiceiul să şoptească mici rugaciuni în legătură cu lucrurile cele mai simple din viata de toate zilele. Şopti şi acum: Te rog, Doamne, fă-l să creadă că sunt încă frumoasă.
Uşa se deschise. Jim intră şi o închise. Arăta slab şi foarte îngândurat. Bietul băiat, n-are decât douăzeci şi doi de ani şi poartă grija unei familii. Se vedea că are nevoie de un palton nou şi era şi fără mănuşi. Jim se opri în uşă, nemişcat ca un prepelicar când adulmecă prepeliţa. Ochii lui, fixaţi asupra Dellei, aveau o expresie pe care ea nu o putea desluşi, dar la care ea se aşteptase. Pur şi simplu o privea fix, cu acea expresie nedefinită, pe faţă.
Della sări de pe masă şi se duse la el.
- Dragă Jim, strigă ea, nu te uita aşa la mine. Mi-am tăiat părul şi l-am vândut pentru că nu puteam suporta gândul să petrec Crăciunul fără să-ţi fac un cadou. Părul va creşte din nou. Nu te superi, nu-i aşa? Pur şi simplu a trebuit să fac asta. Părul meu creşte foarte repede. Urează-mi un Crăciun vesel şi hai să fim fericiţi! Tu nu ştii ce drăguţ, ce drăguţ şi frumos cadou am pentru tine.
- Ţi-ai tăiat părul?, întrebă Jim anevoie, ca şi cum n-ar fi înţeles încă faptul acesta atât de material nici după cel mai greu efort mintal.
- L-am tăiat şi l-am vândut, zise Della. Cu toate astea, mă placi tot aşa de mult ca înainte, nu? Sunt eu, fără păr nu sunt tot eu?
Jim se uită prin odaie, plin de curiozitate.
- Spui că părul tău s-a dus, zise el cu un aer cam nătâng.
- Nu-l mai căuta, zise Della. E vândut, îţi spun eu, vândut! Este ajun de Crăciun, băiatule. Fii bun cu mine pentru că părul pentru tine s-a dus. Poate ca firele mele de păr au fost numărate, continuă ea cu o voce dulce şi pe un ton mieros, dar nimeni nu poate vreodată cântări dragostea mea pentru tine. Să pun antricoatele la foc, Jim?
Jim se trezi repede din năuceală. O îmbrăţişă pe Della. Timp de zece minute hai să privim discret un obiect fără importanţă, în direcţia cealaltă. Opt dolari pe săptămână sau un million pe an, ce importanţă au? Un matematician sau om de spirit ţi-ar da un răspuns greşit. Magii aduceau daruri de preţ, dar răspunsul tot nu se afla printre ele. Această tristă afirmaţie va fi clarificată mai târziu.
Jim scoase din pardesiul lui un pachet şi-l trânti pe masă.
- Să nu mă înţelegi greşit, Della, zise el. Nu cred că o asemenea chestie ca tăiatul părului, sau
ca bărbieritul, sau spălatul capului, ar putea să mă facă să-mi iubesc fata mai puţin. Dar dacă vei deschide pachetul acela, vei vedea de ce, pentru o clipă, mi-am pierdut cumpătul.
Degete albe şi agile rupseră foaia şi hârtia. Un ţipăt de bucurie şi de extaz, apoi, vai! O fulgerătoare schimbare de atitudine, pur feminine – lacrimi şi vaiete. A fost nevoie ca stăpânul casei să uzeze de toata puterea de convingere de care era capabil. Căci acolo erau întinşi pieptenii, seria întreagă, pentru tâmple şi pentru ceafă, pe care Della îi admira de multă vreme într-un galantar de pe Broadway. Piepteni frumoşi de baga curată, cu rame încrustate cu pietre preţioase – exact în nuanţa ce se potrivea părului dispărut. Erau piepteni scumpi, Della ştia asta şi inima îi sângerase după ei şi-i dorise ai ei, dar cosiţele care trebuiau înfrumusetate cu podoabele dorite nu mai erau.
Totuşi, îi strânse la piept şi după multă vreme fu în stare să se uite în sus cu ochi înceţoşaţi şi să zică, zâmbind:
- Părul meu creşte atât de repede, Jim!
Cu mâna întinsă, ea i-l oferi. Metalul preţios, inert părea a străluci, reflectând spiritul ei vioi şi arzător.
- Nu-i un obiect elegant, Jim? Am scormonit tot oraşul ca să-l găsesc. Te poţi uita acum de o sută de ori pe zi la ceas. Dă-mi ceasul! Vreau să văd cum arată cu lanţ!
În loc s-o asculte, Jim se prăvăli pe canapea, puse mâinile pe cap şi surâse.
- Della, spuse el, hai să punem bine darurile de Crăciun şi să le păstrăm niţel. Sunt prea frumoase ca să le întrebuinţăm acum. Am vândut ceasul ca să am bani să-ţi cumpăr pieptenii. Şi acum ce-ar fi dacă ai pune antricoatele?

Magii, după cum îi ştiţi, erau oameni înţelepţi – foarte înţelepţi – care au adus pruncului daruri în staul. Ei inventară arta darurilor de Crăciun. Fiind înţelepţi, darurile erau, fără îndoială, înţelepte, dând posibilitatea de a fi schimbate între ele dacă erau de aceeaşi natură. Şi aici v-am povestit neconvingător cronica fără evenimente a doi copii zăpăciţi care, neavând înţelepciune, sacrificară unul pentru altul cele mai mari comori ale casei. Dar, în încheiere, daţi-mi voie să vă spun vouă, înţelepţilor zilelor noastre, că dintre cei care fac daruri, aceştia doi au fost cei mai înţelepţi . Dintre toţi cei care dau şi primesc daruri, cei ce seamănă cu aceştia sunt cei mai înţelepţi. Asemenea oameni sunt, pretutindeni, cei mai înţelepţi. Ei sunt magii.